ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 94/2012

Deliberând

asupra contestației în anulare formulate de l.l. împotriva deciziei penale nr. 1103

din 21 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul penal nr. 1320.1/57/2010, constată următoarele:

Prin decizia

penală nr. 1103 din 21 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petent l.l. împotriva

sentinței penale nr. 148/2010 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția penală. A obligat recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu

titlu cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 148/2010

din data de 02 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul l.l. împotriva rezoluției emise de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia, la data de 26 august 2010, în dosarul nr. 235/P/2010.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat petiționarul să plătească statului suma de

160 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rezoluția

adoptată, la data de 26 august 2010, în dosarul nr. 235/P/2010, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Alba lulia a dispus în baza art. 228 alin. (4) raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de numitul C.l.S.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 259 C. pen. S-a apreciat că

fapta lui C.l.S. de a formulat la data de 1 iunie 2009 plângere penală

împotriva petentului l.l. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare

calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. (dosar nr. 407/P/2009 al Judecătoriei

Orăștie) nu întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.

De asemenea,

prin rezoluția emisă la 13 septembrie 2010, în dosarul nr. 695/11/2/2010,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia a

dispus respingerea plângerii formulate de petiționarul l.l. împotriva

rezoluției sus arătate.

Împotriva

acestor rezoluții petentul a formulat plângere la instanță în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Instanța de

fond a reținut că în cauză nu există date sau elemente minime din care să

rezulte săvârșirea de către intimat a infracțiunii de denunțare calomnioasă,

având în vedere că simplul demers procesual inițiat de către intimat, în

calitate de avocat al fostei soții a petiționarului, demers realizat ca o

reacție la anumite afirmații făcute de către petiționar cu privire la

activitatea intimatului, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru a angaja

răspunderea penală sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 259 C. pen.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs petentul l.l. invocând motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte a

apreciat recursul, ca inadmisibil, având în vedere că prin Legea nr. 202/2010

au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la

accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și suprimarea

unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunțate în

procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

În acest sens,

potrivit art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care

judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor

procurorului de netrimitere în judecată, este definitivă.

Aceste

modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii,

care se regăsesc în art. XXIV. În privința căilor de atac, singura normă

tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabilește cu

claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data

pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată.

Acest criteriu

corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de

imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un

instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate. în

consecință, constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată

la data de 2 decembrie 2010, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, iar petentul

a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare.

Împotriva

deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1320.1/57/2010, a declarat contestație în

anulare dl. I.l. la data de 13 aprilie 2011.

În motivele

scrise de contestație în anulare s-a solicitat desființarea decizie penale nr. 1103

din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

refacerea urmăririi penale, rejudecarea cauzei conform probelor depuse la

dosar, respectiv decizia penală nr. 82/R/2010 dată de Tribunalul Hunedoara,

casarea deciziilor și soluțiilor date de către instanțe până în prezent însă

necomunicate, comunicarea stenogramelor de ședință, constatarea vinovăției lui

C.l.S., decanul baroului Hunedoara, care, cunoscând prevederile legale a

acționat cu rea credință, desemnarea în prezenta cauză a unui avocat din

oficiu, obligarea învinuiților la plata de despăgubiri. De asemenea dl. I.l. menționează

că obligarea sa la taxe și alte cheltuieli de judecată către stat îi îngrădește

accesul la justiție.

În contestația

formulată, petentul arată că soluțiile instanțelor nu i-au fost comunicate

conform prevederilor legale, iar tergiversarea și soluțiile pronunțate în

dosarul contestat au avut ca scop, părtinirea, protejarea decanului baroului

Hunedoara și a legăturilor pe care acesta le are cu unii magistrați, judecători

și procurori. în acest mod consideră că instanțele au încălcat în mod deliberat

legislația în vigoare, C.E.D.O., D.U.D.O., Rezoluția 78(8) a CM. al C.E.,

Constituția României și în special art. 22 C. proc. pen., deoarece nu au

existat stenograme de ședință și au fost date soluții netemeinice și nelegale.

Analizând,

conform art. 291 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 1103 din 21 martie 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Contestația în

anulare reprezintă o cale extraordinară de atac, în retractare, admisibilă

împotriva hotărârilor definitive, numai pentru motivele limitativ prevăzute de art.

386 C. proc. pen., în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., cu indicarea

dovezilor cerute de art. 387 alin. (2) C. proc. pen. Doar în aceste condiții,

constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege,

că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386

și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la

dosar, instanța admite în principiu contestația și dispune citarea părților

interesate.

În cauză nu

sunt îndeplinite condițiile referitoare la indicarea unui caz de contestație în

anulare prevăzut de lege.

Contestația în

anulare vizează o într-adevăr o hotărâre definitivă, respectiv decizia penală nr.

1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dar motivele contestației declarate în scris de dl. I.l. nu sunt prevăzute de

lege. Conform art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din

cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i), cu privire la care existau probe în

dosar;

d) când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă.

Contestatorul

nu a descris în motivele înregistrate la dosar niciunul dintre cazurile de

contestație în anulare prevăzute de art. 386 C. proc. pen., invocând însă

caracterul nelegal al sentinței și deciziei atacate deoarece soluțiile

instanțelor nu i-au fost comunicate, conform prevederilor legale, iar

tergiversarea și soluțiile pronunțate în dosarul contestat au avut ca scop

protejarea decanului baroului Hunedoara și a legăturilor pe care acesta le are

cu unii magistrați, judecători și procurori. Contestatorul a invocat încălcarea

deliberată a legislației în vigoare, C.E.D.O., D.U.D.O., Rezoluția 78(8) a CM.

al C.E., Constituția României și în special art. 22 C. proc. pen., deoarece nu

au existat stenograme de ședință și au fost date soluții netemeinice și

nelegale.

Motivele

descrise de contestator nu se înscriu între cele expres și limitativ sunt

prevăzute de lege, astfel încât nu se pot înlătura deciziile criticate deoarece

a fost încălcată condiția invocării unui caz de contestație prevăzut de lege. Înalta

Curte constată că nu numai că nu a fost invocat expres un caz de contestație

prevăzut de lege prin indicarea articolului din Codul de procedură penală, dar,

din descrierea motivelor de nemulțumire față de hotărârile anterioare nu

rezultă posibilitatea încadrării lor într-un caz prevăzut de lege, ceea ce

atrage respingerea contestației ca inadmisibilă.

Va face

aplicarea art. 192 C. proc. pen. și va obliga contestatorul la cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Conform art. 291

C. proc. pen.:

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de I.I. împotriva deciziei

penale nr. 1103 din 21 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Obligă

recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.