ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 731/2009

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1632/2008

pronunțată la data de 28 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.

împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări București, a anulat decizia

nr. 30138/TD din 14 decembrie 2007 emisă de pârât, și l-a obligat pe acesta la emiterea

unei noi decizii prin care să acorde reclamantei dreptul de ședere permanentă pe

teritoriul României, în temeiul dispozițiilor art. 70 alin. (4) raportat la art.

70 alin. (1) lit. c)-f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că din actele depuse la dosar, mai exact din certificatul

constatator eliberat de Registrul Comerțului, rezultă că reclamanta a fost

asociat unic al SC A.B. SRL începând cu data înființării societății, 12 aprilie

2001 și până la 10 august 2004, ulterior reducându-și progresiv participarea la

capitalul societății, până la data de 9 decembrie 2005 când și-a pierdut această

calitate.

Situațiile financiare ale societății

relevă că la sfârșitul anului 2002, reclamanta avea un număr de 111 angajați cu

normă întreagă iar la sfârșitul anului 2003 nu număr de 315 angajați cu normă

întreagă.

Această împrejurare, reține prima

instanță, dovedește întrunirea de către reclamantă a cerinței legale

alternative prevăzută de art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, anume aceea

de a fi creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă.

Precizează instanța de fond în

considerentele sentinței atacate că la momentul formulării și soluționării

cererii de către reclamantă, aceasta nu mai deținea calitatea de asociat unic,

însă legea nu condiționează acordarea drepturilor de ședere permanentă fără

îndeplinirea condițiilor prevăzute de alin. (1) lit. a) și b) al art. 71 (art. 70

la momentul adoptării măsurii) de deținerea calității de asociat la momentul

formulării cererii.

A considera altfel, reține instanța de

fond ar însemna a adăuga nepermis la textul de lege, interpretarea corectă a textului

de lege fiind aceea ca persoana respectivă „să fie creat peste 100 de locuri de

muncă cu normă întreagă” chiar și anterior momentului formulării cererii de către

reclamantă, de a i se aproba stabilirea domiciliului pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

în termen legal Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și pârâtul Oficiul Român de Imigrări, ambii recurenți criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., respectiv „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) și susține în esență că în

mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta întrunește condiția

prevăzută de art. 71 alin. (4), din O.U.G. nr. 194/2002 [art. 70 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002 în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate],

considerând că legea nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă

de deținerea calității de asociat la momentul formulării cererii.

Excepția instituită de art. 70 alin. (4)

din O.U.G. nr. 194/2002 (în forma existentă la data emiterii deciziei

contestate) cu privire la străinii care dovedesc că au pe teritoriul României o

investiție de minim 1.000.000 Euro au creat peste 100 de locuri de muncă cu

normă întreagă, fiind astfel scutiți de la îndeplinirea condițiilor referitoare

la șederea legală și continuă și dovada deținerii mijloacelor de întreținere,

presupune că solicitantul, persoană fizică al unui drept de ședere permanentă

pe teritoriul României să fie asociat sau acționar al unei societăți comerciale,

la momentul depunerii cererii la Oficiul Român de Imigrări.

Mai mult decât atât, susține recurentul,

în art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 (în forma existentă la data

emiterii deciziei contestate) legiuitorul a instituit posibilitate și nu o

obligație pentru autoritățile române de a acorda drept de ședere permanentă pe teritoriul

României, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în acest articol.

Recurentul Oficiul Român de Imigrări din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, susține în esență,

prin motivele de recurs formulate, că în mod greșit instanța de fond a

considerat că reclamanta îndeplinea condițiile impuse de lege pentru acordarea

dreptului de ședere permanentă în România, deoarece în perioada ultimilor 5 ani

anterior depunerii cererii (4 iulie 2002-4 iulie 2007) aceasta nu a avut o

ședere continuă pe teritoriul României, conform prevederilor art. 70 alin. (1)

lit. a) pct. I din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât figurează ieșită din țară 635 de

zile, iar excepția prevăzută la alin. (4) al art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002 nu

poate fi aplicată în cazul intimatei-reclamante, deoarece la data solicitării

acordării dreptului de ședere permanentă aceasta nu mai era acționar sau

asociat la SC A.B. SRL, ci era angajat al acestei societăți.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare,

solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate și menținerea sentinței

instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursurile sunt nefondate, astfel că vor

fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În fapt, la data de 4 iulie 2007,

intimata-reclamantă a depus la sediul Oficiului Român de Imigrări cererea prin

care solicită acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României,

cu motivarea că în perioada 2001-2005, în calitate de asociat unic la SC A.B. SRL,

a creat peste 100 de locuri de muncă (830 la acel moment) cu normă întreagă.

Cererea s-a întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 70 alin. (1) coroborat cu art. 70 alin. (1) lit. c)-f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România [în forma în vigoare la momentul

adoptării măsurii contestate, actualmente art. 71 alin. (4) coroborat cu art. 71

alin. (1) lit. c) –f)].

Aceste dispoziții legale prevăd că, „Străinilor

care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau au

creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul

de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) lit. a)

și b), respectiv cele referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul

României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de

ședere permanentă.

Cum intimata-reclamantă a făcut dovada,

cu certificat eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă

Tribunalul București, că a fost asociat unic al SC A.B. SRL, în perioada

2001-2005, începând cu anul 2002 numărul lucrărilor de muncă cu normă întreagă create

fiind de peste 100 (de la 111 în anul 2002 la 830 în anul 2005), la sfârșitul

lunii decembrie 2008 acesta fiind de 1198 de angajați, în mod corect instanța de

fond a considerat ca fiind îndeplinită condiția instituită de textul de lege,

prin excepție de la celelalte prevederi ale textului de lege, condițiile cumulative

prevăzute cu art. 70 alin. (1) lit. a) și b) (în forma în vigoare la momentul

adoptării măsurii contestate, în prezent art.71 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 194/2002).

Ambii recurenți consideră că textul de

lege invocat, art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 [art. 70 alin. (4) la

momentul emiterii deciziei] ar fi aplicabil doar cetățenilor străini

solicitanți ai dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, care mai

sunt încă asociați/acționari la societatea comercială în care au efectuat

investiții sau au creat locuri de muncă, intimata-reclamantă nemaideținând această

calitate la momentul depunerii cererii sale.

Dar, textul de lege nu condiționează

acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României de conservarea

calității de asociat la momentul formulării cererii, așa cum corect a reținut

și instanța de fond în considerentele sentinței pronunțate.

O altă interpretare dată textului de lege,

art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, [art. 70 alin. (4) la momentul

emiterii deciziei], în sensul celor precizate de recurenți, ar duce la încălcarea

principiului de drept potrivit căruia „acolo unde legea nu distinge nici cel ce

o interpretează nu poate să distingă”.

Susținerea recurentei Oficiul Român de

Imigrări, în sensul că intimata-reclamantă în ultimii 5 ani, anterior depunerii

cererii nu a avut o ședere continuă pe teritoriul României, aceasta figurând ieșită

din țară, 635 de zile, trebuie înlăturată, așa cum de altfel a procedat și

instanța de fond, de vreme ce reclamanta-intimată a solicitat a i se analiza

cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României

prin prisma dispozițiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, [art. 70

alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 la momentul emiterii deciziei], text de lege

care instituie o excepție de la regulă.

Argumentul invocat de recurentul

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în susținerea recursului, în

sensul că „din actele dosarului nu rezultă dacă în prezent aceste locuri de muncă

mai există sau dacă acestea s-au redus, de la data înființării lor trecând o

perioadă mare de timp – 4 ani”, deasemeni trebuie înlăturat, deoarece Certificatul

nr. 3098 din 16 ianuarie 2009 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă

București atestă faptul că la data de 31 decembrie 2008 SC A.B. SRL avea un

număr de 1198 angajați cu contracte individuale de muncă.

Ca o concluzie a celor expuse, instanța

de recurs reține că instanța de fond a aplicat în mod corect textul de lege

invocat de intimata-reclamantă în soluționarea cererii sale, pronunțând o

soluție legală și temeinică prin anularea deciziei nr.3 0138/TD/ din 14

decembrie 2007 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei decizii

prin care să i se acorde intimatei-reclamante dreptul de ședere permanentă pe

teritoriul României.

În consecință, în baza art. 312 C. proc.

civ., recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și de Oficiul Român pentru Imigrări, urmează a fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Oficiul Român

pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1632 din 28 mai 2008 a Curții de

Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

februarie 2009.