ÎCCJ, Decizia nr. 24/2013

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1352 din 9 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr. 2216/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, a condamnat pe inculpata D.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare (fapta din noiembrie-decembrie 2009).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea prevederilor art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, a condamnat pe inculpata D.M. Ia pedeapsa de 4 ani închisoare (fapta din ianuarie-februarie 2012).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea prevederilor art. 71 și art. 64 lit. a) teza a Ii-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

A făcut aplicarea prevederilor art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

A dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei, durata prevenției de la 28 februarie 2012 la 09 octombrie 2012.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive dispusă față de inculpata D.M.

În baza art. 6

1

alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpata să restituie contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data punerii în executare a hotărârii, către denunțătorul B.P.

A fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța 26/P/2012 din 01 martie 2012 a Parchetuluide pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpata la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 din 21 martie 2012 al Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă, în stare de arest preventiv, pentru două infracțiuni de trafic de influență în concurs real, prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare al instanței, s-a reținut, în esență, că inculpata D.M. a pretins și a primit, în perioada noiembrie - decembrie 2009, prin intermediul martorului P.M., de la denunțătorul B.P., care prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție, suma de 200.000 euro pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiți cu soluționarea contestației în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte

responsabilă civilmente în dosarul penal anterior menționat, în scopul admiterii în principiu a căii extraordinare de atac, cu consecința suspendării deciziei de condamnare, pentru ca în final să fie desființată hotărârea atacată și să se pronunțe în favoarea denunțătorului o hotărâre de achitare.

Suma de 200.000 euro a fost primită în trei tranșe, primele două de 80.000 euro,

respectiv 30.000 euro fiind înmânate lui D.B., fiul inculpatei, iar ultima, în cuantum de 90.000 euro a fost lăsată de inculpată și martorul P.M., în sacoșă, la restaurantul President din municipiul Ploiești, unui angajat, pentru a fi remisă judecătorului F.Ș. care a făcut parte din completul căruia îi fusese repartizat spre soluționare dosarul, având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva hotărârii de condamnare a denunțătorului B.P.

Ulterior, prin încheierea din 10 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 703/315/2006, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare dispunând suspendarea executării deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a acelei instanțe, pentru ca la termenul din 19 aprilie 2010 să se respingă pe fond calea de atac extraordinară, luarea acestor măsuri făcându-se fără participarea judecătorului F.Ș., care la termenul din 10 decembrie 2009 a fost bolnav, fiind înlocuit de un coleg, pentru ca prin încheierea din 10 februarie 2010 să i se admită cererea de abținere, întrucât a participat la luarea deciziei de condamnare a denunțătorului B.P.

Prin rechizitoriu, s-a mai reținut că, în luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani, va interveni pe lângă judecătorii învestiți cu soluționarea dosarului nr. 9501/315/2010 al Curții Apel Ploiești ce avea ca obiect recursul declarat de acesta împotriva hotarârii Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva soluției de condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare dispusă prin decizia pe nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pentru a-i determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului.

În acest context, la data de 05 februarie 2012, cu ocazia participării la un botez, inculpata D.M. l-a abordat pe martorul T.F., membru al completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. 9501/315/2010, cerându-i să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului B.P., care anterior, îi pretinsese sumele de 2.000 euro și, respectiv de 800 lei, bani necesari pentru a acoperi cheltuieli aferente participării la eveniment. Despre demersurile efectuate, denunțătorul a fost informat la data de 12 februarie 2012, ocazie cu care i-a mai înmânat inculpatei sumele de 2.000 euro și 1.500 lei.

Ulterior, la data de 21 februarie 2012 inculpata D.M. s-a deplasat la Curtea de Apel Ploiești, unde l-a contactat din nou pe judecătorul T.F., reiterând solicitarea făcută în precedent, ocazie cu care i-a cerut și altui membru al completului de judecată, martorului T.M.V., președinte al Secției penale, să pronunțe o hotărâre de admitere a recursului, insistând ca acesta să se folosească de ascendentul și autoritatea pe care o are, prin funcția pe care o deține, asupra celorlalți doi colegi.

În după-amiaza aceleiași zile, inculpata D.M., reîntoarsă în București, s-a întâlnit cu denunțătorul B.P., la restaurantul C.R., căruia i-a comunicat că a reușit să-i capaciteze pe doi dintre membrii completului de judecată, unul dintre aceștia fiind chiar președintele Secției penale, pentru a-i da o soluție favorabilă, în schimb judecătorii solicitându-i suma de 110.000 euro, bani ce urmau a-i fi remiși inculpatei de denunțător printr-un interpus și sub forma unui contract de împrumut.

La data de 24 februarie 2012, la cererea inculpatei D.M., denunțătorul B.P. s-a deplasat la Mănăstirea Dealu din Târgoviște unde s-au întâlnit în parcare și a încercat să îi înmâneze suma de 60.000 euro, fiind însă refuzat cu motivația că urmează sa îi dea toți banii o dată, ocazie cu care a fost asigurat că datorită demersurilor făcute are șanse de reușită în rezolvarea problemei juridice, în proporție de 90%.

Martora M.E., judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești a fost contactată conform înțelegerii, în mod repetat, la data de 27 februarie 2012 de către inculpata D.M. pentru a afla soluția dată în dosarul privindu-l pe denunțătorul B.P.

Abia în ziua următoare acesteia i-a comunicat fiul său, D.B., că recursul a fost respins, situație în care l-a chemat pe martorul P.M. în București și întâlnindu-se în parcarea Hotelului I., i-a cerut să îi transmită denunțătorului B.P. să promoveze împotriva hotărârii de condamnare o nouă cale extraordinară de atac în scopul tergiversării punerii în executare a acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 martie 2012 sub nr. 2216/1/2012, fixându-se prim termen de judecată la 24 mai 2012, care a fost preschimbat pentru data de 10 mai 2012, iar pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive s-a stabilit termen la 22 martie 2012.

Pe parcursul cercetării judecătorești, starea de arest a inculpatei a fost menținută succesiv la termenele din 22 martie 2012, 10 mai 2012, 11 iunie 2012, 13 iulie 2012 și 03 septembrie 2012.

La termenul din 10 mai 2012, Înalta Curte a constatat în temeiul dispozițiilor art. 300 C. proc. pen. regularitatea actului de sesizare, după care a adus la cunoștința inculpatei D.M. dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., aceasta arătând că nu înțelege să se prevaleze de procedura simplificată a recunoașterii faptelor pentru care a fost trimisă în judecată.

S-a luat declarație inculpatei la termenul din 21 mai 2012, când i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri pe situația de fapt, dar și în circumstanțiere, precum și cea testimonială cu martorul D.B., fiind prorogată discutarea probei cu expertiza tehnică a înregistrărilor telefonice și a celor din mediu ambiental, după vizionarea înregistrărilor contestate.

La termenul din 11 iunie 2012 au fost audiați martorii B.P. și P.M., pentru ca la cel din 13 iulie 2012 să depună mărturie martorii B.M., B.A., F.P.M., T.V.M., T.F. și M.E., ocazie cu care s-a suplimentat proba testimonială pentru inculpata D.M. cu martorii F.Ș., G.C., M.V., E.D. și O.G., apreciindu-se că administrarea acesteia este concludentă și utilă cauzei.

Le-au fost luate declarații martorilor O.G., E.D.A. și D.B. la termenul din 03 septembrie 2012, iar martorilor G.C. F.Ș. și M.V. la termenul din 12 septembrie 2012, termen la care inculpata D.M. prin apărător, a renunțat la proba cu expertiza tehnică a înregistrărilor telefonice și în mediu ambiental, fiindu-i, însă, încuviințată, proba cu acte în circumstanțiere și cu martora M.M., mijloace de probă prin care dorea să dovedească faptul că a fost în relații apropiate cu denunțătorul B.P.

La ultimul termen a fost ascultată martora B.M., după care inculpata a renunțat la audierea martorei M.M., pe care o propusese în apărare, iar reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei în infracțiunile prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, întrucât dată fiind funcția de judecător, aceasta avea atribuții în judecarea infracțiunilor, conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată.

Examinând materialul probator din cursul urmăririi penale, precum și cel administrat nemijlocit în faza cercetării judecătorești, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin decizia penală nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 7039/315/2006, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală a dispus condamnarea denunțătorului B.P. la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru comiterea de infracțiuni economice.

La data de 02 noiembrie 2009, la inițiativa denunțătorului B.P., SC E.P.C. SRL, la care acesta era acționar majoritar, în calitate de parte responsabilă civilmente a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii de condamnare, solicitând totodată, suspendarea executării hotărârii până la soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac.

Ulterior, denunțătorul B.P. i-a solicitat ajutorul inculpatei D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, în scopul obținerii unei soluții de achitare în rejudecarea recursului, măsură dispusă ca urmare a admiterii contestației în anulare. Cu aceeași ocazie, au stabilit ca persoana de legătură dintre ei să fie martorul P.M., dat fiind că denunțătorul urma să se sustragă punerii în executare a hotărârii de condamnare.

În acest context, inculpata D.M. i-a pretins denunțătorului suma de 200.000 euro pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiți cu judecarea contestației în anulare, pretinzând că banii vor fi remiși acestora.

În perioada noiembrie - decembrie 2009, martorul P.M. a primit, în trei tranșe, de la martora B.A., director economic la una dintre societățile denunțătorului, suma pretinsă de inculpată. Primele două tranșe în cuantum de 80.000 euro și 30.000 euro au fost predate martorului D.B., fiul inculpatei, într-o parcare din orașul Târgoviște, respectiv la o cabană proprietatea acestuia din comuna Gemenea.

Ultima tranșă în cuantum de 90.000 euro i-a fost dată de martorul P.M. direct inculpatei D.M., care a invocat că urma să o remită unuia dintre membrii completului învestit cu judecarea contestației în anulare, respectiv judecătorul F.Ș. și pentru a fi convingătoare a solicitat martorului să apeleze de pe telefonul său mobil o persoană de sex masculin, cu care a purtat o discuție într-un limbaj disimulat, creând astfel impresia că afacerile judiciare ale denunțătorului vor fi rezolvate în mod favorabil.

În realitate, completul format din judecătorii M.V., G.C. și E.D.A. a dispus admiterea în principiu a contestației în anulare, iar cel alcătuit din judecătorii T.F., F.M.P. și T.V.M., prin decizia nr. 379 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, a respins pe fond calea de atac extraordinară, în timp ce magistratului F.Ș. i-a fost admisă la data de 10 februarie 2010 cererea de abținere formulată pe motiv de incompatibilitate, întrucât a făcut parte din completul care a pronunțat decizia de condamnare a denunțătorului B.P.

Împotriva hotărârii de condamnare, denunțătorul a mai formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr. 9501/315/2010, cerere ce a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din 08 februarie 2011, dispunându-se, totodată, suspendarea executării deciziei penale atacate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința penală nr. 564 din 15 noiembrie 2011, a fost respinsă cererea de revizuire, hotărârea fiind atacată cu recurs la Curtea de Apel Ploiești, calea de atac fiind repartizată spre judecare completului compus din judecătorii F.M.P., T.F. și T.V.M.

În aceste condiții, denunțătorul B.P. a contactat-o, din nou, în cursul lunii ianuarie 2012 pe inculpata D.M., cerându-i să intervină pe lângă foștii colegi de la Curtea de Apel Ploiești pentru a-i determina să pronunțe o soluție în favoarea sa.

Dându-și acordul, inculpata a condiționat ajutorul său de remiterea unor sume de bani, pretextând că acestea urmau să fie date judecătorilor învestiți cu soluționarea recursului ce forma obiectul dosarului nr. 9501/315/2010.

La data de 05 februarie 2012, cu ocazia participării la botezul organizat de judecătorul S.A. de la Curtea de Apel Ploiești, inculpata D.M. a intervenit pe lângă judecătorul T.F., cerându-i să pronunțe o soluție în favoarea denunțătorului B.P., căruia i-a comunicat la data de 12 februarie 2012 demersurile efectuate pe lângă magistrați, precum și intenția de a-l aborda și pe martorul T.V.M., președinte al Secției Penale, discuția purtată fiind înregistrată de către denunțător.

În acest context, s-a deplasat la Curtea de Apel Ploiești la data de 21 februarie 2012, unde a luat legătura cu judecătorul T.F., căruia i-a reiterat cererea făcută anterior, dar și cu martorul T.V.M., cerându-i să pronunțe o hotărâre de admitere a recursului, sens în care i-a sugerat să se folosească de ascendentul și autoritatea pe care o are asupra celorlalți membrii ai completului, în calitate de președinte de secție.

Revenind în București cu autoturismul condus de martorul P.M., l-a informat pe denunțătorul B.P., cu care s-a întâlnit la Restaurantul C.R., despre discuțiile purtate cu o parte din membrii completului de judecată, prezentându-i etapele și măsurile ce urmau a fi luate pentru pronunțarea în final a unei hotărâri de achitare și i-a indicat suma fixată de judecători pentru adoptarea unei soluții favorabile.

În acest sens, inculpata căreia îi era frică că este interceptată, a notat suma pretinsă pe verso-ul filei de vărsământ din 12 februarie 2012 emisă de R. Bank, respectiv 110.000 euro, mențiune care a fost apoi hașurată cu pixul, iar pentru a evita orice risc, i-a cerut denunțătorului ca remiterea sumei să se realizeze prin intermediul altei persoane, sub forma unui contract de împrumut, înțelegându-se să fie avansată jumătate din cuantumul acesteia în următoarele zile.

A doua zi, inculpata i-a transmis denunțătorului prin intermediul martorului P.M., să se întâlnească la Mănăstirea Dealu din Târgoviște la data de 24 februarie 2012, prilej cu care a refuzat să primească 60.000 euro, precizând că banii urmau să fie dați toți, mai târziu, întrucât motivul întâlnirii a fost acela de a-l asigura că datorită intervențiilor sale problema juridică a denunțătorului are șanse de reușită în proporție de 90%.

Cu toate acestea, recursul denunțătorului B.P. a fost respins, ca nefondat, aspect adus la cunoștința inculpatei de fiul său, martorul D.B., care la data de 28 februarie 2012, împreună cu mama sa, s-a întâlnit cu martorul P.M. în București, în parcarea Hotelului I., ocazie cu care, inculpata i-a solicitat să-i transmită denunțătorului să promoveze o nouă cale extraordinară de atac în scopul tergiversării punerii în executare a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în fapta unei persoane de a primi sau a pretinde bani sau alte foloase ori de a accepta promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul și care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Simpla acțiune de a pretinde bani, ca element material al laturii obiective este suficientă pentru existența infracțiunii, dacă pretinderea se face în vederea intervenției pe lângă funcționar pentru îndeplinirea actului solicitat. În momentul pretinderii foloaselor se consumă infracțiunea de trafic de influență, astfel că realizarea distinctă, în împrejurări diferite, a modalității alternative a primirii sumelor pretinse nu are relevanță pentru existența acestei infracțiuni. Ca atare, activitatea ulterioară de primire a foloaselor constituie, alături de actele inițiale de pretindere, o unitate naturală de infracțiune, cu toate consecințele.

Sub aspect subiectiv este necesar ca banii sau foloasele primite ori pretinse să se facă în scopul determinării funcționarului competent să facă ori să nu facă un act ce intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

În speță, fapta din anul 2009 s-a consumat când inculpata D.M. i-a pretins denunțătorului B.P., în schimbul intervenției pe lângă judecătorii care soluționau contestația în anulare, bani, chiar dacă sumele i-au fost înmânate ulterior, în trei tranșe, în perioada noiembrie - decembrie 2009, neavând importanță dacă intervenția s-a produs.

Și pentru existența faptei din ianuarie - februarie 2012 este importantă acțiunea inculpatei de pretindere a sumelor de bani în vederea obținerii unei soluții favorabile pentru denunțător, fiind lipsit de orice semnificație penală faptul că pretinderea folosului nu a fost satisfăcută, precum și că intervenția pe lângă membrii completului de judecată s-a realizat, aceasta chiar abordând în mai multe rânduri unul dinte judecătorii cauzei, întrucât consumarea infracțiunii de trafic de influență nu este condiționată în acest sens.

Probatoriul administrat în cauză (interceptarea discuțiilor purtate în mediu ambiental de denunțător cu inculpata, înregistrările video ale întâlnirilor dintre cei doi, înregistrarea de către denunțător a discuției purtate cu inculpata la data de 12 februarie 2012, și a celei avute cu martorul P.M. la data de 19 februarie 2012, declarațiile denunțătorului B.P., ale martorilor P.M., B.M., B.A., F.P.M., T.V.M., T.F., M.E., F.Ș., G.C., M.V., E.D., O.G. și B.M. și nu în ultimul rând declarațiile inculpatei D.M.) dovedesc dincolo de orice dubiu că inculpata D.M. a pretins și primit, sau doar a pretins sume de bani de la denunțătorul B.P. în modalitatea descrisă pentru a interveni în favoarea acestuia pe lângă judecătorii Curții de Apel Ploiești care îi soluționau cauzele penale.

Relatările denunțătorului B.P. referitoare la împrejurarea că în lunile noiembrie-decembrie 2009 a oferit inculpatei D.M., la cererea acesteia, suma de 200.000 euro prin intermediul martorului P.M., pentru a obține o soluție favorabilă în contestația în anulare privind condamnarea sa la pedeapsa închisorii, sunt susținute de declarațiile martorilor B.M. (director economic al uneia dintre societățile denunțătorului), B.M. (sora denunțătorului) și P.M. (șoferul denunțătorului).

Audierile efectuate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, au relevat faptul că martora B.A., la solicitarea telefonică a denunțătorului B.P. a înmânat în perioada noiembrie-decembrie 2009 suma de 200.000 euro în trei tranșe de câte 80.000 euro, 30.000 euro, respectiv 90.000 euro, șoferului P.M. în prezența martorei B.M., banii fiind așezați în pachete, legați cu elastic și puși în pungi de plastic.

Într-adevăr, relatările celor trei prezintă contradicții cu privire la anumite aspecte, cum ar fi locul remiterii sumelor de bani (locuința denunțătorului sau curtea imobilului), numărarea banilor în prezența lor, încheierea unui înscris ca dovadă a înmânării, diferențe ce sunt inerente trecerii unei perioade de timp mai mare de doi ani de la data evenimentelor, fără ca aceste elemente să aibă vreo valoare în condițiile în care este de necontestat faptul că banii au fost remiși de B.A. lui P.M., de față fiind și B.M., împrejurare ce rezultă din declarațiile acestora.

Primirea acestor sume de bani de către inculpată, aspect negat, atât de către aceasta, cât și de către fiul său, martorul D.B., este demonstrată de susținerile martorului P.M. care, potrivit înțelegerii inițiale, trebuia să asigure legătura dintre denunțător și inculpată și să îi predea celei din urmă banii pentru a interveni pe lângă judecătorii învestiți cu soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația în anulare.

De altfel, remiterea sumelor rezultă și din dialogul avut cu inculpata la data de 28 februarie 2012 în parcare Hotelului I. din București, când martorul i-a făcut cunoscută supărarea denunțătorului care și-a exprimat bănuială că cei 200.000 euro nu au ajuns la judecători, întrucât au fost opriți de ea, motiv pentru care a fost nevoit să-i relateze episodul cu sacoșa de bani lăsată de amândoi la restaurant în Ploiești. Atitudinea inculpatei de aprobare a celor susținute de martor echivalează cu o recunoaștere implicită a faptului că în anul 2009, acesta i-a remis suma de 200.000 euro, chiar dacă în declarații a negat orice implicare a sa în judecarea contestației în anulare:

P.M.: „S-a luat de mine, zice „Măi, M.."

D.M.: l-ați alt.[neinteligibil].!

P.M.: „Mă și înseamnă că suma aia de două sute de mii a oprit-o ea."

D.M.: Păi, ce? Doa.! Aia a fost.

P.M.: Zic: „Măi șefu." zic „Eu, eu am fost împreună cu ea.!"

DM.: Da.

P.M.: „Cu sacoșa de bani la restaurant”

D.M.: Da.

P.M.: l-am zis tot clar!

D.M.: Păi, nu-i exact?

P.M.: Da, da.

P.M.: Zic: „împreună cu ea ne-am dus la Ploiești", i-am zic că acolo.

D.M.: Așa! Și eu.

P.M.: Am primit.

D.M.: N-am intrat, da' în restaurant.

P.M.: Exact.

D.M.: Da.

P.M.: S-a dat telefon și acolo a zis să luăm, acolo am lăsat.

D.M.: Da' normal, noi am plecat fără.

P.M.: Păi, da, da! Fără sacoșă.

D.M.: Fără! Doamne, Doamne!

P.M.: Asta e!"

În același context, relevante sunt și discuțiile purtate, la data de 21 februarie 2012, între inculpata D.M. și denunțătorul B.P. la Restaurantul C.R., cu privire la cuantumul sumelor ce urma să fie dat judecătorilor învestiți cu soluționarea recursului având ca obiect cererea de revizuire, stabilit prin raportare la sumele remise inculpatei în anul 2009: ". B.P.: E mare? E mare suma? . D.M.: Nu, nu e. . B.P.: Cât, cât e? . D.M.: Cam pe jumătate cât prima. . B.P.: Adică o sută de mii? . D.M.: Păi, nu știu cât, nu îmi mai amintesc. " (vol.I, pag.58 dup).

Dialogul dintre cei doi demonstrează, dincolo de orice îndoială, veridicitatea susținerilor lui B.P. și ale lui P.M. cu privire la suma pretinsă și primită în anul 2009 de către inculpată, întrucât "o sută de mii" reprezintă jumătate din suma de 200.000 euro remisă la acea dată acesteia.

Aceste împrejurări de fapt sunt dovedite și de înregistrarea efectuată la data de 19 februarie 2012 de denunțătorul B.P., în timpul discuției avute cu martorul P.M. și care constituie mijloc de probă potrivit dispozițiilor art. 91

6

alin. (2) C. proc. pen., întrucât privesc propriile sale convorbiri:

B.P.: "Aha! Păi, M., dar dacă păz. pățim ca rândul trecut? P.M.: Deci, ce știu de la ea, că .

B.P.: Dacă-i. dacă-i dăm banii și ea nu ne rezolvă? Dar, M., tu când i-ai dat banii, i-ai dat banii personal ei? P.M.: Cu. atunci la început? B.P.: Păi, da. P.M.: Ultima dată am fost cu ea împreună, a sunat unde trebuie.

B.P.: E o sumă de bani M. Sunt. Câți au fost în total?

P.M.: Două sute.

B.P.: Două sute de mii de euro?

P.M.:Da, da.

B.P.: Două sute de mii de euro.

P.M.: Da.

B.P.: Sunt bani măi.

P.M.: Păi cum să nu, șerif!

B.P.: M., dacă am avea banii ăștia acum." (vol.I, pag.42 dup).

Susținerile apărării potrivit cărora discuția dintre cei doi a fost în prealabil pregătită, dat fiind că martorul P.M. era în relații de vădită subordonare față de șeful său, denunțătorul B.P. și ca

urmare

nu ar reflecta realitatea, sunt neverosimile în contextul probatoriului administrat care dovedește actele de pretindere și de primire a sumei de 200.000 euro, cu atât mai mult cu cât chiar inculpata, cu ocazia aducerii la cunoștința denunțătorului a sumei fixate de judecătorii care soluționau cererea de revizuire, în recurs, s-a raportat la cuantumul celei primite în anul 2009, menționând că aceasta nu este mare, ci „cam pe jumătate cât prima".

Pretinderea unor sume de bani în perioada ianuarie-februarie 2012 și actele de intervenție pe lângă membrii completului învestit cu judecarea cererii de revizuire, în recurs, rezultă din conținutul convorbirilor purtate la data de 12 februarie 2012 în mediu ambiental între inculpată și denunțător, înregistrate de acesta din urmă în condițiile art. 91

6

C. proc. pen.:

B.P.: „Spune-mi de problema de bază, cum a fost ?

D.M.: . Cu doi am reușit la botez, cu ei dar mi-au zis că al treilea e președintele secției, e un mare securist . dacă nu vorbesc cu ăla „noi n-avem ce să facem".și mi-au dat ă. persoana cu care să vorbesc . Acu' n-am ajuns să vorbesc cu persoana.

B.P.: îhm

B.P.: Le-ai zis că nu contează, că nu.

D.M.: Le-am spus, le-am spus : „Domnule, uite despre ce e vorba, zic eu am mai pățit-o odată, cu lucrurile astea. Ori îmi faci treaba, ca lumea și-ți dau cât îmi ceri."

B.P.: Nu ți-a zis vreo sumă ? D.M: Nu, nu, nu. B.P.:Nu a zis?

D.M.: Nu, nu. A zis. întâi să mă duc să discut. Că eu ce vreau? Eu vreau să mă duc cu lecția învățată. Uite domnule, se poate în două feluri, ori îmi casezi și mă trimiți la Târgoviște să o iau de la început și asta înseamnă mai multe ., ori rezolvă-mă tu și el chiar o să îmi dea și-o parte din bani înapoi, că se împarte direct între .(neinteligibil) . e altfel!" (vol.I, pag.27 dup).

Intervenția inculpatei D.M. pe lângă membrii completului de judecată a fost confirmată de doi dintre aceștia, martorii T.F. (judecător) și T.V.M.l. (președinte al Secției Penale), care au arătat că au fost abordați la botezul unei colege și/sau la instanță, inculpata rugându-i să pronunțe o soluție în favoarea denunțătorului B.P., cu care a susținut că are o relație de prietenie.

Demersurile făcute pe lângă cei doi judecători la data de 21 februarie 2012, au fost aduse la cunoștința denunțătorului în aceeași zi, cu ocazia întâlnirii la Restaurantul C.R., când inculpata a pretins suma de 110.000 euro, notând-o pe o bucată de hârtie, împrejurări de fapt ce au fost interceptate audio în mediu ambiental:

B.P.: „Dar cu ăștia doi ați vorbit?

D.M.: Da!

B.P.: Și ați și clarificat cu ei?

D.M.: Și am și clarificat cu ei!

B.P.: Cât, cât?

D.M.: Dar ei. Imediat vă spun, stați că scriem, nu.

B.P.: Știi? Și la ăștia doi ai vorbit, ce, când?

D.M.: Vă scriu în sală. Vă scriu pe o hârtie. Da, o să fie în două etape! Deci, acu' prima admisa de o parte.

B.P.: E. e. Păi, suntem afară, ce naiba!

D.M.: Nu, nu, nu, că mi-e frică, nu vorbesc.

B.P.: Da?

D.M.: Scriu, scriu.

B.P.: Scrii pe.?

D.M.: Stați așa, că nu mai scrie!. Unu. Ăsta e unu, ăsta e unu, ăsta e zero.

B.P.: O sută zece mii?

D.M.: îhm!

B.P.: Ă. Pentru toți trei?

D.M.: Da!

B.P.: Toți trei, o sută. o sută zeceV?

D.M.: Toată lumea angrenată! Ihm!

B.P.: înseamnă că nu iau e. egal!

D.M.: Nu! Nu iau egal! Nu!" (vol.I, pag.67 și 101 dup).

În același context, s-a realizat și înregistrarea video, fiind surprins momentul când inculpata a scris suma pretinsă, pe fila de vărsământ nr. 64 din 12 februarie 2012 emisă de R. Bank pe numele său, după care a acoperit prin hașurare cu același instrument scriptural ceea ce notase.

Pe de altă parte, din interceptări se constată că inculpata folosea un limbaj trunchiat, exprimându-se prin jumătăți de fraze și evitând să pretindă în mod explicit vreo sumă de bani, a repetat în mai multe rânduri că îi este frică, motiv pentru care a insistat să scrie cu un pix suma solicitată pentru judecători.

Fiindu-i teamă că poate fi înregistrată, inculpata a adoptat un comportament precaut, sens în care a vorbit în șoaptă despre intervențiile făcute, a refuzat să spună denunțătorului, în curtea restaurantului, suma pretinsă, notând-o când se afla în incinta localului pe o bucată de hârtie, pentru ca ulterior să o șteargă.

Ba mai mult, a stabilit să nu vorbească la telefon cu denunțătorul, iar suma să îi fie remisă printr-un intermediar sub forma unui contract de împrumut, „D.M.: M-am băgat în colțu' ăsta ca să fiu mai puțin. Mare atenție și discreție mare. Chiar și rudele! V. Vedeți că eu mă feresc. La. la telefoane nu vorbim). . Nu vorbim la telefoane, că pot."; „D.M.: Este cel mai. este cel mai bine așa, e pe contract de împrumut.'", (vol.I, pag. 107 și 115 dup).

Inculpata D.M. și-a exprimat aceeași temere și cu ocazia întâlnirii de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște din data de 24 februarie 2012, când i-a comunicat denunțătorului reușita doar în proporție de 90%, întrucât „cu ăștia mici trebuie să vorbești cât mai puțin''' deoarece „nu pot să mă pun în pericol. Sunt la un . sfârșitul unei cariere, am doi copii", refuzând să primească prima tranșă de 60.000 euro, așa cum se înțeleseseră anterior, " .B.P.: Sunt și mărunți. D.M.: Cum? B.P.: De o sută. Deci n-am numai de cinci sute. D.M.: Nu, stați puțin, că nu, nu am venit pentru asta!

B.P.: Nu? Bun. O, perfect! D.M.: Nu, nu. N-am venit pentru asta. Am venit exact tocmai să vă spun că. ă. mai bine mai târziu și tot. Adică prima. nu cum am zis noi", pentru ca la finalul discuției să devină neliniștită de posibilitatea interceptării în mediu ambiental, „D.M.: Auziți asta a pus ceva aici să ne . a pus să ne as. să ne asculte ambientali.B.?.: Da, da! Ar trebui să ne . sa o tăiem de aici!", (vol.I, pag. 190, 197și 223 dup).

Este evident că inculpata D.M., prin modul în care a acționat, a avut reprezentarea caracterului ilicit al activității desfășurate, atitudinea sa fiind justificată de încercarea de a-și asigura obținerea foloaselor pretinse, fără a ajunge să răspundă penal.

Pe parcursul cercetării judecătorești inculpata a încercat să acrediteze ideea că a luat legătura cu judecătorii cauzei doar pentru a se informa cu privire la procedura de revizuire, fără a discuta despre soluția ce putea fi dispusa, aspecte pe care apoi le-a comunicat denunțătorului pentru a-l liniști, susținerile sale fiind însă contrazise de modalitatea în care a acționat.

Demersurile sale concretizate în acte de intervenție pe lângă o parte dintre judecătorii cauzei penale în scopul determinării acestora să pronunțe o soluție în favoarea denunțătorului, neurmate în schimb de promisiuni sau de pretinderea unor sume de bani, au fost aduse la cunoștința acestuia pentru a-i crea convingerea că banii solicitați vor fi remiși magistraților.

Inculpata D.M., relatându-i discuțiile purtate cu membrii completului, a prezentat anumite aspecte ca fiind susțineri ale acestora, respectiv cuantumul total al sumei solicitate, etapele de urmat în vederea pronunțării unei soluții de achitare, tranșele de bani corespunzătoare fiecărei etape, momentul remiterii, chestiuni care însă nu au fost stabilite cu ocazia întâlnirilor avute cu judecătorii, așa cum rezultă din declarațiile martorilor T.F. și T.V.M.l.

În realitate, inculpata, conștientizând ascendentul avut asupra celor doi judecători, determinat de sentimentul de deferentă și considerație față de un coleg cu vastă experiență profesională care între timp promovase la instanța supremă, a urmărit să obțină o soluție favorabilă, justificată prin relația de amiciție cu denunțătorul, în schimbul influenței sale solicitând de la acesta suma de 110.000 euro.

Încercările apărării de a acredita ideea că discuția din data de 21 februarie 2012 se referă la creditele pe care inculpata și copii săi le aveau la diferite instituții bancare, fără să aibă vreo legătură cu pretinderea de bani în schimbul influenței exercitate asupra membrilor completului de judecată nu își găsesc fundament în probatoriul administrat.

Edificatoare este succesiunea chestiunilor discutate, înregistrarea audio și video ambientală evidențiind faptul că inculpata a adus în atenția denunțătorului la momentul prezentării etapelor pentru rezolvarea problemei sale judiciare, cauze penale notorii privind magistrați, inclusiv de la cel mai înalt for judiciar din România, care în concepția sa nu au fost suficienți de diligenți pentru a evita să fie prinși, iar din experiența cărora a înțeles că nu trebuie să vorbească la telefon sau să țină anumite bunuri acasă, întrucât există riscul interceptării, respectiv depistării la percheziția domiciliară, ".B.P.: Dar cum l-a prins, prins pe F.? D.M.: Prin, prin convorbiri telefonice. B.P.: Prin convorbiri tele.? Atât, convorbire telefonică? D.M.: Atât, nimic altceva, nimic. Numai prin convorbiri telefonice.", (vol.I, pag.20 dup).; ".D.M.: Vă amintiți cu B.? B.P.: în cine ai tu încredere! D.M.: Cu. Cu cazu' B., cum a trimis? Intr-o seară a venit, percheziție în casă. B.P.: Ihm! D.M.: Deci, de fiecare lucru. Și mărgelele de la gât. B.P.: Păi, și înseamnă că tu nu-i mai ții în casă. D.M.: Nu!! Eu nu țin nimic! Adică, da'. Bine, nici nu am. La ora actuală poate să mă caute [râde] eu le spun, să mai pună ei ceva pentru.", precum și exemple de magistrați care au avut șansa să iasă la pensie întrucât au fost informați în timp util de anumite surse, " Și-n conturi! In conturi, Păi, cum adică? Să-mi apară mie niște bani acolo? „Păi, de unde-i ai?". Dumneavoastră nu vedeți că eu. așa cum m-au crezut alții, eu m-am menținut și, uite, alții au fost care s-au pensionat înainte de vreme. cum a fost. U.; Da! Eu știu multe, să știți. Da' el a avut norocu' că a avut sursa și i-a spus: „Pensionează-te!" Că altfel o.", (vol.I, pag.24-25 dup).

În mod corespunzător denunțătorul și-a exprimat îngrijorarea față de siguranța inculpatei " Păi, M., de ce să n-ai grijă de tine? Cum adică? Pe tine te-a făcut o mie, două de euro?", împrejurare în care aceasta făcându-i un scurt istoric al situației materiale familiale, i-a precizat că fiul său are un credit de 40.000 euro, având "și eu o sută și ceva", și cu toate acestea la plata ratelor martorului D.B. ".îl mai ajută? Maică-sa!".

Or, este de observat din contextul derulării evenimentelor că interesul inculpatei D.M. a fost să intre în posesia sumei pretinse fără să ajungă să aibă probleme de natură penală, aspect ce rezidă din întregul său comportament care dovedește o precauție excesivă, materializată, așa cum s-a arătat anterior, inclusiv prin reținerea manifestată în a indica verbal suma ce trebuia să-i fie remisă, susținerea acesteia că suma de 110.000 euro notată pe fila de vărsământ emisă de R. Bank, reprezenta valoarea debitelor bancare avute împreună cu cei doi copii ai săi, apare ca fiind neverosimilă, cu atât mai mult cu cât din modul în care își prezentase situația sa materială rezulta că avea nevoie de suplimentarea veniturilor, iar calea cea mai la îndemână era obținerea ilicită de la denunțător.

Atitudinea inculpatei nu se circumscrie unor simple încălcări ale deontologiei profesionale, așa cum a arătat aceasta, reducând activitatea sa la simple asigurări date denunțătorului în scopul de a-l liniști, fără relevanță penală, întrucât, în realitate, prin acțiunile sale aceasta a încercat să-i întărească convingerea că a reușit să-i influențeze pe judecători, demersuri care însă au fost anevoioase dat fiind vârsta tânără și modul acestora de lucru, respectiv fiecare pe cont propriu, mimând chiar indiferența în momentul în care l-a sfătuit să apeleze și la alte persoane pentru a-și asigura succesul " Păi da' dumneavoastră, dacă vreți să nu stați numai în mine, mâine vă. puteți luni să luați un termen și când. să mai căutați și pe altcineva. Eu n-am nimic împotrivă. Eu v-am spus. Eu foarte greu am ajuns. Da' prin câte persoane! Prin câte! Că eu cred că m-am umilit la ușile nu știu câtor să ajung ai. Pentru că sunt tineri. O să vezi. Ai unul cu ochelari fie, fie, flea, care î. așa, te, te respinge imediat. Da? Când m-am dus primul. s-a dus. „Pleacă domnule, de aicea." Abia dup-aia am căutat eu. Eu, de două săptămâni caut așa ceva.", (vol.I, pag. 194 dup), pentru ca apoi să-i spună că "nimeni nu-și bagă pielea în saramură să facă un pas" fiind singura care a riscat, susținând acest fapt "fără nici un fel de lipsă de modestie", ocazie cu care și-a exprimat, totodată, supărarea că nu i-a solicitat ajutorul de la început întrucât "eu plecam bine, de la judecătorie, de la O.", adică de la judecătorul învestit în primă instanță cu soluționarea cererii de revizuire, deoarece "O persoană nu te costă mult. Cât să coste? In nici un caz cât trei!", situație în care "Mai dădeam la procuror ceva, să-mi facă un recurs tardiv și după aia. Pentru că nu mai era interes., interesul nimănui. Că se luase banul, se luase. Și atunci era alta!"

Ca atare, conduita inculpatei D.M. nu poate fi interpretată ca fiind rezultat al interesului personal pe care îl avea față denunțător în virtutea relației de amiciție, întrucât este evident faptul că urmărea să-i creeze impresia că era singura în măsură să influențeze judecătorii, întrucât funcționase anterior promovării Ia instanțele din raza Curții de Apel Ploiești, unde își păstrase o serie de relații, cunoscând totodată cum "lucrau" acești magistrați.

Mai mult, într-o discuție telefonică din data de 28 februarie 2012, ziua următoare respingerii recursului declarat de denunțător, martorul D.B. își exprimă față de interlocutor regretul că i-a eșuat o afacere cu care "Vroiam să-mi achit creditu' în bancă., vroiam să-mi mai iau o mașină., vroiam să-mi renovez casa., vroiam .", împrejurare care confirmă afirmațiile inculpatei din 21 februarie 2012 când i-a pretins denunțătorului suma de 110.000 euro, context în care i-a făcut cunoscute cheltuielile fiului său și intenția de a-l ajuta la plata creditelor, motiv pentru care susținerea martorului că afacerea era de natură imobiliară este neadevărată, cu atât mai mult cu cât ar fi fost imposibil să indice proveniența reală a banilor. În plus, această discuție a fost purtată după ce martorului îi fusese comunicată soluția de către P.M. și la câteva minute după convorbirea cu mama sa, căreia i-a spus "că e nașpa", astfel că e greu de crezut că dezamăgirea acestuia nu a fost generată de faptul că banii pretinși de inculpata D.M. urmau să nu mai fie obținuți.

În aceste condiții declarațiile martorului D.B. date în fața instanței, circumscrise calității de rudă apropiată și cele ale inculpatei D.M. urmează să fie înlăturate, întrucât nu corespund adevărului, fiind în contradicție cu împrejurările de fapt rezultate din ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Așa cum s-a arătat este de necontestat faptul că din dovezile existente la dosar rezultă că inculpata D.M. a pretins și primit, în lunile noiembrie - decembrie 2009, suma de 200.000 euro pentru a-i determina pe judecătorii învestiți cu soluționarea contestației în anulare să pronunțe o soluție în favoarea denunțătorului B.P., pentru ca aceeași inculpată să pretindă în lunile ianuarie - februarie 2012 de la același denunțător suma de 110.000, în schimbul intervenției pe lângă membrii completului care judecau, în recurs, cererea de revizuire formulată de acesta, fapte care întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță a mai reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, întrucât judecătorului care nu soluționează dosare penale nu îi poate fi reținută forma agravantă a infracțiunii de trafic de influență.

O condiție ce trebuie îndeplinită în mod obligatoriu este aceea ca făptuitorul să aibă potrivit legii atribuții de judecare a infracțiunilor, împrejurare ce atrage ope legis majorarea maximului special al pedepsei cu 2 ani în cazul faptei de trafic de influență.

În speță, la data comiterii infracțiunilor inculpata, judecător al Secției I civile din cadrul instanței supreme, nu avea atribuții de judecare a cauzelor penale, în condițiile în care numirea sa la Înalta Curte de Casației și Justiție s-a făcut în urma promovării interviului organizat de Consiliul Superior al Magistraturii pentru ocuparea unui loc la nivelul secției civile. Examinarea judecătorului s-a făcut în funcție de specializare, principiu consacrat de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare pentru promovarea tuturor magistraților indiferent de gradul de jurisdicție, ocazie cu care i-a fost verificată pregătirea profesională în materie civilă.

Dintr-o interpretare a dispozițiilor legale care reglementează promovarea judecătorilor și procurorilor în sistemul judiciar rezultă că voința legiuitorului a fost ca verificarea teoretică și practică a magistratului să fie realizată în funcție de specializare, fiind exclusă examinarea candidatului, atât în materie civilă, cât și în materie penală.

Ca atare, deși textul incriminator vorbește de atribuții conferite de "lege", această prevedere nu trebuie privită în abstract, întrucât orice judecător ar avea competența să judece în toate materiile, chiar dacă în realitate au fost investiți cu atribuții în judecarea infracțiunilor doar cei care au promovat în urma verificării eminamente cunoștințelor în materie penală, inclusiv din perspectiva jurisprudenței europene sau a instanței de contencios constituțional.

Într-adevăr, în funcție de cerințele organizatorice impuse de instanța la care funcționează, un judecător de la o secție civilă poate fi desemnat, în virtutea competenței generale, să judece în materie penală, dar această atribuție este întotdeauna rezultatul dispoziției exprese a conducerii instanței, respectiv a colegiului de conducere, or în speță se constată că nu a existat o asemenea hotărâre cu privire la inculpata D.M.

Înalta Curte, constatând că infracțiunile de corupție cunosc o recrudescență, apreciază că măsurile de combatere a acestui fenomen trebuie să capete eficiență reală, inclusiv prin aplicarea unui tratament sancționator adecvat, motiv pentru care va aplica inculpatei D.M. câte o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru fiecare infracțiune, întrucât scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. nu ar putea fi atins prin altă modalitate de executare, cu atât mai mult cu cât inculpata nu a recunoscut faptele și nu a manifestat regret pentru comiterea acestora.

Gravitatea faptelor de corupție săvârșite de către inculpată, materializate în acte de primire și/sau pretindere a unor foloase în scopul influențării soluțiilor date de colegii săi, este sporită dat fiind implicațiile asupra actului de justiție în general, punând sub semnul întrebării însăși finalitatea acestuia, respectiv credibilitatea și corectitudinea sistemului judiciar.

Implicațiile asupra sistemului judiciar sunt cu atât mai grave cu cât inculpata a acționat în calitate de judecător, aceasta prin natura profesiei fiind obligată să contribuie la înfăptuirea actului de justiție în condițiile de legalitate și la respectarea activității de judecată desfășurată de colegii săi, nu să aducă o atingere importantă valorilor ocrotite de lege, uzând de funcția pe care o deținea.

În plus, datele pozitive care caracterizează persoana inculpatei nu pot fi reținute ca circumstanțe atenuante în favoarea sa, întrucât tocmai aceste împrejurări au determinat promovarea în funcția de judecător la instanța supremă, făcând posibilă exercitarea influenței asupra magistraților de la Curtea de Apel Ploiești, dat fiind și ascendentul avut prin poziția pe care o ocupa.

Înalta Curte a apreciat că, în raport cu natura și gravitatea faptelor comise de inculpată este oportună interzicerea, atât în timpul executării pedepsei principale, cât și ulterior pe o durată de 2 ani, a dreptului de a fi aleasă în autoritățile publice sau funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și a celui de a ocupa o funcție sau a exercita o profesie ori a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor, ca pedeapsă accesorie și pedeapsă complementară.

Împotriva sentinței penale pronunțată de instanța de fond, au declarat, în termen legal, recurs MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și recurenta intimată inculpată D.M.

Prin recursul declarat de Ministerul Public, D.N.A. s-a solicitat casarea sentinței penale atacate, ca nelegală și netemeinică, în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17, 17

2

și 14 C. proc. pen., pentru următoarele motive:

- în mod greșit prima instanță a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de reprezentantul Ministerului Public la termenul din 12 septembrie 2012, apreciind că se impunea reținerea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, raportat la funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și prevederile art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

- prima instanță nu a dispus restituirea către denunțătorul B.P. a sumelor de 2000 euro și 800 lei RON, pretinse și primite de inculpată în luna ianuarie 2012, 2000 euro și 1500 lei RON pretinse și primite de inculpată la data de 12 februarie 2012 și 1500 lei RON pretinși și primiți la data de 21 februarie 2012;

- greșita individualizarea a pedepsei aplicate inculpatei.

Prin recursul declarat de inculpata D.M., s-a solicitat casarea sentinței penale atacate, ca nelegală și netemeinică, în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18, 14, 9, 17

2

și 14 C. proc. pen., cu consecința achitării inculpatei D.M. pentru primul act material, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și executarea pedepsei rămase în condițiile art. 86

1

C. pen., în situația în care instanța apreciază că nu se impune coborârea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante, date de vârsta și starea ei de sănătate degradată.

Inculpata, prin al doilea apărător a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei de către instanța de fond cu completarea probatoriilor necesare stabilirii complete a adevărului, iar, în subsidiar, examinarea cauzei cu reținerea spre rejudecare, iar, pe fond, pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii faptei din anul 2009, respectiv în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru fapta din anul 2012.

Analizând recursurile declarate, prin raportare la motivele de recurs invocate, precum și în raport cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație, Completul de 5 judecători constată că acestea nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce privește recursul declarat de Ministerul Public, D.N.A.:

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, dacă infracțiunile prevăzute la art. 256 și 257 C. pen., au fost săvârșite de una dintre persoanele menționate la alin. (1) și (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) din aceeași lege se referă la o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.

Analizând aplicabilitatea acestor dispoziții în cauză, se constată că prima instanță a apreciat în mod corect că nu pot fi reținute și nu se impune schimbarea încadrării juridice sub acest aspect.

Pentru a fi incidente aceste reglementări legale, este necesar să se constate că subiectul activ al infracțiuni