ÎCCJ, Decizia nr. 173/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 173/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea de ședință din data de 13

iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 300

2

, cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut ca legală și temeinică măsura

arestării preventive a inculpatei D.M.

S-a respins, ca

nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a

obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata D.M.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut, că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29

februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeași dată

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, fiind emis

mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de

29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv,

constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.

149

1

alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., precum și art. 151 C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul

nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de

Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de

arest preventiv pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut,

că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin

Decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în

Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu

executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de

evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea

acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul

promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu

soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect

contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL,

parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în

principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale

nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să desființeze

hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.

La data de 10

decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în

anulare formulată de SC E.P.C. SRL și a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din

22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a

contestației.

În luna ianuarie

2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume

de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii

de la Curtea de Apel Ploiești, învestiți cu soluționarea Dosarului penal nr.

9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva

Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul penal nr.

9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de

revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a

Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin

care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu

executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune

fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului,

inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor

cheltuieli.

S-a reținut că

potrivit art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este

datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul

judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, procedând conform art. 160

b

alin. (2) și (3) C. proc.

pen.

Analizând legalitatea

și temeinicia arestării preventive luată față de inculpata D.M., potrivit

dispozițiilor art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1) și

(3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

constatat că, de la momentul ultimei verificări a legalității și temeiniciei

măsurii arestării preventive, respectiv la data de 11 iunie 2012, nu au intervenit

aspecte noi, care să conducă la revocarea măsurii.

Înalta Curte a mai

constatat că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în

accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă

suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost

cercetată și trimisă în judecată.

Totodată, s-a constatat

că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării

preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite,

cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: există indicii temeinice că

inculpata a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

În lipsa unor

dispoziții legale, care să indice exigențele în funcție de care se stabilește

pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza

aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru

ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei presupus comise

(care nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite,

reflectat de pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale

inculpatei.

În cadrul acestei

aprecieri, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a avut în

vedere, atât natura și modalitatea de comitere a faptelor de corupție săvârșite

de inculpată, în calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și

Justiție, cât și elementele de fapt constând în angrenarea în acte de corupție

și a altor magistrați.

S-a mai reținut că

temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive se

mențin și nu s-au schimbat, neimpunându-se la acest moment înlocuirea măsurii

arestării preventive cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse

în cursul urmăririi penale au fost readministrate în fața instanței și nu au

oferit o altă perspectivă asupra faptei și a modului de comitere.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că arestarea preventivă a

inculpatei se impune a fi menținută și din perspectiva stadiului procesual

actual, urmând a fi audiați și alți martori, propuși de inculpată și de

Parchet.

În ce privește datele

care caracterizează pozitiv persoana inculpatei și starea gravă de sănătate,

Curtea a reținut că nu pot determina prin ele însele o modificare a temeiurilor

analizate anterior.

În ceea ce privește

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara, instanța de fond a constatat că temeiurile ce au determinat luarea

măsurii preventive nu s-au schimbat, probele administrate până în prezent

nerelevând modificări majore față de datele existente la luarea măsurii

preventive.

Cu privire la faptele

pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, prima instanță de fond a

apreciat că subzistă indiciile temeinice privind săvârșirea lor, iar în ceea ce

privește pericolul pentru ordinea publică, acesta este încă actual, fiind

conturat de gravitatea faptelor și calitatea pe care o avea inculpata la

momentul săvârșirii lor. Acest pericol este confirmat de faptul că asemenea

comportamente întăresc sentimentul existent la nivelul percepției generale că

unii din cei chemați să asigure respectarea legii sunt cei dintâi care o

încalcă, trecerea unei perioade de patru luni de zile de la momentul producerii

ultimei fapte neavând menirea să estompeze acest pericol.

Împotriva Încheierii

din 13 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012 a declarat recurs inculpata D.M., cauza

fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr.

5137/1/2012.

În motivele de recurs

inculpata D.M., prin apărător ales, a înțeles să critice încheierea atacată sub

aspectele: 1) greșitei mențineri ca legală și temeinică a măsurii arestării

preventive luată față de inculpată; și 2) greșitei respingeri, ca nefondată, a

cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara formulată de inculpată.

În ceea ce privește

prima critică adusă în primul motiv de recurs, în esență, a solicitat

apărătorul inculpatei, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. d) C. proc.

pen., admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând să se

dispună revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în

libertate a inculpatei, susținând că este arestată de șase luni de zile, durată

de timp apreciată ca îndelungată de când aceasta se află în stare de detenție.

Referitor la cea de-a

doua critică susținută în cel de-al doilea motiv de recurs, apărătorul

inculpatei, a solicitat în esență, admiterea recursului, casarea încheierii

atacate, aplicarea dispozițiilor art. 145

1

C. proc. pen., în sensul

înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara, urmând a se stabili totodată și obligațiile pe care să le respecte

inculpata, susținând că argumentele invocate de instanța de fond în

considerentele hotărârii sunt pur teoretice, nefiind făcute referiri exprese la

situația de fapt.

De asemenea, a fost

invocată situația personală a inculpatei de la momentul arestării sale, în

special că avea familie organizată, avea calitatea de judecător la Înalta Curte

de Casație și Justiție, că are o stare de sănătate precară care este agravată

ca urmare a condițiilor existente în penitenciar și a celor referitoare, la

mijloacele de transport către instanța de judecată.

Examinând încheierea

atacată față de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele

cauzei, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că recursul nu este

fondat, pentru considerentele ce urmează:

Analizând temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de

recurenta-inculpată, instanța de control judiciar constată că acestea se mențin

și justifică în continuare privarea de libertate, așa cum, în mod argumentat, a

apreciat și prima instanță.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

aceasta.

De la această regulă,

există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c).

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost

arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se

facă în conformitate cu normele de drept material și de procedură prevăzute de

legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu

dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva

arbitrariului.

Altfel spus, să se

poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de

art. 5 § 1.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile

cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile

Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive".

Înalta Curte constată

că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. în raport

cu modul de operare a actelor infracționale presupus a fi fost săvârșite și

reținute prin actul de sesizare, de împrejurările comiterii faptelor,

respectiv, că în luna noiembrie 2009, a pretins de la martorul B.P. suma de

200.000 euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie - decembrie)

în trei tranșe prin intermediul martorului P.M., promițându-i în schimb că va

interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea Dosarului nr.

7039/315/2006 al Curții de Apel Ploiești (contestație în anulare formulată de

SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții

de Apel Ploiești, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3

ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor

infracțiuni de evaziune fiscală) și îi va determina să adopte o soluție

favorabilă lui B.P., precum și fapta presupus săvârșită de aceeași inculpată

care în perioada ianuarie - februarie 2012, direct și prin intermediul

martorului P.M. a pretins de la denunțătorul B.P. sume în lei și valută

totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2.000 euro și 800

RON pretinși și primiți în luna ianuarie 2012; 2.000 euro și 1.500 RON pretinși

și primiți în ziua de 21 februarie 2012) promițându-i în schimb că va interveni

pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea

Dosarului nr. 9501/315/2010 având ca obiect recursul declarat de denunțător

împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de

Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. 9501/315/2010 și îi va determina să

pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului. Totodată, se constată ca fiind

îndeplinită și condiția impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile pe care inculpata le-a săvârșit, este

pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru

ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a

infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect,

existența pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunilor de care este acuzată inculpata, din

reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea

săvârșirii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei

reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima

instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în

continuare, privarea de libertate a inculpatei.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatei nu contravine

dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției

provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 § 3 din

Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene.

Infracțiunile

reținute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare respectiv, două

infracțiuni de trafic de influență în concurs real, prev. de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., se

caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere

frecvența pe care a înregistrat-o până în prezent acest tip de infracțiune și

consecințele sale privind neîncrederea în sistemul juridic pe care le induce

societății civile.

Natura și gravitatea

deosebită a infracțiunilor de care inculpata este acuzată ca urmare a

împrejurărilor concrete în care se reține că ar fi acționat, precum și funcția

deținută la Înalta Curte de Casație și Justiție demonstrează o periculozitate

socială sporită și justifică în continuare menținerea sa în stare de arest,

întrucât lăsarea sa în libertate ar conduce la afectarea încrederii opiniei

publice asupra imaginii justiției în general și asupra modului în care se

desfășoară judecata, în special.

În consecință,

reținând că în cadrul cercetării judecătorești efectuate până în prezent, prin

probele administrate nu au survenit schimbări pentru a repune în discuție

temeiurile care au determinat arestarea inițială, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 300

2

referitor la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., menținând starea de

arest a inculpatei, circumstanțele invocate în favoarea acesteia neputând

conduce la revocarea măsurii arestării.

Cu privire la critica

privind respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea

de a nu părăsi țara, de către prima instanță, aceasta este inadmisibilă, în

raport cu dispozițiile art. 141 alin. (1) teza finală C. proc. pen. ce

stipulează că „... încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel

respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii

preventive nu este supusă niciunei căi de atac".

De altfel, în sensul

acestei prevederi a fost pronunțată și Decizia în interesul Legii nr. XII/2005.

În considerentele

deciziei în interesul legii mai sus arătate se arată următoarele:

„Cu privire la calea

de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind

măsurile preventive, art. 141 alin. (1) C. proc. pen. prevede că încheierea

dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se

constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu

recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de

atac separată și împotriva încheierii date în primă instanță sau în apel, prin

care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri

preventive, inclusiv a arestării preventive, și, ca atare, această încheiere nu

poate fi atacată separat cu recurs, în condițiile art. 141 C. proc. pen."

„În raport cu

prevederile art. 140

3

alin. (1) și ale art. 141 C. proc. pen., a

recunoaște calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunțate

în cursul urmăririi penale, în primă instanță sau în apel, prin care se

respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive,

înseamnă a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar

art. 23 alin. (7) și art. 129 din Constituție, potrivit cărora încheierile

instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac

prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În

același timp s-ar încălca art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., în

temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit

legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia

recurată."

Or, în contextul

cauzei, prima instanță a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata D.M.,

așa încât încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu nicio

cale de atac sub acest aspect.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge, ca nefondat, recursul de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13

iulie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 2216/1/2012.

Conform dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la

cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13 iulie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

Dosarul nr. 2216/1/2012.

Obligă recurenta

inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 august 2012.

Procesat de GGC - N