ÎCCJ, Decizia nr. 116/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 116/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

22 martie 2012 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 300

1

C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării

preventive a inculpatei D.M., măsură pe care a menținut-o.

S-a reținut că

inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, a fost arestată preventiv prin încheierea nr. 335

din Camera de Consiliu din 29 februarie 2012, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru o perioadă de 29 de zile, începând

cu 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că în

cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 149

1

alin.

(1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și

art. 151 C. proc. pen.

Totodată, s-a dispus

emiterea mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012.

La data de 21 martie

2012, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, D.N.A., s-a dispus, trimiterea în judecată a

inculpatei D.M., în stare de arest preventiv pentru săvârșirea a două

infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

sub numărul 2216/1/2012, fiind fixat termen la data de 24 mai 2012, preschimbat

la 10 mai 2012.

Astfel, s-a reținut

de către parchet că fapta inculpatei D.M. constând în aceea că, în luna noiembrie

2009 a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 euro pe care a primit-o

ulterior (în intervalul noiembrie–decembrie) în trei tranșe prin intermediul

martorului P.M., promițându-i în schimb că va interveni pe lângă magistrații

învestiți cu soluționarea dosarului nr. 7039/315/2006 al Curții de Apel

Ploiești (contestație în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei

penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, prin care B.P.

a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin

privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală)

și-i va determina să adopte o soluție favorabilă lui B.P., realizează

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de

art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și

completările ulterioare.

De asemenea, s-a mai

reținut de către parchet că, fapta aceleiași inculpate care în perioada

ianuarie–februarie 2012, direct și prin intermediul martorului P.M., a pretins

de la denunțătorul B.P. sume în lei și valută totalizând 4.790.521.194,2 RON

din care a primit 21.194 RON (2000 euro și 800 RON pretinși și primiți în luna

ianuarie 2012; 2000 euro și 1500 RON pretinși și primiți în ziua de 12 februarie

2012; 1500 RON pretinși și primiți în ziua de 21 februarie 2012 și 110.000 euro

pretinși în ziua de 21 februarie 2012) promițându-i în schimb că va interveni

pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea

dosarului nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunțător

împotriva sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de

Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. 9501/315/2010 și-i va determina să

pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, realizează elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C.

pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările

ulterioare.

Măsura arestării

preventive a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei,

conform art. 300

1

C. proc. pen., la data de 22 martie 2012.

Sub aspectul

legalității și temeiniciei arestării preventive luată față de

inculpata D.M., prima instanță a constatat că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă a inculpatei nu au încetat.

S-a reținut că la

data de 29 februarie 2012 a fost luată față de inculpata D.M. măsura arestării

preventive pe o durată de 29 de zile, întemeiată pe dispozițiile art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Pentru luarea măsurii

arestării preventive este necesar să se constate că sunt probe sau indicii

temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea

penală, condiție prevăzută de art. 143 C. proc. pen., precum și incidența unuia

din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

Prima instanță a

constatat că, din materialul probator administrat în cauză rezultă indicii ce

conturează presupunerea rezonabilă pentru un observator independent că

inculpata a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină, iar acestea reprezintă

infracțiunea de trafic de influență, pentru care legea prevede o pedeapsă cu

închisoarea mai mare de 4 ani.

Cea de a doua

condiție impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune existența unor

probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, iar

apărătorul inculpatei a invocat că nu există dovezi care să susțină pericolul

pentru ordinea publică.

Textul de lege al

art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu trebuie interpretat ad literam, pentru că o

asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în nicio situație nu ar putea

fi luată măsura arestării preventive, deoarece este imposibil de probat un

comportament viitor.

Pericolul pentru

ordinea publică reprezintă o predicție, o apreciere pe care judecătorul o face

asupra comportamentului viitor al inculpatului.

În lipsa unor

dispoziții legale care să indice exigențele în funcție de care se stabilește

pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza

aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru

ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu

trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite (care este

relevat în pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale

inculpatului (antecedente penale, atitudinea față de faptă și urmările sale,

etc.).

În cadrul acestei

aprecieri unul din cele două criterii poate avea un rol determinant, astfel

încât uneori, spre exemplu, gravitatea extremă a faptei săvârșite justifică

prin ea însăși luarea măsurii arestării preventive, chiar dacă circumstanțele

personale ale inculpatului nu o impun.

Pericolul pentru

ordinea publică reprezintă temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar

comite fapte penale, ori ar declanșa puternice reacții în rândul opiniei

publice, determinate de fapta săvârșită de acesta și de starea sa de libertate.

Instanța care a

dispus arestarea preventivă a constatat în mod corect că gravitatea faptei

comise, gravitate concretă dată și de calitatea de magistrat a inculpatei,

justifică aprecierea că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat că măsura arestării preventive este legală și

temeinică, constatând că temeiurile ce au determinat luarea măsurii preventive

se mențin în continuare și impun privarea de libertate.

De asemenea, s-a mai

apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatei sunt grave, constituind

infracțiuni de corupție cu posibile implicații asupra justei soluționări a unor

cauze penale și că circumstanțele personale ale inculpatei analizate izolat nu

justifică concluzia că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică, dar

analizate prin prisma faptelor reținute nu fac altceva decât să pună în

evidență gravitatea accentuată a acestora, faptele de corupție fiind mai grave

în cazul comiterii lor de către persoane ce trebuie să impună celorlalți

respectarea legii.

S-a mai apreciat că

menținerea stării de arest se justifică și pentru o bună desfășurare a

procesului penal, acesta fiind unul din scopurile trasate pentru această măsură

preventivă, o altă măsură preventivă, mai puțin gravă, nefiind suficientă la

acest moment procesual pentru a proteja în mod eficient interesul public.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpata D.M., criticând-o

pentru netemeinicie și solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii,

și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.

Concluziile

apărătorilor inculpatei, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și

ultimul cuvânt al recurentei inculpate au fost consemnate în detaliu în partea

introductivă a acestei decizii.

Analizând actele

dosarului și recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și sub

toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins pentru

considerentele ce urmează:

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 300

1

C. proc. pen., în cursul

judecății „după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, este datoare să verifice

din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive”, iar în situația

în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate”, se dispune menținerea arestării preventive.

Din actele dosarului

rezultă că la data de 29 februarie 2012 s-a luat față de inculpata D.M.

măsura arestării preventive în temeiul dispozițiilor art. 149

1

cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Având în vedere

actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a

constatat legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei

D.M., pe care a menținut-o, întrucât subzistă temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și acestea impun în

continuare privarea inculpatului de libertate.

În raport de probele

dosarului, instanța de fond a apreciat că sunt indicii că inculpata a săvârșit

faptele pentru care este trimisă în judecată, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143

din același cod.

Înalta Curte apreciază

că se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M.

pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Luarea, prelungirea

sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu

este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică

pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului (adică și asupra

vinovăției inculpatului), ci numai asupra existenței unor probe sau indicii

temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o

infracțiune, precum și a incidenței unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C.

proc. pen. (deciziile Curții Constituționale nr. 73/2000, publicată în M. Of.

nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie

2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în

acest sens).

Potrivit

jurisprudenței C.E.D.O. privind interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c),

pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se poate pretinde să fie

deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care cel interesat este

bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de

instrucție, adică de urmărire penală, iar detenția permite desfășurarea ei

normală (cauza C. vs. Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza C. vs. Italia, 14

ianuarie 1997).

Așa cum a precizat

instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au

justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea

necesare pentru justificarea unei condamnări.

Nu trebuie ignorat și

faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime,

trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator

obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (cazul M. vs. Regatul Unit,

28 octombrie 1994).

În cauză, temeiurile

juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei

D.M. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv,

că infracțiunile pentru care inculpata a fost cercetată, sunt pedepsite cu

închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

Înalta Curte

apreciază că, în acest moment procesual cerințele art. 148 lit. f) C. proc.

pen. se mențin și în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în

accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă

suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost

cercetată și trimisă în judecată.

Cât privește temeiul

arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că

inculpata a săvârșit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea ei în libertate prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea

pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele

legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de

puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un

sentiment de insecuritate, credința că justiția (cei care concură la

înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa

fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social,

ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă, însă, că în

aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de

gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate

rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care

este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de

infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de

către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți

ca autori ai unor astfel de fapte.

Pe de altă parte,

potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

pentru ca o persoană să fie reținută sau arestată în vederea aducerii sale în

fața autorității judiciare competente, este suficient să existe motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.

Pe cale de

consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor

la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea

procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că

s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Într-o recentă

Hotărâre a C.E.D.O. (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunțată în cauza „C.

împotriva României” și publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se

arată: „Curtea observă că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale

care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au

definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere

în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția

publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea

fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și

profilul moral al acestuia”.

Totodată, prin

Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei s-a

prevăzut că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în

cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive serioase de

a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole, pericol de fugă,

pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a comite o nouă

infracțiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existența nici unuia

dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate

justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se comite o infracțiune

deosebit de gravă.

Raportând

reglementările europene menționate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte

reține că este identificat cel puțin unul dintre pericolele care justifică

menținerea arestării preventive a inculpatei, din punctul de vedere al

dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pericolul

perturbării judecății), iar faptele penale de care este acuzată aceasta au un

caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care au

fost comise.

Faptul că un

judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a

folosit influența pentru a rezolva probleme judiciare a unor persoane

constituie, în mod cert, împrejurări care tulbură profund și grav ordinea

publică, determinând reacții justificate de insecuritate, neîncredere față de

sistemul judiciar și chiar față de actul de justiție.

Natura și gravitatea

faptelor reținute în sarcina inculpatei, modalitatea în care acestea au fost

comise, folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de

Casație și Justiție, cât și de influența de care dispunea în

exercitarea acestei funcții, angrenând în activitățile sale alți magistrați,

pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori alte foloase, să

obțină soluții favorabile în anumite cauze aflate pe rolul unor instanțe,

consecințele produse asupra ordinii de drept prin afectarea gravă a încrederii

cetățenilor onești în actul de justiție, insuflându-se opiniei publice falsa

impresie că este mai presus de lege și că oricând poate face demersuri juridice

în orice sens dorește, inducându-se astfel ideea că justiția funcționează și în

afara dispozițiilor legale, justifică pe deplin temerea că, odată pusă în

libertate, inculpata va săvârși și alte fapte de același gen.

Datele care

caracterizează persoana inculpatei, trebuie avute în vedere la aprecierea

pericolului concret al acesteia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu

cât, calitatea sa socială și profesională o situau într-o poziție din care,

într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârșirea

de acte și fapte de corupție.

Prin urmare, funcția

pe care inculpata a deținut-o și exigențele cărora aceasta se impunea a se

supune prin prisma poziției sale de judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție, rezonanța negativă creată în rândul comunității, căreia

i se poate induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unei

sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct

implicați în înfăptuirea justiției, justifică pe deplin menținerea măsurii

arestării preventive a inculpatei.

Măsura este necesară

la acest moment al judecății, aflată la debut, respectiv pentru buna

desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor

preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este

justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a

convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata D.M. să împiedice

administrarea justiției.

Totodată, Înalta

Curte constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din

Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

În același timp, așa

cum s-a statuat constant și în jurisprudența C.E.D.O., chiar daca măsura

arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice

este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de

libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că

eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul L.

contra Franței).

În speță se constată că

deși nu pot fi ignorate elementele de circumstanțiere, relevante pentru

inculpată, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii

activității infracționale a acesteia, condițiilor concrete în care inculpata a

acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței.

Pe de altă parte,

motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie,

inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a justifica

menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria),

aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se

perturba desfășurarea procesului (cauza M. vs. Austria).

Așadar, lăsarea în

libertate a inculpatei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând

și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la

capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un

risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la

începutul fazei de cercetare judecătorească.

În ceea ce privește

solicitarea formulată de recurenta inculpată D.M., prin apărător ales, în

sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării

de a nu părăsi țara, Înalta Curte apreciază că măsurile preventive pot fi

înlocuite sau revocate în condițiile art. 139 C. proc. pen.; înlocuirea

măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea acesteia.

Se reține că

dispozițiile legale invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei,

nefiind îndeplinite condițiile legale care să justifice aplicarea dispozițiilor

art. 139 C. proc. pen., prima instanță apreciind în mod just că în cauză

temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatei se mențin și

impun în continuare privarea de libertate.

Restrângerea

dreptului la libertate apare ca proporțională cu scopul urmărit, cel al

ocrotirii ordinii publice și de drept, măsura fiind necesară într-o societate

democratică pentru salvgardarea interesului public și a încrederii societății

în instituțiile statului de drept și în efectele exercitării funcțiilor

acestora.

În concluzie,

întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna

desfășurare a procesului penal, soluția primei instanțe a fost

adoptată cu respectarea dispozițiilor legale evocate.

Față de

considerentele ce preced, constatând nefondate motivele de casare invocate,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva

încheierii din camera de consiliu de la 22 martie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 2216/1/2012.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de

400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din camera

de consiliu de la 22 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală în dosarul nr. 2216/1/2012.

Obligă recurenta

inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2012.