ÎCCJ, Decizia nr. 174/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 174/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată

următoarele:

Prin încheierea

din 27 iulie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012,

cu majoritate, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpata D.M.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpata D.M. a fost

arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin încheierea nr. 335 din Camera

de Consiliu din aceeași dată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, fiind emis mandatul de arestare preventivă din 29 februarie 2012

pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie

2012, inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 149

1

alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1)

lit. f) din C. proc. pen., precum și art. 151 din C. proc. pen.

Prin rechizitoriul

nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, D.N.A. Serviciul de Combatere

a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv,

pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

În fapt, s-a reținut,

că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin decizia

nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul penal

nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare prin

privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, denunțătorul

B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin intermediul martorului

P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe

lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel

Ploiești, având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul legal

al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina

să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei

penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să

desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.

La data de 10 decembrie

2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată

de SC E.P.C. SRL și a dispus suspendarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009

a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.

În luna ianuarie 2012,

inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani

al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la

Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010,

având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva sentinței penale nr. 564

din 15 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei

Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei

penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul

penal nr. 7039/315/2006, prin care susnumitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă

de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni

de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului,

inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.

Referitor la cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală a constatat că, în concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 160

2

alin. (1) din

C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie

sub control judiciar în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. Astfel, instanța de judecată este abilitată

să analizeze eventualele consecințe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru

între interesul inculpatei de a fi cercetată în stare de libertate și interesul

general de a fi descoperite și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile

de comiterea lor. Trebuie avut în vedere și faptul că liberarea provizorie presupune

menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea, numai că organul judiciar

apreciază că menținerea inculpatei în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea

devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiții.

În baza examenului propriu

și aplicând regulile anterior expuse la speța de față, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția penală a constatat că inculpata „are vocația" de a beneficia

de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin. (1) din C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege.

Potrivit art. 160

2

alin. (2) din C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar

nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica

pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea

sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din coroborarea celor

două texte menționate, respectiv art. 160

2

alin. (1) și art. 160

2

alin. (2) din C. proc. pen. rezultă caracterul facultativ al acordării liberării

provizorii sub control judiciar, chiar și în ipoteza în care inculpata nu s-ar afla

în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzute

în art. 160

2

alin. (2) din C. proc. pen.

Cu toate acestea, instanța

nu ar putea uza discreționar de această facultate, întrucât s-ar încălca flagrant

dispozițiile art. 5 alin. (5) din C. proc. pen., art. 23 alin. (10) din Constituția

României și art. 5 parag. (3) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a libertăților fundamentale, astfel încât, cu ocazia verificării temeiniciei unei

cereri de liberare sub control judiciar, se pornește de la una dintre premisele

esențiale ale liberării provizorii, respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei. Într-adevăr, dacă aceste temeiuri

s-ar schimba ori ar înceta, instanța ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu,

să dispună, după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaipunându-se,

prin ipoteză, problema liberării provizorii.

Această premisă conduce

la concluzia că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie,

instanța trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute

în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea

inculpatei în libertate, chiar provizorie și restrânsă printr-un control judiciar,

nu este totuși oportună.

Interpretând sistematic

dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelație și cu exigențele

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi, fie

aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor

date, altele decât cele avute în vedere de art. 160

2

alin. (2) din C.

proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar

putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru

care inculpata este cercetată, respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire ori

prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale ocrotite, astfel

încât liberarea inculpatei, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică

stare de insecuritate socială și neîncredere în actul de justiție.

Sub aspectul temeiniciei

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reținut că din întreg probatoriul

administrat în dosarul de urmărire penală și în fața instanței de judecată rezultă

indicii că inculpata ar fi comis infracțiunile de trafic de influență.

S-a mai reținut că la

aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină seama și

să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele

personale ale inculpatei, respectiv să se aibă în vedere rezultatul infracțiunii,

urmările acesteia, precum și atingerea gravă a relațiilor sociale ocrotite de legea

penală și lezate prin activitatea infracțională.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală a mai reținut că, deși în cauză au fost administrate

în mare parte probatoriile încuviințate, față de natura infracțiunilor reținute

în sarcina inculpatei, împrejurările în care acestea se rețin a fi fost săvârșite,

rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit

cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură

adecvată scopului pentru care a fost aplicată acesteia măsura arestării preventive.

Circumstanțele personale

ale inculpatei, respectiv caracterul acesteia, moralitatea, domiciliul, legăturile

de familie și, nu în ultimul rând, pregătirea profesională, nu sunt suficiente pentru

a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control

judiciar ar fi oportună.

Din starea de fapt cu

privire la care există indicii în cauză, instanța de fond a constatat că infracțiunile

de care este acuzată inculpata sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând

activitatea unui magistrat judecător chemat să vegheze la respectarea legii și a

ordinii de drept, iar lăsarea în libertate a inculpatei nu ar face altceva decât

să sporească sentimentul de nesiguranță și să conducă la scăderea încrederii populației

în capacitatea de protecție a organelor statului.

Referitor la susținerea

apărării în ceea ce privește perioada de cinci luni petrecută în arest preventiv

de către inculpată, s-a depășit durata unui termen rezonabil, instanța de fond a

constatat că în Codul de procedură penală nu există o definiție a noțiunii de termen

rezonabil în care se poate desfășura o procedură, spre deosebire de materia arestării

preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.

S-a făcut referire la

jurisprudența constantă a C.E.D.O. care a stabilit că durata rezonabilă a procedurii

se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după

următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților,

comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.

În concluzie s-a reținut

că timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură

a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatei în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate,

existând riscul zădărnicirii aflării adevărului în cauză, apreciindu-se totodată

că intervalul de timp de cinci luni nu are caracter nerezonabil față de particularitățile

cauzei.

În opinia separată, doamna

judecător N.S.C. a apreciat că se impune admiterea cererii de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpata D.M., cu instituirea obligațiilor prevăzute

de art. 160

2

alin. (3) lit. a)-e) din C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel

a reținut că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata

D.M. este întemeiată în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin. (2) din

C. proc. pen. și cu prevederile deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a mai reținut că prin

decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. la 14 decembrie 2011,

pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție

a statuat că după constatarea îndeplinirii cerințelor de admisibilitatea prevăzute

de art. 160

6

din C. proc. pen., a condiției prevăzute la alin. (1) al

art. 160

2

din C. proc. pen., precum și a subzistenței temeiurilor care

au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului

de temeinicie a cererii, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, dacă există

sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească

alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor

de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a

procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub

control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori a inculpatului.

Prin aceeași decizie instanța

supremă a reținut că, gravitatea unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv

pertinent și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează

pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv

ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade

de timp de la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi

menținută exclusiv în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra

ordinii publice.

Raportând cele enunțate

la cauza dedusă judecății, s-a constatat că nu există niciun fel de date, indicii,

probe din care să rezulte necesitatea de a o împiedica pe inculpata D.M. să săvârșească

alte infracțiuni, ori că aceasta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, că va altera sau distruge mijloace

de probă.

S-a avut în vedere, totodată,

că au fost audiați toți martorii din rechizitoriu, respectiv B.P.A., P.M., B.M.,

B.M.A., F.P.M., T.M.V., T.F., M.E., prima instanță dispunând amânarea cauzei la

3 septembrie 2012 pentru ascultarea martorilor apărării.

De asemenea, s-a constatat

că nu există nicio dovadă că ordinea publică ar fi efectiv amenințată prin lăsarea

inculpatei D.M. în libertate, după cum la dosar nu există probe că s-a sustras urmăririi

penale, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unei

părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra acestora.

În acest sens, s-a avut în vedere că inculpata este în vârstă de 60 de ani, cu afecțiuni

medicale, conform înscrisurilor depuse la dosar, sănătatea, vârsta, antecedentele

penale constituind criterii ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii ce urmează

a fi luată față de persoană, astfel cum impun prevederile art. 136 alin. (8) din

C. proc. pen.

S-a apreciat, de asemenea,

în acord cu decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

că gravitatea faptelor presupus a fi comise de inculpată și limitele de pedeapsă

prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni nu pot constitui temeiuri singulare

de apreciere asupra pericolului concret pentru ordine publică, atâta vreme cât nu

se identifică fapte concrete de tulburare a ordinii publice, prin lăsarea în libertate

a inculpatei.

S-a reținut, de asemenea,

că inculpata este arestată preventiv de șase luni, iar prin trecerea acestui interval

de timp finalitatea măsurii preventive s-a estompat, iar în prezent pericolul concret

pentru ordinea publică nu mai este real și actual, nefiind de natură a genera un

impact negativ asupra relațiilor sociale.

S-a făcut referire la

articolul 5 parag. 3 din Convenție care impune instanțelor naționale, atunci când

acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă

să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională; apoi

ca orice privare de libertate a unui acuzat chiar și pentru o perioadă scurtă de

timp să fie justificată convingător de autorități, iar argumentele pro și contra

repunerii în libertate să nu fie generale și abstracte.

S-a arătat că în cauza

Calmanaovici împotriva României, Curtea europeană a statuat că autoritățile nu au

oferit motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii

inculpatului în arest preventiv timp de aproximativ 3 luni și jumătate (2 august

2002-19 noiembrie 2002), având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport

cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză și nu au

ținut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenție.

S-a constatat, prin urmare,

încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție.

S-a făcut trimitere la

jurisprudența Curții Europene care s-a pronunțat și în cauzele Tarău (nr. 3.584/02

din 24 februarie 2009), Mihuță (nr. 13.275/03 din 31 martie 2009), Scundeanu (nr.

10.193/02 din 2 februarie 2010) și Jiga (nr. 14352/04 din 16 martie 2010), toate

pronunțate împotriva României, cauze în care s-a motivat de fiecare dată că instanțele

interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire

la profilul său personal și la situația sa familială, nemotivând suficient respingerile

cererilor de punere în libertate ale inculpaților și nu au oferit nicio explicație

pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a inculpatului să aibă un

impact negativ asupra societății sau cum ar fi împiedicat ancheta.

În fine, s-a apreciat

că măsura liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei D.M. este suficientă

pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură alternativă detenției

preventive, restrictivă dar neprivativă de libertate, în cadrul obligațiilor prevăzute

de art. 160

2

alin. (3) din C. proc. pen., fiind instituite suficiente

obligații în sarcina inculpatei de natură să garanteze buna desfășurare a procesului

penal și sancțiunea neîndeplinirii acestor obligații care este aceea a luării din

nou a măsurii arestării preventive.

Împotriva încheierii din

27 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 2216/1/2012 a declarat recurs inculpata D.M., solicitând admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și pe fond admiterea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, arătând ca lăsată în libertate nu poate influența

cursul judecății, întrucât a fost audiată, atât ea, cât și martorii din actul de

sesizare, urmând a fi audiați martorii propuși de apărare.

Analizând recursul declarat,

sub aspectele invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate

și temeinicie, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) din C. proc.

pen., instanța de control judiciar constată că

recursul declarat de inculpata D.M. împotriva

încheierii din 27 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală în Dosarul nr. 2216/1/2012 este nefondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Astfel, după cum rezultă

din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea

sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată

sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

În același sens sunt și

dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută

beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii,

punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările

interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1) și (2) din C. proc.

pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă așadar, că liberarea

provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate,

a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței [art. 160

2

alin. (1) din C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres

reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea

comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor

din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor

de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit

din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele dosarului

se constată că întemeiat prima instanță a constatat că la acest moment procesual

acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei nu era oportună.

Din examinarea cauzei

s-a reținut în sarcina inculpatei D.M. existența unor indicii temeinice privind

presupusa comitere a două acte materiale specifice infracțiunii de trafic de influență,

în modalitățile alternative prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

Astfel, în actul de sesizare

se reține în fapt că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat

prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești

în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu

executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni pentru evaziune

fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin

intermediul martorului P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei

că va interveni pe lângă magistrații investiți cu soluționarea dosarului sus-indicat

al Curții de Apel Ploiești având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul

legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina

să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei

penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să

desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.

La data de 10 decembrie

2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată

de SC E.P.C. SRL și a dispus suspendarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009

a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.

În luna ianuarie 2012,

inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani

al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la

Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010,

având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva sentinței penale nr. 564

din 15 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei

Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei

penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul

penal nr. 7039/315/2006, prin care susnumitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă

de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni

de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului,

inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.

Gravitatea pretinselor

infracțiuni comise de inculpata D.M. rezultă din modalitatea concretă a actelor

de executare reflectate în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, respectiv

declarațiile martorului B.P. („…..cu puțină vreme înaintea intervenirii prescripției

răspunderii penale, s-a pronunțat hotărârea definitivă în această cauză, hotărâre

prin care am fost condamnat la 3 ani închisoare. M-am întâlnit imediat cu inculpata

D.M. și i-am cerut ajutorul pentru că nu știam cum să procedez. Întâlnirea a avut

loc în autoturismul meu. Inculpata m-a sfătuit să plec din localitate, urmând ca

ea să se ocupe de rezolvarea dosarului, eu înțelegând prin aceasta că voi scăpa

de condamnare. Inculpata D.M. mi-a promis că nu voi executa cei 3 ani de închisoare….

I-am spus șoferului meu P.M. să-i pună la dispoziție inculpatei D.M. tot ce este

nevoie pentru rezolvarea situației mele. Am aflat ulterior că s-a promovat o cale

extraordinară de atac și în cadrul acesteia s-a dispus suspendarea executării….

De la P.M. știu că pentru ajutorul dat inculpata D.M. a solicitat 200.000 Euro,

bani care au fost plătiți în 3 tranșe”).

„Cu prilejul întâlnirilor

inculpata D.M. îmi spunea în ce modalitate intervine pe lângă judecători, însă pe

mine nu mă interesau aceste aspecte, ceea ce mă interesa era rezultatul”.

În declarația sa, martorul

T.M.V. a arătat că „Nu îmi amintesc dacă cu prilejul deliberărilor am adus la cunoștință

membrilor de complet faptul că am fost contactat de d-na D.M. Cu siguranță însă,

nici unul din ceilalți doi membrii ai completului nu mi-au adus la cunoștință că

ar fi fost contactați de inculpată. Menționez că inculpata m-a rugat în mod expres

să pronunț o soluție favorabilă lui B.P.…”

Martorul T.F. în declarația

dată a menționat că „…Cu acel prilej, aceasta mi-a adus la cunoștință că există

pe rol în ședința din ziua următoare, în care urma să intru, o cerere formulată

de B.P. și m-a rugat dacă aș putea să o ajut în favoarea acestuia…”

Activitatea infracțională

desfășurată de inculpata D.M. este probată de datele cuprinse în procesele-verbale

de consemnare a discuțiilor telefonice purtate de inculpată și ambientale, ce au

valoarea unor probe legal obținute și care pot fi valorificate în contextul cauzei,

precum și din declarațiile martorilor.

Faptele pentru care inculpata

D.M. este cercetată și pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă,

sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) din C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul

său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplinește condiția oportunității,

implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituție.

Acordarea liberării sub

control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatei, doar instanța

fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele

europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) din C. proc

pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la

oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la faptele

pentru care s-a dispus arestarea inculpatei, calitatea acesteia, modul de săvârșire

al faptelor, natura acestora, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind

persoana inculpatei.

Totodată dispozițiile

art. 5 parag. 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o obligație de acordare

a liberării persoanei private de libertate în cursul procedurii judiciare, chiar

cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5 parag. 3 teza finală,

iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de liberate, chiar în

accepțiunea art. 136 alin. (2) din C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor

acestora.

Așa fiind, se constată

că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă

că au fost comise de inculpată, contextul în care acestea au fost săvârșite și impactul

lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, în stadiul

procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatei, în vederea normalei desfășurări

a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță,

față de mijloacele de probă ce urmează a fi administrate, respectiv audierea unor

martori propuși de parchet și inculpată.

La aprecierea asupra acordării

liberării provizorii sub control judiciar circumstanțele personale ale inculpatei

nu pot fi prioritar avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului

și necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare

la persoana inculpatei, respectiv vârsta, starea precară de sănătate, calitatea

de judecător la instanța supremă avută la momentul săvârșirii pretinselor fapte

nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare

provizorie este întemeiată, întrucât nu pot fi analizate izolat, față de interesul

general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului

persoanei deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind se reține că

prin soluția dispusă prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare

a dispozițiilor legale cauzei concrete dedusă judecății, așa încât încheierea dată

este legală, temeinică și riguros motivată.

Instanța de recurs va

înlătura criticile apărării cu privire la scopul cererii de liberare provizorie

sub control judiciar, considerând că în acest stadiu procesual, se impune menținerea

măsurii privării de libertate a inculpatei, în raport cu infracțiunile pretins a

fi comise, gravitatea acestora, în vederea asigurării desfășurării în bune condiții

a cercetării judecătorești, în primă instanță.

Rezultă așadar, că argumentele

invocate de către instanță, în opinia majoritară, contrar susținerilor apărării,

sunt apte a justifica soluția dispusă.

Față de aceste considerente,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., se va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 27 iulie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 2216/1/2012.

În baza art. 192

alin. (2) din C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 27 iulie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.

Obligă recurenta inculpată

la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la

prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 august

2012.