ÎCCJ, Decizia nr. 151/2012
ÎCCJ, Decizia nr. 151/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din actele dosarului
constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din 21 mai 2012
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul
nr. 2216/1/2012, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare
provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M.
Pentru a dispune
astfel, instanța de fond a reținut următoarele.
În baza actelor și
lucrărilor dosarului se reține că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la
data de 29 februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din
aceeași dată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
emițându-se Mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o
perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie
2012, inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 149
1
alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148
alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și art. 151 C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul
nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de
Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de
arest preventiv, pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 257 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut,
că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin
Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești
în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare
cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de
evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea
acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul
promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu
soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect
contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L.,
parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în
principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale
nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să
desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a
denunțătorului.
La data de 10
decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în
anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. și a dispus suspendarea Deciziei nr.
731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe
fond a contestației.
În luna ianuarie 2012,
inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani
al căror cuantum îl va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de
la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea dosarului penal nr.
9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva
Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul penal nr.
9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de
revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a
Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin
care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu
executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune
fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului,
inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor
cheltuieli.
Analizând cererea de
liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M., prin
apărători, Înalta Curte a constatat că nu este fondată.
Analizând cererea
inculpatei, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 160
2
alin. (1)
și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare
provizorie, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru
admiterea în principiu a cererii inculpatei, în sensul că pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracțiunea pentru care inculpata este cercetată nu depășește
limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate
acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l
împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca
să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau
experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea
fapte.
În ce privește
această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia
cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii
acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatei, stadiul
procesului și complexitatea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:
Analizând temeinicia
cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen.,
respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social
al infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate,
vârsta, antecedentele, precum și alte situații privind persoana inculpatului,
s-a constatat că din actele și lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu
pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpata ar săvârși
sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul în cauză.
Îndeplinirea
condițiilor prevăzute de textul de lege s-a apreciat că nu conduce însă automat
la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât
alături de vocația legală a inculpatei de a formula oricând în cursul
procesului o astfel de cerere, în condițiile art. 160
2
alin. (1) și
(2) C. proc. pen., trebuie examinată și oportunitatea cererii, în raport cu
prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen.
În lipsa unor
criterii legale care pot sta la baza aprecierii temeiniciei cererii, Înalta
Curte s-a raportat, atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de
inculpata D.M. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii
faptei), cât și la cele care privesc persoana inculpatei, pentru a aprecia în
concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins și prin liberarea
provizorie a inculpatei.
Cu privire la datele
sale personale, s-a constatat, într-adevăr, că inculpata - judecător în cadrul
secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, beneficiază de circumstanțe
favorabile, însă acestea nu au putut fi valorificate în mod singular.
Examinarea gradului
de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe
care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatei, s-a apreciat că nu pot fi
ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în
acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
Din examinarea
lucrărilor și actelor dosarului, a rezultat că, în raport cu natura și gradul
deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor de trafic de
influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, reflectat de modalitatea în care se presupune că a săvârșit fapta și
de calitatea inculpatei, lăsarea acesteia în libertate, s-a apreciat că nu se
impune în acest moment procesual. În acest sens, s-a constatat că pericolul
concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatei în
libertate nu s-a diminuat, atâta timp cât aceasta avea, la momentul săvârșirii
presupusei fapte, calitatea de judecător în cadrul secției civile a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, de participant la actul de justiție, căreia i-a
adus o gravă atingere, întrucât comportamentul infracțional reținut în sarcina
sa alterează imaginea întregului sistem judiciar și a persoanelor chemate să îl
înfăptuiască.
În raport cu toate
aceste aspecte, s-a constatat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii
arestării preventive a inculpatei D.M. nu poate fi atins în cauză prin punerea
acesteia în libertate provizorie, apreciindu-se că nu se justifică în funcție
de necesitatea asigurării bunei desfășurări a cercetării judecătorești, aflată
la început, raportat și la complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunii de
o gravitate sporită, aspecte în raport de care trebuie înlăturat riscul de
împiedicare a aflării adevărului.
Împotriva acestei
încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpata D.M., criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg în
partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul
declarat de inculpata D.M. sub toate aspectele, conform art. 160
9
cu
referire la art. 385
1
alin. (2) și art. 385
6
alin. (3) C.
proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta.
Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la
infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se
asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica
sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din
următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi
localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
În alineatul (2) al
aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate
fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Având în vedere faptul
că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un
drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice
necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor
preventive.
În reglementarea
acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a
libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată
fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate
asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură
preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de
individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele
măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna
desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,
respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul
judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de
inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza
dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160
2
C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,
trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție
pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de
privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări
de arest efectiv.
A doua condiție
vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect,
potrivit dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen. „liberarea
provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor
săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă
vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după
liberarea provizorie.
Astfel, în art. 160
2
C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se
acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l
împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că
acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor
părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau
prin alte asemenea fapte.
Se observă că
legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor
probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete
rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare,
infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor
trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci
numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.
Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția
provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat
decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie
poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului
judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a
făptuitorului.
Din perspectiva
Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că
"orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1
lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen
rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere."
Pentru a înțelege
sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de
aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de
detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,
instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării
inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale
sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil
unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu
valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se
referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit
definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar
numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat
că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în
condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele
speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu
prevederile art. 5 parag. 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază că, în acest
moment, controlul judiciar solicitat de inculpata D.M. nu este suficient pentru
realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.
pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în
acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și
gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Rezultă din probele
administrate până în prezent că, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei
Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției,
inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru
săvârșirea a două infracțiuni prev.de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut,
că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin
Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești
în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare
cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de
evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea
acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul
promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu
soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect
contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L.,
parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în
principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale
nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să
desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a
denunțătorului.
La data de 10
decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în
anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. și a dispus suspendarea Deciziei nr.
731 din din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe
fond a contestației.
În luna ianuarie
2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume
de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă
judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea dosarului
penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător
împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul
penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins
cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22
octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul penal nr.
7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de
3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor
infracțiuni de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție
favorabilă denunțătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de
bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Starea de arest a
inculpatei D.M. a fost prelungită și menținută de instanța de fond, succesiv,
ultima încheiere fiind pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație
și Justiție la data de 10 mai 2012, acordându-se termen de judecată la data de
11 iunie 2012.
Raportându-ne la
gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească
este la început - impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor
apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, constând în proba cu
înscrisuri pe situația de fapt și înscrisuri în circumstanțiere, audierea
denunțătorilor precum și cererea de audiere ca martor a fiului inculpatei,
D.B., prorogându-se discutarea cererii privind efectuarea expertizei după
audierea și vizionarea înregistrărilor contestate, - dar și la atitudinea inculpatei
parțial sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că se justifică
menținerea inculpatei în stare de arest neimpunându-se liberarea sa sub control
judiciar, acesta din urmă până la acest moment nefiind de natură să-și atingă
scopul.
Instanța de recurs
constată că prima instanță a avut în vedere nu numai gravitatea infracțiunii
pentru care a fost trimisă în judecată inculpata D.M., dar și circumstanțele
personale ale acesteia, calitatea în care ar fi comis pretinsele fapte, aceea
de judecător, circumstanțele personale, inclusiv starea sănătății, dar și
împrejurarea că cercetarea judecătorească se află în faza de debut, urmând ca
mijlocele de probă să fie administrate oral, nemijlocit și contradictoriu în
prezența inculpatei în stare de arest, asigurându-se buna desfășurare a
procesului penal și împiedicarea posibilității oricărei încercări de
influențare a martorilor.
În aceste condiții,
Înalta Curte a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară
ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de
interesul privat al inculpatei - nu a depășit un termen rezonabil în
accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a
Drepturilor Omului (inculpata fiind arestată preventiv la data de 29 februarie
2012), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului
procesului penal.
Cu privire la critica
vizând nelegala compunere a completului de judecată care a soluționat pe fond
cererea inculpatei, Înalta Curte a reținut că această situație a mai fost
invocată și în alte cauze, urmând a se avea în vedere că în perioada 1992 -
2004, cadrul legal aplicabil în materia numirii, transferării și promovării
magistraților a fost reglementat prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,
modificată prin Legea nr. 89/1996 și republicată, în temeiul art. IV din Legea
nr. 142/1997.
Potrivit art. 69 din
Legea nr. 92/1992, „promovarea și transferarea judecătorilor în funcțiile din
magistratură se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Promovarea și
transferarea procurorilor în funcție din Ministerul Public se fac de către
ministrul justiției, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe
lângă Curtea Supremă de Justiție, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege,
iar transferarea procurorilor în funcțiile de judecători se face potrivit
prevederilor alin. (1).”
În condițiile legii
menționate, în perioada 1992 - 2004, trecerea din funcția de judecător în cea
de procuror și invers era asimilată transferului și nu era condiționată de
emiterea unui decret de numire de către Președintele României.
Odată cu abrogarea
Legii nr. 92/1992 și intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul
procurorilor și judecătorilor, condițiile și instituțiile implicate în actele
de numire corespunzătoare etapelor de traseu profesional/carieră a
magistraților, au fost reglementate în Cap. V - Promovarea judecătorilor și
procurorilor și numirea în funcțiile de conducere.
În raport cu cele
menționate instanța de recurs consideră compunerea completului de judecată de
la prima instanță învestită cu judecarea cererii de liberare provizorie sub
control judiciar formulată de inculpată, ca fiind legal constituit.
Pentru considerentele
ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit
dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată
recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma
reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea
apărătorilor aleși, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 21 mai
2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în
dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta
inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din
oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 11 iunie 2012.