ÎCCJ, decizie (scj.ro #84907)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84907) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cetățean
străin. Acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul
României. Condiții.
OUG
nr
. 194/2002,
art
. 71
alin. (1), alin. (4)
Cuprins
pe materii : Drept administrativ.
Index
alfabetic : cetățean străin
drept de ședere permanentă
Dispozițiile art.71 alin. (4) din OUG nr.194/20 prevăd că
străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum
1.000.000
euro
sau au creat peste 100 de locuri
de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul
de ședere permanentă fără îndeplinirea
condițiilor prevăzute la alin.(1)
lit.a
și b, respectiv cele referitoare la șederea temporară
continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii
cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.
Textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de ședere
permanentă pe teritoriul României de existența, la momentul
formulării cererii, a calității de asociați
sau
acționari la societatea comercială în care
au efectuat investiții sau au creat locuri de muncă.
ICCJ, Secția
contencios administrativ și fiscal, decizia
nr
.
731 din
11 februarie 2009
Prin sentința civilă nr.1632 din 28 mai 2008, Curtea de
Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.
împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări
București, a anulat decizia nr.30138/TD/2007 emisă de pârât și
l-a obligat pe acesta la emiterea unei noi decizii prin care să
acorde reclamantei dreptul de ședere permanentă pe
teritoriul României.
Instanța de fond a reținut că din certificatul
constatator eliberat de Registrul Comerțului, rezultă
că reclamanta a fost asociat unic al S.C. A.B. SRL începând cu
data înființării societății – 12 aprilie 2001
și până la 10 august 2004, ulterior
reducându-și progresiv participarea la capitalul societății,
până la data de 9 decembrie 2005, când și-a pierdut această
calitate.
Situațiile financiare ale societății relevă că la
sfârșitul anului 2002, reclamanta avea un număr de 111
angajați cu normă întreagă iar la sfârșitul
anului 2003 nu număr de 315 angajați cu normă
întreagă. Această împrejurare, dovedește întrunirea de
către reclamantă a cerinței legale alternative
prevăzută de art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002,
anume aceea de a fi creat peste 100 de locuri de
muncă cu normă întreagă.
Se mai reține de instanța de fond că la momentul
formulării și soluționării
cererii de
către reclamantă, aceasta nu mai deținea calitatea
de asociat unic, însă legea nu condiționează
acordarea drepturilor de ședere permanentă fără
îndeplinirea condițiilor prevăzute de alin.(1)
lit.a-b
al art.71 (art.70 la momentul adoptării
măsurii) de deținerea calității de asociat la
momentul formulării cererii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Public
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Oficiul
Român de Imigrări.
Recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, invocă dispozițiile art.304 pct.9
C.proc.civ
. și susține că în mod greșit
instanța de fond a apreciat că reclamanta întrunește
condiția prevăzută de art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002,
considerând că legea nu condiționează acordarea dreptului
de ședere permanentă de deținerea calității de
asociat la momentul formulării cererii.
Excepția instituită de dispozițiile sus menționate, cu
privire la străinii care dovedesc că au pe teritoriul
României o investiție de minim 1.000.000
Euro
au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă,
fiind astfel scutiți de la îndeplinirea condițiilor referitoare
la șederea legală și continuă și dovada deținerii
mijloacelor de întreținere, presupune că solicitantul -
persoană fizică al unui drept de ședere
permanentă pe teritoriul României să fie asociat sau
acționar al unei societăți comerciale, la momentul
depunerii cererii la Oficiul Român de Imigrări.
Mai mult decât atât, în art.70 alin.4 din OUG nr.194/2002 (în forma
existentă la data emiterii deciziei contestate) legiuitorul a instituit
posibilitatea și nu o obligație pentru autoritățile
române de a acorda drept de ședere permanentă pe teritoriul
României, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
în acest articol.
Recurentul Oficiul Român de Imigrări din cadrul Ministerului Internelor
și Reformei Administrative, susține prin motivele de recurs
formulate, că în mod greșit instanța de fond a
considerat că reclamanta îndeplinea condițiile impuse de
lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România,
deoarece în perioada ultimilor 5 ani anterior depunerii cererii (4 iulie 2002-4
iulie 2007) aceasta nu a avut o ședere continuă pe
teritoriul României, conform prevederilor art.70 alin.1
lit.a
.
pct.I
din OUG nr.194/2002, întrucât figurează
ieșită din țară 635 de zile, iar excepția
prevăzută la alin.(4) al art.70 din OUG nr.194/2002 nu poate fi
aplicată în cazul reclamantei, deoarece la data solicitării
acordării dreptului de ședere permanentă aceasta nu mai era
acționar sau asociat la S.C. A.B. SRL, ci era angajat al
acestei societăți.
Recursurile sunt
nefondate
.
În fapt, la data de 4 iulie 2007, intimata-reclamantă a depus la Oficiul
Român de Imigrări cererea prin care solicită acordarea dreptului de
ședere permanentă pe teritoriul României, cu motivarea că în
perioada 2001-2005, în calitate de asociat unic la S.C. A.B. SRL, a
creat peste 100 de locuri de muncă (830 la acel moment) cu
normă întreagă.
Cererea s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art.70 alin.(1)
coroborat cu
art
. 70 alin.(1)
lit
. c-f din OUG nr.194/2002 [în forma în vigoare la
momentul adoptării măsurii contestate, actualmente art.71
alin.(4) coroborat cu art.71 alin.1
lit.c
–f].
Aceste dispoziții legale prevăd că străinilor care fac
dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000
euro
sau au creat peste 100 de locuri de muncă
cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de
ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor
prevăzute la alin.(1)
lit.a-b
, respectiv cele
referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul României
în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de
ședere permanentă.
Cum intimata-reclamantă a făcut dovada, cu
certificat eliberat de Oficiul Național al Registrului
Comerțului de pe lângă Tribunalul București, că
a fost asociat unic al societății comerciale A.B. SRL, în
perioada 2001-2005, începând cu anul 2002 numărul lucrărilor
de muncă cu normă întreagă create fiind de
peste 100 (de la 111 în anul 2002 la 830 în anul 2005),
la sfârșitul lunii decembrie 2008 acesta fiind de 1198
de angajați, în mod corect instanța de
fond a considerat ca fiind îndeplinită condiția instituită
de textul de lege, prin excepție de la celelalte prevederi
ale textului de lege – condițiile cumulative prevăzute cu
art
. 70 alin.(1)
lit
. a-b
(în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii
contestate, în prezent art.71
lit.a
și b
din OUG nr.194/2002).
Ambii recurenți consideră că textul de lege invocat,
art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002 [art.70 alin.(4) la momentul emiterii
deciziei] ar fi aplicabil doar cetățenilor străini
solicitanți ai dreptului de ședere permanentă pe teritoriul
României, care mai sunt încă asociați/acționari
la societatea comercială în care au efectuat investiții
sau au creat locuri de muncă, intimata-reclamantă
nemaideținând
această calitate la momentul depunerii cererii sale.
Dar, textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de
ședere permanentă pe teritoriul României de conservarea
calității de asociat la momentul formulării cererii, așa
cum corect a reținut și instanța de fond în
considerentele sentinței pronunțate.
O altă interpretare dată textului de lege - art.71 alin.(4) din
OUG nr.194/2002, (art.70 alin.4 la momentul emiterii deciziei), în sensul celor
precizate de recurenți – ar duce la
încălcarea principiului de drept potrivit căruia „acolo unde
legea nu distinge nici cel ce o interpretează nu poate să
distingă”.
Susținerea recurentei Oficiul Român de Imigrări, în sensul
că intimata-reclamantă în ultimii 5 ani, anterior depunerii
cererii nu a avut o ședere continuă pe teritoriul României,
aceasta figurând ieșită din țară, 635 de zile,
trebuie înlăturată, așa cum de altfel a procedat
și instanța de fond, de vreme ce reclamanta-intimată a solicitat
a i se analiza cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă
pe teritoriul României prin prisma dispozițiilor art.71 alin.(4) din OUG
nr.194/2002, [art.70 alin.(4) din OUG nr.194/2002 la momentul emiterii
deciziei], text de lege care instituie o excepție de la
regulă.
Argumentul invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel București, în sensul că „din actele dosarului nu
rezultă dacă în prezent aceste
locuri
de
muncă mai există sau dacă acestea s-au redus, de la data
înființării lor trecând o perioadă mare de timp – 4
ani”,
deasemenea
trebuie înlăturat,
deoarece certificatul nr.3098/2009 eliberat de Inspectoratul
Teritorial de Muncă București atestă faptul că la data de
31 decembrie 2008 SC. A.B. SRL avea un număr de 1198 angajați cu
contracte individuale de muncă.
În consecință, în baza art.312
C.proc.civ
.,
recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel București și de Oficiul Român pentru Imigrări, au
fost respinse ca
nefondate
.