ÎCCJ, decizie (scj.ro #84912)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84912) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cetățean străin. Persoană tolerată.
Neîndeplinirea
condițiilor prevăzute de lege
pentru acordare a dreptului de ședere permanentă.
O.U.G.
nr
. 194/2002,
art
.
2
lit
. f,
art
. 69
alin.(1),
art
. 70,
art
. 71,
art
. 98 alin.(1)
Cuprins
pe materii : Drept administrativ.
Index
alfabetic : cetățean străin
drept de ședere permanent
persoană tolerată
Pentru a fi acordat dreptul de ședere permanentă în România unui
cetățean străin, acesta trebuie să îndeplinească în
mod cumulativ condițiile prevăzute de
art
.
70-71 din O.U.G.
nr
. 194/2002, precum și
cerința expres și imperativ impusă de
art
.
69 alin.(1) din același act normativ, respectiv să fie titularul unui
drept de ședere pe teritoriul României. Această ultimă
condiție nu este îndeplinită atunci când persoana în cauză este
beneficiara unei permisiuni de a rămâne pe teritoriul țării, în considerarea
statutului său de persoană tolerată.
Ca atare, cele două sintagme – „drept de ședere” și
„tolerare” – acoperă două instituții juridice distincte, astfel
tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul
țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări
străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive
obiective, nu părăsesc teritoriul României, iar dreptul de
ședere este definit ca fiind dreptul acordat străinului de
către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul
României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.
ICCJ, Secția
contencios administrativ și fiscal, decizia
nr
.
1108 din 27 februarie 2009
Prin sentința civilă nr.1941 din 25 iunie 2008,
Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal a respins, ca neîntemeiată, plângerea reclamantei M.B.,
formulată în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări, având ca
obiect obligarea pârâtului la aprobarea cererii de acordare a dreptului de
ședere permanentă în România și anularea actului administrativ
nr.30427/DD/2007 prin care reclamantei i s-a adus la cunoștință
faptul că nu se poate da curs solicitării sale de acordare a
dreptului de ședere permanentă, întrucât, beneficiază doar de
tolerarea rămânerii pe teritoriul României, astfel că nu
îndeplinește condițiile prevăzute
de art.69 alin.(l) din
O.U.G.
nr
. 194/2002.
Instanța a reținut că, în raport cu
dispozițiile art.98 din O.U.G.
nr
. 194/2002,
regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de ședere în
România, astfel că dobândirea regimului tolerării nu este echivalent
cu dobândirea unui drept de ședere în România. Astfel, reclamanta, care
beneficiază de regimul tolerării, nu se încadrează în ipoteza
reglementată de art.69 din O.U.G.
nr
. 194/2002.
A mai reținut Curtea de apel că și în
situația în care s-ar accepta, prin absurd, că regimul tolerării
echivalează cu dreptul de ședere, reclamanta nu îndeplinește
condițiile legale, întrucât în anul 2003 a avut statutul unui solicitant
de azil, categorie exclusă de la acordarea dreptului de ședere
permanentă, conform art.69 alin.(2)
lit.b
) din
ordonanța de urgență.
Împotriva sentinței civile a declarat recurs
reclamanta, care în dezvoltarea căii de atac, a susținut
că, prin obținerea regimului tolerării, străinul
dobândește un drept de ședere pe teritoriul României, în
condițiile și pentru motivele specifice prevăzute pentru
acordarea regimului tolerării.
În
optica recurentei, din interpretarea
art
. 98 din
O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată, rezultă
că străinii, care nu au un drept de ședere la momentul
solicitării regimului tolerării, obțin un drept de a ședea
pe teritoriul României, după acordarea acestui regim.
Se
învederează că situația recurentei este identică cu cea a
deținătorilor unui drept de ședere pentru desfășurarea
de activități economice, având calitatea de asociat la S.C. E.T.
S.R.L., din activitatea căreia realizează venituri în cuantumul
legal.
Recurenta
mai arată că dispozițiile
art
. 69
alin.(2) din O.U.G.
nr
. 194/2002, prevăd în mod
strict și restrictiv care dintre categoriile de străini,
deținători ai unuia din drepturile de ședere prevăzute de
lege, sunt exceptați de la acordarea dreptului de ședere
permanentă, persoanele tolerate
nefăcând
parte dintre aceștia.
A
mai susținut că, întrucât este deținătoare a unui drept de
ședere, în calitate de tolerată,
nefiind
exceptată de la posibilitatea obținerii dreptului de ședere
permanentă, are vocația de a obține dreptul de ședere
permanentă pe teritoriul României, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de
art
. 70 din O.U.G.
nr
. 194/2002.
Recursul
este
nefondat
.
Incontestabil,
la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă
în România, recurenta era beneficiara regimului tolerării rămânerii
pe teritoriul țării noastre.
Potrivit
dispozițiilor
art
. 98 alin.(1) din O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată, tolerarea reprezintă
permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de
Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de
ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul
României.
De
asemenea, în speța de față au relevanță și
prevederile art.100 alin.(2) din același act normativ, conform cărora
tolerarea nu anulează obligația străinilor de a părăsi
teritoriul statului român la încetarea motivelor pentru care a fost
acordată.
În
temeiul
art
. 69 alin.(1) din O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată, dreptul de ședere
permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei
ordonanțe de urgență, pe perioadă
nedeterminată
,
străinilor titulari ai unui drept de ședere.
Prin
urmare, pentru a fi acordat dreptul de ședere permanentă în România
unui cetățean străin, acesta trebuie să îndeplinească
în mod cumulativ condițiile prevăzute de
art
.
70-71 din O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată,
precum și cerința expres și imperativ impusă de
art
. 69 alin.(1) din același act normativ, respectiv
să fie
titularul unui drept de ședere pe teritoriul României.
Or,
recurenta din prezenta cauză este beneficiara unei permisiuni de a
rămâne pe teritoriul țării, în considerarea statutului său
de persoană tolerată, iar nu posesoarea unui drept legal de
ședere, cum, în mod eronat, se susține de către aceasta.
Așa
cum s-a arătat anterior, legiuitorul nu a prevăzut regimul
tolerării ca fiind un drept de ședere.
Ca
atare, cele două sintagme – „drept de ședere” și „tolerare” –
acoperă două instituții juridice distincte.
De
altfel, dreptul de ședere este definit, în
art
.
2
lit
. f din O.U.G.
nr
.
194/2002, modificată, ca fiind „dreptul acordat străinului de
către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul
României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.”
Pe
de altă parte, așa cum s-a arătat anterior,
art
.
98 alin.(1) din O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată,
definește noțiunea de tolerare.
Din
cele ce preced, rezultă în mod indubitabil faptul că O.U.G.
nr
. 194/2002, modificată, consacră un regim
juridic diferit pentru cele două concepte analizate în speță.
În
altă ordine de idei, întrucât tolerarea nu s-a încadrat în premisa regulii
instituite în alin.(1) al
art
. 69 din reglementarea
în discuție, nu era necesar să fie menționată ca
excepție în alin.(2) din acest articol.
Pe
cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul
art
.
312 alin.(1) teza a II-a
C.proc.civ
., coroborat cu
art
. 20 și art.28 din Legea
nr
.
554/2004, modificată, a respins recursul ca
nefondat
.