ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 347/2009

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.1606 din 28 mai 2008, Curtea de Apel București, s

ecția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta H.X., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor, Oficiul

Român pentru

Imigrări, prin care solicita anularea actului administrativ

nr. 30866/TC din 24 octombrie 2007 emis de

autoritatea pârâtă și obligarea acesteia la

aprobarea cererii de

acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în

esență, că regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de ședere

în România, față de definiția legală a tolerării, cuprinsă în dispozițiile art.

98

din O.U.G. nr. 194/2002 republicată,

adică permisiunea de a rămâne pe

teritoriul țării acordată de

autoritatea competentă străinilor care nu au

dreptul

de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.

Având o definiție legală, arată instanța de fond, nu se poate accepta

o altă interpretare a regimului tolerării,

cum ar fi cea susținută de

reclamantă, în

sensul încadrării sale în dispozițiile art. 69 din același act

normativ, deoarece, conform alin. (1) al acestui

text „dreptul de ședere

permanentă se acordă, la cerere, în condițiile

prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari

ai unui drept de ședere", reclamanta nefiind, însă, titulara unui astfel

de drept.

În acest

context, se arată în considerentele hotărârii recurate, nici nu mai trebuia sa

fie inclusă și categoria toleraților la alin. (2) al art. 69 din O.U.G. nr.

194/2002, ca și categorie exceptată de la acordarea dreptului de ședere

permanentă, întrucât această categorie oricum nu intra în categoria titularilor

unui drept de ședere, deci era exclusă prin însăși prevederea de la alin. (1).

Chiar dacă, prin

absurd, arată instanța de fond, s-ar accepta interpretarea dată de reclamantă,

tot nu ar fi întrunite condițiile legale, deoarece în anul 2003 aceasta a avut

statutul unui solicitant de azil iar potrivit prevederilor art. 69 alin. (2)

lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, aceștia sunt excluși de la acordarea dreptului

de ședere permanentă.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta,

susținând, în esență, că tolerarea constituie în sine un drept de ședere,

înțelegându-se prin aceasta exercitarea de către străin a dreptului de a ședea

pe teritoriul României, în condițiile și pentru motivele specifice prevăzute

pentru acordarea regimului tolerării, în speță din motive familiale; așa fiind,

arată recurenta, ca deținătoare a unui drept de ședere, în calitate de

tolerată, aceasta nu este exceptată de la posibilitatea obținerii dreptului de

ședere permanentă, dacă îndeplinește și celelalte condiții legale.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

, Curtea constată că recursul este

nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Conform dispozițiilor

art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, cu modificările și completările ulterioare (art. 69 în forma în

vigoare la data formulării cererii), „Dreptul de ședere permanentă se acordă,

la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă

nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere".

Rezultă, așadar, că

premisa acordării dreptului de ședere permanentă străinilor este condiția ca

aceștia să fie titulari ai unui drept de ședere în România.

„Dreptul de

ședere"

este definit de

art. 2 lit. i) din actul normativ susmenționat, ca fiind „dreptul acordat

străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României

pentru o perioadă determinată, în condițiile legii".

Definiția „tolerării"

se regăsește, de asemenea, în cuprinsul aceluiași act normativ care, la art. 102

alin. (1), prevede că aceasta „reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul

țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul

de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României".

Din compararea definițiilor legale ale celor două noțiuni, rezultă nu

doar că acestea nu se confundă, așa cum

susține recurenta, dar că

„tolerarea"

exclude „dreptul de ședere", prima fiind o concesie

acordată

de

Statul Român, prin autoritatea competentă, Oficiul Român pentru

Imigrări, cetățenilor străini care nu au un drept

de ședere pe teritoriul

României dar, din motive obiective, nu îl pot

părăsi.

Că

„ dreptul de ședere " și „ tolerarea " sunt două instituții distincte

rezultă,

însă, și din regimul juridic al acestora, care, în cazul dreptului de

ședere, este unul mai

favorabil, asigurând titularilor tratament egal cu

cetățenii români în ceea ce

privește majoritatea drepturilor și libertăților fundamentale (art. 75 din

O.U.G. nr. 194/2002), iar în cazul tolerării este

unul restrictiv, inclusiv sub

aspectul libertății de mișcare, care este limitată

teritorial la raza de competență a formațiunii

Oficiului Român pentru

Imigrări care a

acordat-o, orice deplasare în afara acesteia fiind permisă

numai cu

aprobare prealabilă (art. 104).

Față

de cele arătate, cum recurenta-reclamantă nu are calitatea de

titular al unui drept de ședere pe teritoriul

României, în mod corect a

reținut instanța

de fond că aceasta nu întrunește condiția premisă pentru

acordarea dreptului de ședere permanentă în

România, urmând a fi respins

recursul,

ca nefondat, și menținută hotărârea atacată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta H.X. împotriva

sentinței nr. 1606 din

28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a

VII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.