ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 347/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.1606 din 28 mai 2008, Curtea de Apel București, s ecția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta H.X., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, prin care solicita anularea actului administrativ nr. 30866/TC din 24 octombrie 2007 emis de autoritatea pârâtă și obligarea acesteia la aprobarea cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de ședere în România, față de definiția legală a tolerării, cuprinsă în dispozițiile art. 98 din O.U.G.

nr. 194/2002 republicată, adică permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de autoritatea competentă străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României. Având o definiție legală, arată instanța de fond, nu se poate accepta o altă interpretare a regimului tolerării, cum ar fi cea susținută de reclamantă, în sensul încadrării sale în dispozițiile art. 69 din același act normativ, deoarece, conform alin. (1) al acestui text „dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere", reclamanta nefiind, însă, titulara unui astfel de drept.

În acest context, se arată în considerentele hotărârii recurate, nici nu mai trebuia sa fie inclusă și categoria toleraților la alin. (2) al art. 69 din O.U.G. nr. 194/2002, ca și categorie exceptată de la acordarea dreptului de ședere permanentă, întrucât această categorie oricum nu intra în categoria titularilor unui drept de ședere, deci era exclusă prin însăși prevederea de la alin. (1). Chiar dacă, prin absurd, arată instanța de fond, s-ar accepta interpretarea dată de reclamantă, tot nu ar fi întrunite condițiile legale, deoarece în anul 2003 aceasta a avut statutul unui solicitant de azil iar potrivit prevederilor art. 69 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, aceștia sunt excluși de la acordarea dreptului de ședere permanentă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență, că tolerarea constituie în sine un drept de ședere, înțelegându-se prin aceasta exercitarea de către străin a dreptului de a ședea pe teritoriul României, în condițiile și pentru motivele specifice prevăzute pentru acordarea regimului tolerării, în speță din motive familiale; așa fiind, arată recurenta, ca deținătoare a unui drept de ședere, în calitate de tolerată, aceasta nu este exceptată de la posibilitatea obținerii dreptului de ședere permanentă, dacă îndeplinește și celelalte condiții legale. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 , Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Conform dispozițiilor art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare (art. 69 în forma în vigoare la data formulării cererii), „Dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere". Rezultă, așadar, că premisa acordării dreptului de ședere permanentă străinilor este condiția ca aceștia să fie titulari ai unui drept de ședere în România.

„Dreptul de ședere" este definit de art. 2 lit. i) din actul normativ susmenționat, ca fiind „dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii". Definiția „tolerării" se regăsește, de asemenea, în cuprinsul aceluiași act normativ care, la art. 102 alin. (1), prevede că aceasta „reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României". Din compararea definițiilor legale ale celor două noțiuni, rezultă nu doar că acestea nu se confundă, așa cum susține recurenta, dar că „tolerarea" exclude „dreptul de ședere", prima fiind o concesie acordată de Statul Român, prin autoritatea competentă, Oficiul Român pentru Imigrări, cetățenilor străini care nu au un drept de ședere pe teritoriul României dar, din motive obiective, nu îl pot părăsi.

Că „ dreptul de ședere " și „ tolerarea " sunt două instituții distincte rezultă, însă, și din regimul juridic al acestora, care, în cazul dreptului de ședere, este unul mai favorabil, asigurând titularilor tratament egal cu cetățenii români în ceea ce privește majoritatea drepturilor și libertăților fundamentale (art. 75 din O.U.G.

nr. 194/2002), iar în cazul tolerării este unul restrictiv, inclusiv sub aspectul libertății de mișcare, care este limitată teritorial la raza de competență a formațiunii Oficiului Român pentru Imigrări care a acordat-o, orice deplasare în afara acesteia fiind permisă numai cu aprobare prealabilă (art. 104). Față de cele arătate, cum recurenta-reclamantă nu are calitatea de titular al unui drept de ședere pe teritoriul României, în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu întrunește condiția premisă pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România, urmând a fi respins recursul, ca nefondat, și menținută hotărârea atacată, ca fiind temeinică și legală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta H.X. împotriva sentinței nr. 1606 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.