ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1108/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1941 din 25 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, plângerea

reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru

Imigrări, având ca obiect obligarea pârâtului la aprobarea cererii de acordare

a dreptului de ședere permanentă în România și anularea actului administrativ

nr. 30427/DD din 8

august

2007 prin care reclamantei i s-a adus

la cunoștință faptul că nu se poate da curs solicitării sale de acordare a

dreptului de ședere permanentă, întrucât, beneficiază doar de tolerarea

rămânerii pe teritoriul României, astfel că nu îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările

ulterioare.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

In raport cu

dispozițiile art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările

ulterioare, regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de ședere în

România, astfel că dobândirea regimului tolerării nu este echivalent cu

dobândirea unui drept de ședere în România.

Astfel,

reclamanta, care beneficiază de regimul tolerării, nu se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 69 din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit căruia, „dreptul de ședere permanentă se

acordă, la cerere, ... străinilor titulari au unui drept de ședere".

A mai reținut

Curtea de apel că și în situația în care s-ar accepta, prin absurd, că regimul

tolerării echivalează cu dreptul de ședere, reclamanta nu îndeplinește

condițiile legale, întrucât în anul 2003 a avut statutul unui solicitant de

azil, categorie exclusă de la acordarea dreptului de ședere permanentă, conform

art. 69 alin. (2) lit. b) din ordonanța de urgență.

In concluzie,

instanța de fond a constatat că în mod corect pârâtul nu a acordat reclamantei

dreptul de ședere permanentă, astfel că este legal și temeinic actul

administrativ contestat.

Împotriva

sentinței civile nr. 1941 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta M.B.

Recurenta a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea căii de atac

recurenta susține că, prin obținerea regimului tolerării, străinul dobândește

un drept de ședere pe teritoriul României, în condițiile și pentru motivele

specifice prevăzute pentru acordarea regimului tolerării.

În optica recurentei, din

interpretarea art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, rezultă că străinii,

care nu au un drept de ședere la momentul solicitării regimului tolerării,

obțin un drept de a ședea pe teritoriul României, după acordarea acestui regim.

Se învederează că situația

recurentei este identică cu cea a deținătorilor unui drept de ședere pentru

desfășurarea de activități economice, având calitatea de asociat la SC E.T. SRL,

din activitatea căreia realizează venituri în cuantumul legal.

Recurenta mai arată că dispozițiile

art. 69 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, prevăd în mod strict și

restrictiv care dintre categoriile de străini, deținători ai unuia din

drepturile de ședere prevăzute de lege, sunt exceptați de la acordarea

dreptului de ședere permanentă, persoanele tolerate nefăcând parte dintre

aceștia.

Pe de altă parte, recurenta susține

că, întrucât este deținătoare a unui drept de ședere, în calitate de tolerată,

nefiind exceptată de la posibilitatea obținerii dreptului de ședere permanentă,

are vocația de a obține dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României,

dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002,

modificată.

În plus, recurenta consideră că face

dovada întrunirii acestor cerințe, fapt necontestat de partea adversă.

În concepția recurentei,

împrejurarea că a avut statutul unui solicitant de azil în anul 2003 nu este

relevantă, în condițiile în care art. 69 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr.

194/2002, modificată, face referire la situația străinilor care sunt

solicitanți de azil la data cererii de acordarea dreptului de ședere

permanentă.

Intimatul a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată, în

raport de motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de fond a reținut corect

situația de fapt dedusă judecății și a realizat o încadrare juridică adecvată

acesteia, astfel că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.

Incontestabil, la data formulării

cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, recurenta era

beneficiara regimului tolerării rămânerii pe teritoriul țării noastre.

Potrivit dispozițiilor art. 98 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, tolerarea reprezintă permisiunea de a

rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor

care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul

României.

De asemenea, în speța de față au

relevanță și prevederile art. 100 alin. (2) din același act normativ, conform

cărora tolerarea nu anulează obligația străinilor de a părăsi teritoriul statului

român la încetarea motivelor pentru care a fost acordată.

În temeiul art. 69 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, modificată, dreptul de ședere permanentă se acordă, la

cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă

nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere.

Prin urmare, pentru a fi acordat

dreptul de ședere permanentă în România unui cetățean străin, acesta trebuie să

îndeplinească în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 70 și art. 71 din

O.U.G. nr. 194/2002, modificată, precum și cerința expres și imperativ impusă

de art. 69 alin. (1) din același act normativ, respectiv să fie titularul unui

drept de ședere pe teritoriul României.

Or, recurenta din prezenta cauză

este beneficiara unei permisiuni de a rămâne pe teritoriul țării, în

considerarea statutului său de persoană tolerată, iar nu posesoarea unui drept

legal de ședere, cum, în mod eronat, se susține de către aceasta.

Așa cum s-a arătat anterior,

legiuitorul nu a prevăzut regimul tolerării ca fiind un drept de ședere.

Ca atare, cele două sintagme –

„drept de ședere” și „tolerare” – acoperă două instituții juridice distincte.

De altfel, dreptul de ședere este

definit, în art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, ca fiind

„dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe

teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.”

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat

anterior, art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, definește

noțiunea de tolerare.

Din cele ce preced, rezultă în mod

indubitabil faptul că O.U.G. nr. 194/2002, modificată, consacră un regim

juridic diferit pentru cele două concepte analizate în speță.

În altă ordine de idei, întrucât

tolerarea nu s-a încadrat în premisa regulii instituite în alin. (1) al art. 69

din reglementarea în discuție, nu era necesar să fie menționată ca excepție în

alin. (2) din acest articol.

Pe cale de consecință, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art.

28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.B. împotriva sentinței civile nr. 1941 din 25 iunie 2008

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

februarie 2009.