ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1031/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.J., cetățean chinez, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, solicitând anularea Deciziei nr. 30506/FC din 20 august 2007 emisă de pârât și obligarea acestuia la aprobarea cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. În motivarea acțiunii a arătat că pârâtul i-a refuzat nelegal și netemeinic prin decizia contestată dreptul de ședere permanentă în România, în condițiile în care pârâtul i-a acordat regimul tolerării, care ar fi în opinia sa un drept de ședere permanentă.

A invocat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 modificată și ale Legii nr. 554/2004. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, menționând că reclamantul beneficiază de regimul tolerării, regim care reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări, străinilor care nu au dreptul de ședere și care din motive obiective nu părăsesc teritoriul țării. A mai menționat că regimul de tolerare nu înlătură obligația de a părăsi România la încetarea motivelor pentru care a fost acordat. Prin sentința civilă nr. 1942 din 25 iunie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul nu este titularul unui drept de ședere pentru a putea beneficia de dreptul de ședere permanentă prevăzut de art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, regimul tolerării neputând fi asimilat unui drept de ședere. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În cuprinsul motivelor de recurs a arătat că străinul căruia i se acordă regimul tolerării dobândește un drept de ședere pe teritoriul României, după acordarea acestui regim. A mai arătat că tolerații nu fac parte din categoriile de străini deținători ai unuia din drepturile de ședere prevăzut de art. 69 alin. (2) din O.G.

nr. 194/2002 care să fie exceptate de la acordarea dreptului de ședere permanentă. A apreciat că motivul respingerii acțiunii și anume acela al deosebirii dintre dreptul de ședere și regimul tolerării reținut de prima instanță este netemeinic pentru că legea nu prevede existența unei identități între diferite categorii de drept de ședere pentru acordarea dreptului de ședere permanentă. A considerată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că îndepărtarea toleratului se face fără emiterea unui act administrativ, deoarece anterior îndepărtării trebuie să se constate încetarea motivelor pentru care s-a acordat regimul tolerării. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.

A mai arătat că regimul de tolerare nu conferă beneficiarului acestuia un drept de ședere și că tolerarea nu reprezintă o excepție de la acordarea dreptului de ședere permanentă. Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs invocate și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed. Potrivit art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007, dreptul de ședere reprezintă dreptul acordat străinului de către autoritățile competente de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii. În conformitate cu prevederile art. 69 alin. (1) din același act normativ, dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile ordonanței de urgență, pe o perioadă nedeterminată, străinilor titulari au unui drept de ședere.

În sfârșit, conform dispozițiilor art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 tolerarea este permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României. Din examinarea acestor reglementări rezultă că pentru a beneficia de dreptul de ședere permanentă, un străin trebuie să îndeplinească alături de alte cerințe prevăzute de lege și pe aceea de a fi titularul unui drept de ședere. De asemenea, analiza textelor evocate conduce la concluzia că instituția tolerării nu conferă beneficiarului acesteia un drept de ședere, întrucât regimul tolerării se acordă străinilor tocmai în considerarea faptului că nu au calitatea de titulari ai dreptului de ședere.

Din perspectiva acestor considerente, se impune în mod evident neacceptarea tezei formulată de recurent potrivit căreia odată cu acordarea regimului tolerării, reclamantul ar fi dobândit un drept de ședere pe teritoriul României și pe cale de consecință ar fi îndreptățit la acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. Nici motivul de recurs relativ la împrejurarea potrivit căreia dacă regimul tolerării nu este cuprins între situațiile exceptate de la acordarea dreptului de ședere permanentă [prevăzute de art. 69 alin. (2) din O.U.G. nr. 55/2007] înseamnă că nu ar fi exclus de la acordarea acestui drept, nu poate fi reținut. Excepțiile de la acordarea dreptului de ședere permanentă se referă la categoriile de străini care beneficiază de un drept de ședere, și întrucât tolerarea nu se încadrează în această premisă, nu era necesară includerea acestui regim în rândul excepțiilor.

Înalta Curte apreciază că celelalte critici ale recurentului, fie au fost examinate odată cu formularea considerentelor arătate în cele ce preced (cum ar fi critica referitoare la faptul că prima instanță a operat în mod greșit distincția dintre dreptul de ședere și regimul tolerării), fie nu au relevanță în ceea ce privește soluția cauzei (și anume faptul că instanța de fond ar fi apreciat greșit că îndepărtarea toleratului se face fără emiterea unui act administrativ), astfel încât nu vor mai face obiectul unei analize distincte. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.J. împotriva sentinței civile nr. 1942 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2009.