ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 283/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 septembrie 2006, reclamanta L.M., cetățean chinez a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.S.,

obligarea pârâtei la acordarea tolerării rămânerii pe teritoriul României

pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la încetarea

motivelor care o împiedică să se întoarcă în țara de origine.

Reclamanta a arătat că, prin

adresa din 22 august 2006 i-a fost comunicat refuzul pârâtei privind acordarea

tolerării rămânerii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu

posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care o împiedică să se

întoarcă în China, cu toate că, în opinia sa, îndeplinește condițiile art. 98 alin.

(1) și alin. (2) coroborat cu art. 99 lit. c) și lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

A mai susținut reclamanta că

face parte din categoria de străini care pot beneficia de tolerare conform

prevederilor art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 și a invocat,

totodată, dispozițiile art. 8 alin. (1) și alin. (2) din C.E.D.O., precum și

Constituția României.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 570 din 21 februarie 2007, a admis acțiunea și a obligat pârâta să acorde reclamantei regimul

tolerării șederii acesteia pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni, cu

posibilitatea prelungirii tolerării până la încetarea motivelor care o

împiedică să părăsească România și să se întoarcă în țara de origine, China.

Pentru a se pronunța astfel,

Instanța a reținut că reclamanta are viață de familie în România, are locuință,

este asociat unic și administrator al firmei J.B., iar faptul că este

însărcinată cu un al treilea copil i-ar atrage sancțiuni pentru încălcarea

normelor privind planificarea familială în China.

În consecință, s-a reținut

că, în speță, sunt incidente prevederile art. 98, art. 99 alin. (1) lit. c) și

lit. f), coroborate cu cele ale art. 89 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002,

precum și cele ale art. 8 alin. (1) din C.E.D.O.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs A.S.

În sinteză, criticile

formulate de recurentă au vizat greșita interpretare și aplicare de către Instanța

de Fond a prevederilor art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România (cu modificările ulterioare) precum și a art. 8 alin. (1)

din C.E.D.O., apreciindu-se că intimata nu se află într-o imposibilitate obiectivă

de a părăsi România și că reacția autorității față de împrejurarea că șederea

acesteia în țară are caracter ilegal din anul 2003 se încadrează în excepțiile

admise prin art. 8 alin. (2) din C.E.D.O.; în acest sens s-a subliniat că

refuzul autorității de a acorda regimul tolerării constituie o măsură necesară

pentru respectarea ordinii publice.

În susținerea recursului a

fost invocată jurisprudența C.E.D.O., amintindu-se cazul A.C. și B. contra

Regatului Unit.

Deși inițial intimata - reclamantă

a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru analiza

neconstituționalității dispozițiilor art. 98 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr.

194/2002 modificată prin Legea nr. 482/2004 (față de dispozițiile art. 26 alin.

(1) din Constituția revizuită a României raportat la art. 8 din C.E.D.O.),

având în vedere renunțarea expresă la această cerere, în temeiul art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 246 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție va lua

act de această renunțare la judecată.

Examinând pricina prin

prisma criticilor care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., dar și în temeiul ar. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea sau

modificarea sentinței atacate.

Pe baza unui probatoriu

atent analizat, judecătorul fondului a stabilit în mod corect situația de fapt

ce a făcut obiectul solicitării reclamantei L.S. în temeiul O.U.G. nr. 194/2002

modificată,obligând în consecință autoritatea pârâtă (în prezent O.R.I. prin

reorganizarea A.S. și a O.N.R.) să acorde petentei regimul tolerării rămânerii

pe teritoriul României în conformitate cu dispozițiile art. 98 și art. 99 din

ordonanța privind regimul străinilor în România, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 482/2004.

S-a reținut că nu poate fi

ignorat faptul că reclamanta este căsătorită cu un cetățean chinez cu drept de

ședere în România pentru desfășurarea de activități comerciale, că reclamanta

are doi copii minori și este însărcinată cu un al treilea copil și, nu în

ultimul rând, că întoarcerea acesteia în acest moment în țara de origine ar

expune-o la tratamente degradante și sancțiuni pentru încălcarea normelor

privind planificarea familială.

Împrejurările concrete ale

cauzei demonstrează fără putință de tăgadă că soluția respingerii cererii

pentru acordarea beneficiului tolerării ar echivala cu o îngrădire a dreptului

intimatei - reclamante la viață familială, drept fundamental ocrotit și

prevăzut de art. 26 din Constituția revizuită prin Legea nr. 429/2003 și de art.

8 din C.E.A.D.O.L.F. (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).

Contrar celor susținute de

recurentă, în speță nu rezultă că îngrădirea acestui drept fundamental ar fi o

măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit al autorității în sensul art.

53 alin. (2) din Constituție și art. 8 alin. (2) din C.E.D.O.

Limitarea unui drept

fundamental cum este cel la o viață de familie nu poate fi acceptată, neputând

constitui o măsură necesară pentru apărarea ordinii publice, iar situația de

fapt dovedită în cauză nu se încadrează în situațiile la care face trimitere

paragraful 2 al art. 8 din C.E.D.O. și care permit amestecul autorității

publice în exercitarea dreptului consfințit de art. 8 alin. (1) din Convenție.

Ca și în multe alte cauze

similare[1], Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că probatoriul administrat nu a demonstrat

că refuzul aprobării cererii intimatei ar constitui o măsură „necesară pentru

securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării,

aprobarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și

moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

În același timp fără a

minimaliza dreptul statului suveran de a controla intrarea și șederea străinilor

pe teritoriul național, C.E.D.O. a statuat în mod constant că protecția

dreptului consfințit de art. 8 alin. (1) din Convenție este totală și că

respectarea și ocrotirea vieții de familie are prioritate față de motivele de

ordine publică.

Pentru toate cele arătate,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este corectă și legală soluția Instanței

de Fond privind recunoașterea dreptului cetățeanului străin la acordarea

tolerării pe teritoriul României, în condițiile prevăzute de reglementările

legale în materie.

Ca urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul

declarat de pârâta A.S., în prezent O.R.I. împotriva sentinței civile nr. 570

din 21 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2008.