ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3863/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 28 iunie 2005, reclamantul Z.Q., cetățean chinez, a solicitat anularea

deciziei nr. 176068/LA/1 din 3 iunie 2005, emisă de pârâta Autoritatea pentru

Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și obligarea

pârâtei să-i acorde regimul tolerării în România pe o perioadă de 6 luni, cu

posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se

întoarcă în China.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că îndeplinește condițiile prevăzute în art. 98 - 100 din O.U.G.

nr. 194/2002 pentru acordarea regimului tolerării în România, întrucât soția sa

are drept de ședere în România și respingerea cererii sale de către autoritatea

pârâtă afectează viața sa de familie și reprezintă o ingerință în exercitarea

dreptului fundamental la viața de familie.

Prin sentința civilă nr. 216

din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 176068/LA/1 din

3 iunie 2005, emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i acorde reclamantului,

regimul tolerării în România, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilități de

prelungire, în conformitate cu prevederile în art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr.

194/2002, până la încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească

teritoriul României.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că situația reclamantului se încadrează în

prevederile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin

Legea nr. 482/2004, în sensul că beneficiază de regimul tolerării în România,

datorită existenței unor motive obiective.

Dispozițiile legale sus-menționate

au fost interpretate de instanța de fond, în raport cu prevederile art. 26 din

Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, constatându-se că reclamantul duce viață de familie în

România împreună cu soția sa, P.M., care are drept de ședere și desfășoară

activități comerciale.

Dată fiind situația

familială a reclamantului, instanța de fond a apreciat că îndepărtarea acestuia

de pe teritoriul României, dispusă prin decizia contestată, îngrădește dreptul

la viața de familie, deși împrejurările concrete ale cauzei nu dovedesc că

vătămarea adusă dreptului respectiv ar fi o măsură necesară și proporțională cu

scopul urmărit de autoritatea pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală și

netemeinică și pe fond, respingerea acțiunii formulată de reclamant.

Recurenta a susținut că

instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002,

modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, întrucât nu se poate reține existența

unor motive obiective în cazul intimatului, care în mod voit nu a părăsit

teritoriul României și nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi

România.

De asemenea, recurenta a

criticat aplicarea în cauză a prevederilor art. 8 alin. (1) din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, arătând că nu au fost avute în

vedere prevederile alin. (2), care permit amestecul unei autorități publice în

exercitarea dreptului la viața de familie, în măsura în care acest amestec este

prevăzut de lege și constituie o măsură necesară într-o societate democratică

pentru respectarea ordinii publice.

În susținerea acestui motiv

de recurs, a fost invocată din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

hotărârea în cauză A.C. și B. contra Marii Britanii și s-a arătat că este

legală decizia contestată de intimat, care locuiește ilegal în România din

noiembrie 2002 și nu a solicitat legalizarea situației sale, pentru a rămâne cu

familia sa, prin obținerea unei vize de reîntregire a familiei.

Subliniind caracterul

temporar al regimului de acordare a tolerării, recurenta a arătat că viața de

familie nu poate constitui un motiv obiectiv care îl împiedică pe intimat să

părăsească teritoriul României, întrucât un asemenea motiv nu poate fi

delimitat în timp, astfel încât acordarea tolerării poate determina efectele

unui adevărat drept de ședere.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele

considerente:

Sesizată să se pronunțe asupra

deciziei de respingere a cererii intimatului-reclamant, de tolerare a rămânerii

sale pe teritoriul României, instanța de fond a constatat corect îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, datorită motivelor obiective pentru care acesta nu

poate părăsi teritoriul României.

Circumstanțele concrete ale

situației intimatului au fost apreciate ca reprezentând motive obiective, în

sensul definit de alin. (2) al textului de lege sus-menționat, ca fiind acele

împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi

înlăturate, din cauza cărora acesta nu poate părăsi teritoriul României.

Definiția dată de lege

motivelor obiective nu cuprinde criterii de identificare sau exemple concrete,

astfel încât instanța de fond a interpretat corect prevederea legală, stabilind

în funcție de probele administrate, că situația intimatului se încadrează în

ipoteza juridică reglementată ca temei pentru acordarea regimului de tolerare

pe teritoriul României.

Astfel, s-a avut în vedere

că, deși intimatul nu mai are drept de ședere din 10 noiembrie 2002 și nu

beneficiază de statutul de refugiat, are viață de familie, locuind în România împreună

cu soția sa, de asemenea cetățean chinez, căreia i s-a prelungit dreptul de ședere

până la data de 27 august 2007, în scopul desfășurării de activități

comerciale.

Situația familială a

intimatului, necontestată în cauză, justifică acordarea regimului tolerării pe

o perioadă de 6 luni, întrucât îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României,

i-ar îngrădi dreptul la respectarea vieții de familie, prevăzut în art. 26 din

Constituția României, republicată și art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin

Legea nr. 30/1994.

Recurenta a susținut

neîntemeiat conformitatea deciziei sale cu reglementarea cuprinsă în art. 8 alin.

(2) al Convenției Europene, care permite ingerința autorității publice în

exercitarea dreptului la viața de familie dacă este prevăzută de lege și

constituie o măsură necesară pentru respectarea ordinii publice într-o

societate democratică.

În mod necontestat, măsura dispusă

de autoritatea recurentă are o bază legală în dreptul intern și îndeplinește un

scop legitim, fiind prevăzută în O.U.G. nr. 194/2002 pentru asigurarea ordinii

publice, prin exercitarea dreptului suveran al statelor contractante de a controla

intrarea și șederea străinilor pe teritoriul lor, precum și îndepărtarea

persoanelor care nu sunt cetățenii lor.

Decizia recurentei a fost,

însă, anulată pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzută în art. 8

alin. (2) din Convenția Europeană, pentru că măsura dispusă nu s-a dovedit a fi

imperios necesară și proporțională cu interesul public urmărit față de

importanța dreptului la respectarea vieții de familie, garantat intimatului

prin alin. (1) al aceleiași reglementări.

În consecință, sunt

nefondate criticile formulate în recurs cu privire la modul de interpretare și

de aplicare în hotărârea atacată a prevederilor art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002,

cu modificările și completările ulterioare și art. 8 din Convenția Europeană,

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul va fi admis și

hotărârea atacată va fi modificată în parte, constatând că este întemeiată

ultima critică formulată de recurentă cu privire la posibilitatea de prelungire

a regimului tolerării pentru intimat, având în vedere caracterul temporar al

măsurii de acordare a tolerării pe teritoriul României.

Invocând hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 28 martie 1985, în cauza A., C. și B. contra Marii

Britanii, recurenta a solicitat întemeiat să fie determinată întinderea

obligației sale de a acorda intimatului regimul de tolerare, dat fiind că art. 8

al Convenției Europene nu a fost interpretat ca incluzând o obligație generală

din partea statului contractant de a respecta alegerea străinilor cu privire la

statul de rezidență matrimonială și de a accepta stabilirea pe teritoriul său a

soților care nu sunt cetățenii săi.

Regimul tolerării a fost reglementat

în art. 98 din O.U.G nr. 194/2002, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, ca fiind permisiunea acordată cetățeanului străin de a rămâne pe

teritoriul României, pentru motive obiective, definite în principal ca motive

umanitare și, deci, nu reprezintă un drept de ședere temporară sau permanentă,

stabilit prin viză sau prin permisul de ședere, în condițiile prevăzute de regimul

străinilor din România.

În consecință, situația

juridică a persoanei căreia i s-a acordat tolerarea pe teritoriul României,

este condiționată de existența motivelor obiective, urmând ca efectele sale să

înceteze la data încetării acelor motive care au determinat acordarea

tolerării.

Cum regimul tolerării va fi

acordat intimatului, în considerarea vieții sale de familie, se constată că nu

este întemeiată cererea de prelungire cu noi perioade de câte 6 luni, întrucât soția

sa are drept de ședere în România, până la 27 august 2007, dată la care

încetează motivul obiectiv avut în vedere de instanța de fond, ca temei pentru

acordarea tolerării pe o perioadă de 6 luni.

Pentru considerentele expuse,

prezentul recurs va fi admis și va fi modificată hotărârea atacată, în sensul

că va fi înlăturată dispoziția privind posibilitatea de prelungire a regimului

tolerării în România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale

hotărârii pronunțate de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva sentinței civile nr. 216 din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că înlătură dispoziția privind posibilitatea de prelungire a

regimului tolerării din România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1)

din O.U.G. nr. 194/2002.

Menține celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2006.