ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2589/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 noiembrie 2004, reclamantul M.Y. a solicitat obligarea Autorității pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, să-i acorde regimul tolerării pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China. În motivarea acțiunii arată că a solicitat pârâtei, să-i acorde regimul tolerării pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, cerere ce nu i s-a aprobat.

Mai arată că duce o viață de familie în România, împreună cu soția și fiul lor minor, care au drept legal de ședere, până la data de 19 mai 2005, că toți trei se află în România de peste 5 ani, că soția sa este asociată și investitor la o firmă înregistrată în România și nu-și poate abandona afacerile și că fiul lor a venit în România pentru reîntregirea familiei, iar prin obligarea sa de a părăsi această țară, s-ar încălca dreptul la respectarea vieții de familie, drept protejat și garantat de Constituția România și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 812 din 26 aprilie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 664264/CV/S1 din 2 noiembrie 2004, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta, să-i acorde reclamantului, regimul tolerării în România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002. Instanța reține, în motivarea sentinței, că soția și copilul reclamantului au drept de ședere în România și beneficiază de protecția persoanelor și averilor, conform art. 18 din Constituția României și că îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viața familială, drept prevăzut de art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar din împrejurările concrete ale cauzei nu rezultă că vătămarea acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit de pârâtă, în sensul art. 49 alin. (2) din Constituția României și art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a declarat recurs împotriva sentinței, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Consideră că instanța de fond a apreciat greșit că reclamantul a avut motive obiective de natură să-l împiedice să părăsească teritoriul României, care să justifice acordarea tolerării. Menționează că nici o prevedere care reglementează regimul străinilor, nu stabilește un drept al străinilor de a obține tolerarea, iar Autoritatea pentru Străini îi poate tolera numai în condițiile legii. Arată că reclamantul are o ședere ilegală pe teritoriul României din data de 12 februarie 2003, când i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere, în scopul desfășurării de activități comerciale și s-a dat dispoziție de părăsire a teritoriului României, pe care nu a respectat-o, iar la data de 14 august 2003 a fost depistat cu ședere ilegală și internat în Centrul de Cazare Otopeni, în vederea returnării.

Mai arată că procurorul a dispus luarea în custodie publică a reclamantului și că cererea acestuia, de acordare a protecției, de către O.N.R., i-a fost respinsă la data de 7 octombrie 2004, iar la data de 13 octombrie 2004 a solicitat acordarea tolerării pe teritoriul României, cerere care, de asemenea, i s-a respins. Susține că voința reclamantului, de a locui, împreună cu soția, în România, nu este un motiv obiectiv de natură să-l împiedice să părăsească teritoriul României sau să justifice acordarea tolerării și nici nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că reclamantul poate să-și reglementeze situația, legal, prin cerere de acordare a unei vize de reîntregire a familiei, conform art. 46 din O.U.G.

nr. 194/2002 și că dispozițiile din tratatele internaționale invocate de reclamant, permit amestecul autorității publice naționale, chiar și în exercitarea dreptului la respectarea vieții sale private și de familie, dacă este prevăzut de lege și este necesară apărarea ordinii de drept. Intimatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, excepție la care a renunțat ulterior. Analizând motivele de recurs invocate, ținând cont de materialul probator administrat și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Intimatul a solicitat să i se acorde regimul tolerării pe teritoriul României, în principal pentru a putea duce o viață de familie, împreună cu soția și copilul lor minor, aceștia având un drept legal de ședere pe teritoriul României, cerere ce i s-a admis de către instanța de fond.

Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs invocate, susține că hotărârea primei instanțe este nelegală, pentru că intimatul-reclamant nu a făcut demersurile necesare pentru reglementarea situației sale, rămânând ilegal în România, de la data de 14 august 2003, că nu se află în nici una din situațiile de interzicere a returnării, că avea posibilitatea acordării unei vize pentru reîntregirea familiei și că tratatele internaționale permit amestecul autorităților publice naționale, chiar și în situații ca cea de față. Înalta Curte va reține, însă, că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în conformitate cu prevederile art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, ale art. 22 alin. (2), art. 26 și art. 49 alin. (2) din Constituția României și ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Trebuie reținut că intimatul, începând cu anul 2003, de când i-a expirat dreptul de ședere în România, a făcut repetate demersuri pentru a-și reglementa legal situația sa, fără să aibă câștig de cauză, astfel că a folosit dreptul acordat de dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, ca motiv obiectiv invocat, fiind acela că familia sa locuiește legal în România și din această cauză dorește reîntregirea familiei pe teritoriul României. Mai trebuie ținut cont că soția sa locuiește legal în România, încă din anul 1996, pentru desfășurarea de activități comerciale, că soții au un spațiu de locuit asigurat și venituri îndestulătoare și că fiul lor locuiește împreună cu aceștia.

Îndepărtarea intimatului de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viața familială, drept prevăzut de art. 26 din Constituția României și de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu s-a făcut dovada că această îngrădire ar fi o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altor persoane, în sensul prevederilor art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili prin legislația națională, regimul juridic pentru străinii aflați pe teritoriul său, dar trebuie ținut cont să nu fie încălcate drepturile fundamentale ale străinului, prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum prin îndepărtarea intimatului de pe teritoriul României s-ar încălca dreptul arestuia la viața de familie, drept fundamental prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a Dreptului Omului și cum acestuia îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, se constată că recursul este nefondat și urmează să fie respins ca atare, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, împotriva sentinței civile nr. 812 din 26 aprilie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iulie 2006.