ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2589/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19

noiembrie 2004, reclamantul M.Y. a solicitat obligarea Autorității pentru

Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, să-i acorde

regimul tolerării pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire,

până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China.

În motivarea acțiunii arată că a

solicitat pârâtei, să-i acorde regimul tolerării pe teritoriul României, pentru

o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, cerere ce nu i s-a

aprobat.

Mai arată că duce o viață de familie

în România, împreună cu soția și fiul lor minor, care au drept legal de ședere,

până la data de 19 mai 2005, că toți trei se află în România de peste 5 ani, că

soția sa este asociată și investitor la o firmă înregistrată în România și

nu-și poate abandona afacerile și că fiul lor a venit în România pentru

reîntregirea familiei, iar prin obligarea sa de a părăsi această țară, s-ar

încălca dreptul la respectarea vieții de familie, drept protejat și garantat de

Constituția România și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 812 din

26 aprilie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 664264/CV/S1

din 2 noiembrie 2004, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta, să-i acorde

reclamantului, regimul tolerării în România, în conformitate cu prevederile art.

100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că soția și copilul reclamantului au drept de ședere în România și

beneficiază de protecția persoanelor și averilor, conform art. 18 din

Constituția României și că îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul României

ar însemna o îngrădire a dreptului la viața familială, drept prevăzut de art. 26

din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar din împrejurările concrete ale cauzei nu rezultă că vătămarea

acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul

urmărit de pârâtă, în sensul art. 49 alin. (2) din Constituția României și art.

8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a declarat recurs împotriva

sentinței, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Consideră că instanța de fond a

apreciat greșit că reclamantul a avut motive obiective de natură să-l împiedice

să părăsească teritoriul României, care să justifice acordarea tolerării.

Menționează că nici o prevedere care

reglementează regimul străinilor, nu stabilește un drept al străinilor de a

obține tolerarea, iar Autoritatea pentru Străini îi poate tolera numai în

condițiile legii.

Arată că reclamantul are o ședere

ilegală pe teritoriul României din data de 12 februarie 2003, când i s-a

refuzat prelungirea dreptului de ședere, în scopul desfășurării de activități

comerciale și s-a dat dispoziție de părăsire a teritoriului României, pe care

nu a respectat-o, iar la data de 14 august 2003 a fost depistat cu ședere ilegală și internat în Centrul de Cazare Otopeni, în vederea

returnării.

Mai arată că procurorul a dispus

luarea în custodie publică a reclamantului și că cererea acestuia, de acordare

a protecției, de către O.N.R., i-a fost respinsă la data de 7 octombrie 2004,

iar la data de 13 octombrie 2004 a solicitat acordarea tolerării pe teritoriul

României, cerere care, de asemenea, i s-a respins.

Susține că voința reclamantului, de

a locui, împreună cu soția, în România, nu este un motiv obiectiv de natură

să-l împiedice să părăsească teritoriul României sau să justifice acordarea

tolerării și nici nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Consideră că reclamantul poate să-și

reglementeze situația, legal, prin cerere de acordare a unei vize de

reîntregire a familiei, conform art. 46 din O.U.G. nr. 194/2002 și că

dispozițiile din tratatele internaționale invocate de reclamant, permit

amestecul autorității publice naționale, chiar și în exercitarea dreptului la

respectarea vieții sale private și de familie, dacă este prevăzut de lege și

este necesară apărarea ordinii de drept.

Intimatul a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, excepție la care a renunțat ulterior.

Analizând motivele de recurs

invocate, ținând cont de materialul probator administrat și de dispozițiile

legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul a solicitat să i se acorde

regimul tolerării pe teritoriul României, în principal pentru a putea duce o

viață de familie, împreună cu soția și copilul lor minor, aceștia având un

drept legal de ședere pe teritoriul României, cerere ce i s-a admis de către

instanța de fond.

Recurenta-pârâtă, prin motivele de

recurs invocate, susține că hotărârea primei instanțe este nelegală, pentru că

intimatul-reclamant nu a făcut demersurile necesare pentru reglementarea

situației sale, rămânând ilegal în România, de la data de 14 august 2003, că nu

se află în nici una din situațiile de interzicere a returnării, că avea posibilitatea

acordării unei vize pentru reîntregirea familiei și că tratatele internaționale

permit amestecul autorităților publice naționale, chiar și în situații ca cea

de față.

Înalta Curte va reține, însă, că

prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în conformitate cu

prevederile art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, ale art. 22 alin.

(2), art. 26 și art. 49 alin. (2) din Constituția României și ale art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Trebuie reținut că intimatul,

începând cu anul 2003, de când i-a expirat dreptul de ședere în România, a

făcut repetate demersuri pentru a-și reglementa legal situația sa, fără să aibă

câștig de cauză, astfel că a folosit dreptul acordat de dispozițiile art. 99 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, ca motiv obiectiv invocat, fiind acela că

familia sa locuiește legal în România și din această cauză dorește reîntregirea

familiei pe teritoriul României.

Mai trebuie ținut cont că soția sa

locuiește legal în România, încă din anul 1996, pentru desfășurarea de

activități comerciale, că soții au un spațiu de locuit asigurat și venituri

îndestulătoare și că fiul lor locuiește împreună cu aceștia.

Îndepărtarea intimatului de pe

teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viața familială,

drept prevăzut de art. 26 din Constituția României și de art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Nu s-a făcut dovada că această

îngrădire ar fi o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța

publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății sau moralei ori protejarea drepturilor și

libertăților altor persoane, în sensul prevederilor art. 8 alin. (2) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Statul are, într-adevăr, dreptul

suveran de a stabili prin legislația națională, regimul juridic pentru străinii

aflați pe teritoriul său, dar trebuie ținut cont să nu fie încălcate drepturile

fundamentale ale străinului, prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum prin îndepărtarea intimatului de

pe teritoriul României s-ar încălca dreptul arestuia la viața de familie, drept

fundamental prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin.

(1) din Convenția Europeană a Dreptului Omului și cum acestuia îi sunt

aplicabile și dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, se constată că recursul este nefondat și urmează să fie respins ca

atare, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, împotriva

sentinței civile nr. 812 din 26 aprilie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 iulie 2006.