ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1277/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 30 noiembrie 2004, reclamantul M.B., cetățean chinez, a solicitat obligarea Autorității pentru Străini, la acordarea regimului tolerării pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China, apreciind refuzul autorității pârâte, comunicat prin adresa nr. 664349/CA/1 din 16 noiembrie 2004, ca nejustificat. În motivarea acțiunii sale, reclamantul a invocat, în principal, un considerent de ordin umanitar, în sensul că duce o viață de familie în România, cu părinții săi care au drept legal de ședere, (obținut continuu și fără întreruperi), pentru desfășurarea de activități comerciale la SC D.I.

SRL, înregistrată în România. Reclamantul apreciază că prin obligarea sa de a părăsi România i se încalcă dreptul la respectarea vieții de familie, drept protejat și garantat atât de Constituția României (art. 26), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului [art. 8 alin. (1) și (2)] care, conform art. 11 pct. 2 din Constituție, face parte din dreptul intern și se aplică direct, iar potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, se aplică cu prioritate, acolo unde legea internă prevede diferit. S-a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Totodată, reclamantul a arătat că face parte din categoria de străini care pot beneficia de tolerare, conform prevederilor art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G.

nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, întrucât este fost solicitant de protecție, a cărui cerere a fost respinsă prin hotărârea definitivă și irevocabilă nr. 2274 din 21 octombrie 2004, a Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă și care, din motivele expuse, nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 102/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001. Reclamantul susține și că art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 102/2002 permite să solicite și să obțină de la Autoritatea pentru Străini, un drept de ședere în România, în cazul în care, pentru motivele arătate, nu poate părăsi România.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 580 din 30 martie 2005, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta, să acorde acestuia, tolerarea rămânerii pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, în condițiile normelor în materie, până la încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească teritoriul României. Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că față de prevederile art. 98 alin. (1) și (2) O.U.G.

nr. 194/2002, republicată în 2004, coroborate cu art. 99 lit. c) și f) și art. 89 lit. f) din ordonanță, având în vedere că familia reclamantului se află cu drept legal de ședere în România, în care desfășoară activitate comercială, pe considerente umanitare, cererea reclamantului, în condițiile prevederilor normative în materie este întemeiată, prin aceasta reglementându-se șederea temporară a străinului pe teritoriul României. Totodată, instanța de fond menționează că se au în vedere și dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Convenție, ca și prevederile Constituției României, între reclamant și părinții săi aflați în România, existând o legătură care are caracter de viață de familie, acesta având dreptul fundamental la viața de familie.

În plus, arată instanța de fond, acesta nu a părăsit România în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 102/2000, aprobată prin Legea nr. 323/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, fără, însă, a-și structura motivele de recurs conform dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora însă, recurenta-pârâtă critică sentința instanței de fond, pe de o parte, pentru că se bazează pe înscrisuri care nu îndeplinesc nici una din condițiile prevăzute de lege, respectiv cele ale art. 162 alin. (1) și (2) din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond nu a ținut cont că intimatul-reclamant, în prezent în vârstă de 20 de ani, a intrat în România, în calitate de însoțitor al cetățenilor chinezi M.I.

și Y.X., beneficiind de prelungiri succesive ale dreptului de ședere până la data de 25 martie 2003, iar după această dată, reclamantul care împlinise 18 ani, nu a mai făcut nici un demers în vederea reglementării situației sale, rămânând ilegal pe teritoriul României, până la data de 21 august 2003, când a fost depistat în Complexul E., de către lucrătorii Serviciului pentru Străini București, cu ședere ilegală. Se mai susține că intimatul-reclamant nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România, ci că acesta, în mod voit nu a părăsit teritoriul României, nefiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002. Mai mult, acesta nu s-a conformat nici dispozițiilor art. 4 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002, nefăcând nici un demers în vederea părăsirii României, deși se afla în posesia unui pașaport valabil până la data de 3 mai 2000 și nici nu a făcut vreun demers pentru prelungirea dreptului de ședere, conform art. 65 din ordonanță. De asemenea, arată recurenta-pârâtă, în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 89 alin. (1) lit. e) și f) din ordonanță, întrucât acestea vizează măsura returnării, iar nu tolerarea. Cu privire la invocarea art. 8 din Convenție, recurenta-pârâta arată că acesta se aplică conform art. 20 din Constituția României, iar legislația română prevede posibilitatea acordării unei vize de reîntregire a familiei, însă intimatul-reclamant nu a încercat să-și reglementeze situația pe calea prevăzută de lege.

De altfel, arată recurenta, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu subestimează dreptul statelor contractante de a asigura ordinea publică, în special în ceea ce privește dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea celor de altă cetățenie. În cauză, intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., doar concluzii scrise în apărare, prin care solicită respingerea recursului. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la primul motiv se constată, într-adevăr, că, potrivit dispozițiilor art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 (M. Of. nr. 245/1.10.2002) actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină, pot fi folosite în fața instanței române, numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiale consulare ale României, spre a li se garanta, astfel, autenticitatea semnăturilor și sigiliului. Numai că, potrivit dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol, scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înțelegeri internaționale la care este parte România pe bază de reciprocitate. Conform dispozițiilor art. 34, referitor la „Scutirea de legalizare” din Legea nr. 12/1992, pentru ratificarea Tratatului de asistență juridică în materie civilă și penală dintre România și Republica Populară Chineză, semnată la Beijing la 16 ianuarie 1991 (M. Of.

nr. 32/3.03.1992), „documentele întocmite sau certificate de tribunale ori alte instituții competente ale uneia dintre părțile contractante, pentru a fi folosite în fața tribunalelor și altor instituții competente ale celeilalte părți contractante, nu vor fi supuse cerinței legalizării, dacă acestea sunt prevăzute cu sigiliul oficial”. În cauză, deși nu se constată concordanță deplină între autoritățile române și cele chineze, cu privire la aplicarea acestui text, totuși, se reține pe de o parte, că potrivit traducerii legalizate, certificatul de naștere al intimatului-reclamant este legalizat și poartă ștampila rotundă a notariatului public, precum și semnătura notarului. Pe de altă parte, se constată că autoritățile române, de-a lungul anilor, nici nu au negat autenticitatea actelor de stare civilă ale acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte va constata că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluția atacată. În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează justețea refuzului recurentei-pârâte de a soluționa favorabil cererea reclamantului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Conform dispozițiilor art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării, acordată de Autoritatea pentru Străini, străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României. Alin. (2) al aceluiași articol definește sintagma „motive obiective”, în sensul că prin aceasta „se înțelege acele împrejurări independente de voința străinului imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. c), printre categoriile de străini care pot beneficia de tolerare, sunt și „străinii cărora li s-a respins prin hotărâre definitivă și irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecție, în conformitate cu prevederile legale referitoare la statutul și regimul refugiaților și, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul României în termenul stabilit de lege”. Totodată, se constată că art. 99 nu are și lit. f), cum greșit s-a reținut în sentința atacată. Mai mult, Înalta Curte constată că art. 89 lit. f) din aceeași ordonanță se referă la „returnare” (Secțiunea a 3-a din O.U.G. nr. 194/2002), iar nu la „tolerarea rămânerii pe teritoriul României” (Secțiunea a 6-a a O.U.G.

nr. 194/2002, republicată ). În cauză, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii nu se referă la vreo măsură de returnare, ci la refuzul recurentei-pârâte de acordare a tolerării rămânerii pe teritoriul României. Prin urmare, instanței de fond îi revenea obligația de a verifica legalitatea acestui refuz în raport cu dispozițiile legale incidente pricinii. Înalta Curte constată, însă, că instanța de fond în mod greșit a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată. Aceasta, în condițiile în care nu s-a făcut dovada imposibilității obiective de a părăsi teritoriul României. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, străinii care locuiesc legal în România, se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte.

În cauză însă, intimatul-reclamant nu a respectat obligația de părăsire a teritoriului României în termen de 15 zile de la data la care a luat cunoștință de hotărârea prin care i-a fost respinsă definitiv și irevocabil cererea de acordare a statutului de refugiat în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 323/2001 și nici nu a dovedit, astfel cum s-a arătat, motivele obiective care să-l împiedice. Într-adevăr, Constituția României are numeroase prevederi cu privire la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, iar conform dispozițiilor art. 18, referitoare la cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România, aceștia „se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”.

De asemenea, este cunoscut atât că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern, cât și că, potrivit art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar conform alin. (2) al art. 20, „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Este adevărat că art. 8 din Convenție înscrie distinct viața familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecție, dar nu o definește. Laconismul dispozițiilor cuprinse în art. 8 din Convenție nu au împiedicat, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se pronunțe cu privire la respectarea dreptului la viața familială în diverse situații, nuanțat de la caz la caz, inclusiv referitor la legăturile de familie ale non-naționalilor pe teritoriul altui stat. În acest sens s-a instituit ca principiu că „statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, în special prin exercitarea unui drept de control pe temeiul unui drept internațional bine stabilit și cu observarea obligațiilor asumate de state prin tratate internaționale, asupra intrării și stabilirii non-naționalilor pe teritoriul lor” (cauza Berrehab c/Pays - Bas).

În cauză, este necontestat că intimatul-reclamant a venit în România, la vârsta de 11 ani, dar din probele administrate rezultă că acesta, după împlinirea vârstei de 18 ani, nu și-a reglementat situația, rămânând în stare de ilegalitate până la depistarea sa. Argumentul invocat, în sensul că O.U.G. nr. 194/2002 în forma inițială nu prevedea posibilitatea prelungirii șederii sale, este greșit, în raport cu dispozițiile art. 20 și 24 din ordonanță, potrivit cărora acesta putea solicita viza de lungă ședere pentru reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF, dar nu a acționat în sensul arătat. Aceasta, în condițiile în care, conform art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002, străinii, pe timpul șederii lor în România, sunt obligați să respecte legislația română, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din ordonanță, străinii aflați temporar în mod legal în România, pot rămâne pe teritoriul statului român, numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză, sau, după caz, prin permisul de ședere, dispoziții pe care intimatul-reclamant le-a ignorat. În plus, prin adresa nr. 664340/CA/1 din 6 noiembrie 2004 s-a adus la cunoștința intimatului-reclamant, și posibilitatea de a prelungi, într-un termen scurt, la Ambasada Republicii Populare Chineze, valabilitatea documentului de călătorie expirat. Prin urmare, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a părăsi teritoriul României, motivele refuzului de a-i acorda tolerarea fiind justificate.

Desigur, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanța pune în balanță argumentele legale, precum și cele de ordin umanitar și constată că recursul este fondat, urmând a casa sentința atacată și pe fond, a respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini împotriva sentinței civile nr. 580 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul M.B., ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2006.