ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1277/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1277/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 30 noiembrie 2004, reclamantul M.B., cetățean chinez, a solicitat obligarea

Autorității pentru Străini, la acordarea regimului tolerării pentru o perioadă

de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care îl

împiedică să se întoarcă în China, apreciind refuzul autorității pârâte,

comunicat prin adresa nr. 664349/CA/1 din 16 noiembrie 2004, ca nejustificat.

În motivarea acțiunii sale,

reclamantul a invocat, în principal, un considerent de ordin umanitar, în

sensul că duce o viață de familie în România, cu părinții săi care au drept

legal de ședere, (obținut continuu și fără întreruperi), pentru desfășurarea de

activități comerciale la SC D.I. SRL, înregistrată în România.

Reclamantul apreciază că prin

obligarea sa de a părăsi România i se încalcă dreptul la respectarea vieții de

familie, drept protejat și garantat atât de Constituția României (art. 26), cât

și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului [art. 8 alin. (1) și (2)] care,

conform art. 11 pct. 2 din Constituție, face parte din dreptul intern și se

aplică direct, iar potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din legea

fundamentală, se aplică cu prioritate, acolo unde legea internă prevede

diferit. S-a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materie.

Totodată, reclamantul a arătat că

face parte din categoria de străini care pot beneficia de tolerare, conform

prevederilor art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 357/2003, întrucât este fost solicitant de protecție,

a cărui cerere a fost respinsă prin hotărârea definitivă și irevocabilă nr. 2274

din 21 octombrie 2004, a Tribunalului București, secția a VIII-a civilă,

conflicte de muncă și litigii de muncă și care, din motivele expuse, nu poate

părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G. nr.

102/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001.

Reclamantul susține și că art. 16 alin.

(2) din O.G. nr. 102/2002 permite să solicite și să obțină de la Autoritatea pentru Străini, un drept de ședere în România, în cazul în care, pentru motivele

arătate, nu poate părăsi România.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 580 din

30 martie 2005, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta, să acorde

acestuia, tolerarea rămânerii pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6

luni, cu posibilități de prelungire, în condițiile normelor în materie, până la

încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească teritoriul României.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că față de prevederile art. 98 alin.

(1) și (2) O.U.G. nr. 194/2002, republicată în 2004, coroborate cu art. 99 lit.

c) și f) și art. 89 lit. f) din ordonanță, având în vedere că familia

reclamantului se află cu drept legal de ședere în România, în care desfășoară

activitate comercială, pe considerente umanitare, cererea reclamantului, în

condițiile prevederilor normative în materie este întemeiată, prin aceasta

reglementându-se șederea temporară a străinului pe teritoriul României.

Totodată, instanța de fond

menționează că se au în vedere și dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din

Convenție, ca și prevederile Constituției României, între reclamant și părinții

săi aflați în România, existând o legătură care are caracter de viață de

familie, acesta având dreptul fundamental la viața de familie. În plus, arată

instanța de fond, acesta nu a părăsit România în termenul prevăzut de art. 16 alin.

(1) din O.G. nr. 102/2000, aprobată prin Legea nr. 323/2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, fără, însă,

a-și structura motivele de recurs conform dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora însă,

recurenta-pârâtă critică sentința instanței de fond, pe de o parte, pentru că

se bazează pe înscrisuri care nu îndeplinesc nici una din condițiile prevăzute

de lege, respectiv cele ale art. 162 alin. (1) și (2) din Legea nr. 105/1992,

cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă

arată că instanța de fond nu a ținut cont că intimatul-reclamant, în prezent în

vârstă de 20 de ani, a intrat în România, în calitate de însoțitor al

cetățenilor chinezi M.I. și Y.X., beneficiind de prelungiri succesive ale

dreptului de ședere până la data de 25 martie 2003, iar după această dată,

reclamantul care împlinise 18 ani, nu a mai făcut nici un demers în vederea

reglementării situației sale, rămânând ilegal pe teritoriul României, până la

data de 21 august 2003, când a fost depistat în Complexul E., de către lucrătorii

Serviciului pentru Străini București, cu ședere ilegală.

Se mai susține că intimatul-reclamant

nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România, ci că acesta,

în mod voit nu a părăsit teritoriul României, nefiind, deci, aplicabile

dispozițiile art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002. Mai mult, acesta nu s-a conformat

nici dispozițiilor art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, nefăcând nici un

demers în vederea părăsirii României, deși se afla în posesia unui pașaport

valabil până la data de 3 mai 2000 și nici nu a făcut vreun demers pentru

prelungirea dreptului de ședere, conform art. 65 din ordonanță.

De asemenea, arată recurenta-pârâtă,

în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile în cauză

dispozițiile art. 89 alin. (1) lit. e) și f) din ordonanță, întrucât acestea vizează

măsura returnării, iar nu tolerarea.

Cu privire la invocarea art. 8 din

Convenție, recurenta-pârâta arată că acesta se aplică conform art. 20 din

Constituția României, iar legislația română prevede posibilitatea acordării

unei vize de reîntregire a familiei, însă intimatul-reclamant nu a încercat

să-și reglementeze situația pe calea prevăzută de lege.

De altfel, arată recurenta, nici

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu subestimează dreptul

statelor contractante de a asigura ordinea publică, în special în ceea ce

privește dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea celor de altă

cetățenie.

În cauză, intimatul-reclamant nu a

depus întâmpinare conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., doar

concluzii scrise în apărare, prin care solicită respingerea recursului.

Examinând cauza, în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul considerentelor

ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la primul motiv se

constată, într-adevăr, că, potrivit dispozițiilor art. 162 alin. (1) din Legea nr.

105/1992 (M. Of. nr. 245/1.10.2002) actele oficiale întocmite sau legalizate de

către o autoritate străină, pot fi folosite în fața instanței române, numai

dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică și în continuare de

misiunile diplomatice sau oficiale consulare ale României, spre a li se garanta,

astfel, autenticitatea semnăturilor și sigiliului.

Numai că, potrivit dispozițiilor alin.

(3) al aceluiași articol, scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul

legii, al unei înțelegeri internaționale la care este parte România pe bază de

reciprocitate.

Conform dispozițiilor art. 34,

referitor la „Scutirea de legalizare” din Legea nr. 12/1992, pentru ratificarea

Tratatului de asistență juridică în materie civilă și penală dintre România și

Republica Populară Chineză, semnată la Beijing la 16 ianuarie 1991 (M. Of. nr. 32/3.03.1992), „documentele întocmite sau certificate de tribunale ori alte

instituții competente ale uneia dintre părțile contractante, pentru a fi

folosite în fața tribunalelor și altor instituții competente ale celeilalte

părți contractante, nu vor fi supuse cerinței legalizării, dacă acestea sunt

prevăzute cu sigiliul oficial”.

În cauză, deși nu se constată

concordanță deplină între autoritățile române și cele chineze, cu privire la

aplicarea acestui text, totuși, se reține pe de o parte, că potrivit traducerii

legalizate, certificatul de naștere al intimatului-reclamant este legalizat și

poartă ștampila rotundă a notariatului public, precum și semnătura notarului.

Pe de altă parte, se constată că autoritățile române, de-a lungul anilor, nici

nu au negat autenticitatea actelor de stare civilă ale acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte va

constata că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluția atacată.

În ceea ce privește motivul de

recurs ce vizează justețea refuzului recurentei-pârâte de a soluționa favorabil

cererea reclamantului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Conform dispozițiilor art. 98 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, tolerarea reprezintă permisiunea de a

rămâne pe teritoriul țării, acordată de Autoritatea pentru Străini, străinilor

care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul

României.

Alin. (2) al aceluiași articol

definește sintagma „motive obiective”, în sensul că prin aceasta „se înțelege

acele împrejurări independente de voința străinului imprevizibile și care nu

pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul

României”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.

99 alin. (1) lit. c), printre categoriile de străini care pot beneficia de

tolerare, sunt și „străinii cărora li s-a respins prin hotărâre definitivă și

irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecție, în conformitate cu

prevederile legale referitoare la statutul și regimul refugiaților și, din

motive obiective, nu au părăsit teritoriul României în termenul stabilit de

lege”.

Totodată, se constată că art. 99 nu

are și lit. f), cum greșit s-a reținut în sentința atacată.

Mai mult, Înalta Curte constată că art.

89 lit. f) din aceeași ordonanță se referă la „returnare” (Secțiunea a 3-a din

O.U.G. nr. 194/2002), iar nu la „tolerarea rămânerii pe teritoriul României”

(Secțiunea a 6-a a O.U.G. nr. 194/2002, republicată ).

În cauză, Înalta Curte constată că

obiectul acțiunii nu se referă la vreo măsură de returnare, ci la refuzul

recurentei-pârâte de acordare a tolerării rămânerii pe teritoriul României.

Prin urmare, instanței de fond îi

revenea obligația de a verifica legalitatea acestui refuz în raport cu

dispozițiile legale incidente pricinii.

Înalta Curte constată, însă, că instanța

de fond în mod greșit a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 98

și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată. Aceasta, în condițiile în care nu

s-a făcut dovada imposibilității obiective de a părăsi teritoriul României.

Într-adevăr, conform dispozițiilor art.

3 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, străinii care locuiesc legal în România,

se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de

Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele

internaționale la care România este parte. În cauză însă, intimatul-reclamant

nu a respectat obligația de părăsire a teritoriului României în termen de 15

zile de la data la care a luat cunoștință de hotărârea prin care i-a fost

respinsă definitiv și irevocabil cererea de acordare a statutului de refugiat

în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2000,

aprobată și modificată prin Legea nr. 323/2001 și nici nu a dovedit, astfel cum

s-a arătat, motivele obiective care să-l împiedice.

Într-adevăr, Constituția României

are numeroase prevederi cu privire la drepturile, libertățile și îndatoririle

fundamentale, iar conform dispozițiilor art. 18, referitoare la cetățenii

străini și apatrizii care locuiesc în România, aceștia „se bucură de protecția

generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte

legi”.

De asemenea, este cunoscut atât că,

potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de

Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern, cât și că, potrivit art.

20 alin. (1) din legea fundamentală, „dispozițiile constituționale privind

drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte”, iar conform alin. (2) al art. 20,

„dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Este adevărat că art. 8 din Convenție

înscrie distinct viața familială printre drepturile persoanei care se bucură de

protecție, dar nu o definește.

Laconismul dispozițiilor cuprinse în

art. 8 din Convenție nu au împiedicat, însă, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului să se pronunțe cu privire la respectarea dreptului la viața familială în

diverse situații, nuanțat de la caz la caz, inclusiv referitor la legăturile de

familie ale non-naționalilor pe teritoriul altui stat. În acest sens s-a

instituit ca principiu că „statele contractante trebuie să asigure ordinea

publică, în special prin exercitarea unui drept de control pe temeiul unui

drept internațional bine stabilit și cu observarea obligațiilor asumate de

state prin tratate internaționale, asupra intrării și stabilirii

non-naționalilor pe teritoriul lor” (cauza Berrehab c/Pays - Bas).

În cauză, este necontestat că

intimatul-reclamant a venit în România, la vârsta de 11 ani, dar din probele

administrate rezultă că acesta, după împlinirea vârstei de 18 ani, nu și-a

reglementat situația, rămânând în stare de ilegalitate până la depistarea sa.

Argumentul invocat, în sensul că

O.U.G. nr. 194/2002 în forma inițială nu prevedea posibilitatea prelungirii

șederii sale, este greșit, în raport cu dispozițiile art. 20 și 24 din

ordonanță, potrivit cărora acesta putea solicita viza de lungă ședere pentru

reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF, dar nu a acționat în

sensul arătat. Aceasta, în condițiile în care, conform art. 4 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, străinii, pe timpul șederii lor în România, sunt obligați

să respecte legislația română, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din ordonanță,

străinii aflați temporar în mod legal în România, pot rămâne pe teritoriul

statului român, numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit

prin viză, sau, după caz, prin permisul de ședere, dispoziții pe care

intimatul-reclamant le-a ignorat.

În plus, prin adresa nr. 664340/CA/1

din 6 noiembrie 2004 s-a adus la cunoștința intimatului-reclamant, și

posibilitatea de a prelungi, într-un termen scurt, la Ambasada Republicii Populare Chineze, valabilitatea documentului de călătorie expirat.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că intimatul-reclamant nu s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a părăsi

teritoriul României, motivele refuzului de a-i acorda tolerarea fiind

justificate.

Desigur, astfel cum s-a arătat în

cele ce preced, instanța pune în balanță argumentele legale, precum și cele de

ordin umanitar și constată că recursul este fondat, urmând a casa sentința

atacată și pe fond, a respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Străini împotriva sentinței civile nr. 580 din 30 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în

fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul M.B., ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 aprilie 2006.