ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 octombrie 2004, reclamantul Z.M., cetățean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile nr. 634783 și nr. 4074691, prin care, la data de 7 octombrie 2004, s-a dispus returnarea sa, cu interdicția de intrare în România, pe o perioadă de 3 ani, precum și anularea rezoluției nr. 3566/II/5/2004, prin care la aceeași dată s-a dispus luarea sa în custodie publică, până la 5 noiembrie 2004. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că măsurile administrative dispuse de pârâți sunt nelegale, pentru că se află în situația interzicerii returnării prevăzută în art. 89 alin. (1) lit. b) pct. 1 și lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, beneficiind de protecția totală conferită de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că returnarea aduce dreptului la viața de familie, o vătămare disproporționată, în raport cu scopul pentru care a fost luată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 2.135 din 14 octombrie 2004, cu motivarea că la data luării măsurilor contestate, reclamantul nu avea reglementată șederea pe teritoriul României și nu se încadra în situațiile de interzicere a returnării prevăzute de art. 89 din O.U.G. nr. 194/2002 sau de acordare a tolerării. Instanța de fond a apreciat că este legală, și interdicția de intrare în România, deoarece reclamantul a avut o ședere nelegală de 2 ani și 8 luni, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul său de ședere.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul, solicitând casarea hotărârii și admiterea acțiunii, în sensul anulării măsurilor de returnare și de interdicție de a intra în România, pentru o perioadă de 3 ani. În primul motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de fond a reținut greșit că a avut ședere nelegală din data de 20 iunie 2001, deși a dovedit cu înscrisuri caracterul legal al șederii sale în perioadele soluționării plângerii împotriva vizei de ieșire nr. 730.731 din 27 iunie 2001, a cererii de recunoaștere a statutului de refugiat și a cererii de acordare a tolerării. Recurentul a arătat că prin menținerea măsurilor contestate, instanța de fond a încălcat dreptul său la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, conform art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut că este greșită concluzia instanței de fond privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 89 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru interzicerea returnării. Recurentul a invocat dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivând că măsura de returnare a sa aduce vătămare dreptului la respectarea vieții de familie și nu reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică, fiind disproporționată față de țelul legitim urmărit. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a analizat corect situația de fapt avută în vedere de autoritățile intimate, la adoptarea deciziilor contestate și a constatat întemeiat că aceasta a justificat măsura de returnare și interdicția recurentului de a intra în România, pe o perioadă de 3 ani. Caracterul ilegal al șederii recurentului pe teritoriul României și durata șederii ilegale au fost stabilite de instanța de fond, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, al căror conținut nu a fost contestat de către recurent.

În fapt, s-a reținut că recurentul a avut ședere ilegală în România, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul de ședere și nu a solicitat reglementarea situației sale, până la 7 octombrie 2004, când a fost depistat cu ședere ilegală și a fost luat în custodie publică, întrucât nu avea pașaport valabil și mijloacele financiare necesare procurării biletului de călătorie, astfel încât măsura returnării nu a fost îndeplinită în termen de 24 de ore. Recurentul a susținut neîntemeiat că în perioada 20 iunie 2001 - 7 octombrie 2004, șederea sa în România a fost legală, ca urmare a acțiunilor judiciare în curs de soluționare, care au impus prezența sa, pentru a lua cunoștință de măsurile dispuse împotriva sa, pentru a-și formula apărări și pentru a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Constatarea instanței de fond privind șederea ilegală a recurentului în România, în perioada sus-menționată, nu reprezintă o încălcarea a dispozițiilor art. 21 din Constituție, republicată și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Vătămarea adusă acestui drept, prin hotărârea pronunțată în cauză, a fost invocată fără temei în recurs, în condițiile în care recurentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva măsurilor dispuse de autoritățile competente cu privire la statutul său în România.

Din actele dosarului, rezultă că recurentul a contestat în justiție viza de ieșire nr. 730.731 din 27 iunie 2001 și refuzul de a i se acorda statutul de refugiat și plângerile sale au fost respinse prin sentința civilă nr. 1.405 din 23 octombrie 2001, a Curții de Apel București, irevocabilă prin nerecurare și sentința civilă nr. 2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă prin decizia nr. 1568 din 5 august 2004, a Tribunalului București. Exercitarea de către recurent a dreptului privind accesul liber la justiție nu a legalizat, însă, dreptul său de ședere în România, pentru că în tot acest interval de timp, dreptul de ședere nu a fost prelungit printr-un act al autorității române competente sau prin efectul unei dispoziții legale.

Existența procedurilor judiciare a fost invocată neîntemeiat și față de împrejurarea că, deși plângerea împotriva vizei de ieșire a fost respinsă prin sentința civilă nr. 405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României, continuând să locuiască ilegal și a solicitat acordarea statutului de refugiat, numai la 22 ianuarie 2004, iar pentru acordarea regimului tolerării a formulat acțiune în justiție, la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost luate măsurile contestate în cauză. Critica recurentului privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 89 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este, de asemenea, nefondată.

Recurentul nu se află în nici una din situațiile prevăzute de lege pentru interzicerea returnării și măsurile luate de către autoritățile intimate nu aduc atingere dreptului său la respectarea vieții de familie. Aceste măsuri au o bază legală în O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România și nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieții private și de familie, deoarece acest drept nu implică obligația generală a unui stat contractant de a accepta opțiunea persoanelor căsătorite, de altă naționalitate, de a locui în țară. Soția recurentului este, de asemenea, cetățean chinez și, deci, măsurile de returnare și de interdicție a intrării în România, pe o perioadă de 3 ani, nu reprezintă o ingerință în viața de familie, așa cum neîntemeiat s-a susținut în recurs.

Față de motivele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Z.M. împotriva sentinței civile nr. 2135 din 14 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2006.