ÎCCJ, decizie (scj.ro #85097)

Regimul străinilor în România. Tolerare. Acordare.

Durată.

O.U.G.

nr

. 194/2002,

art

. 98

Regimul tolerării, astfel cum a fost

reglementat prin

art

. 98 din O.U.G.

nr

. 194/2002, republicată, reprezintă permisiunea de a

rămâne pe teritoriul țării, acordată cetățeanului străin care nu poate părăsi

România din motive obiective. Tolerarea având un caracter temporar, nu poate fi

prelungită peste momentul încetării motivului obiectiv pentru care a fost

acordată.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia

nr

.

3863 din 8 noiembrie 2006

Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2005, reclamantul  ZQ cetățean

chinez,  a solicitat  anularea deciziei nr.176068/LA/1/3 iunie 2005

emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor și obligarea pârâtei să-i acorde regimul tolerării

în România pe o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la

încetarea motivelor care îl  împiedică să se întoarcă în China.

În motivarea acțiunii, reclamantul a  arătat că îndeplinește condițiile

prevăzute în art.98 - 100 din O.U.G. nr.194/2002 pentru acordarea regimului

tolerării în România, întrucât soția sa are drept de ședere în România și

respingerea cererii sale de  către autoritatea pârâtă afectează viața sa de

familie și reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului fundamental la viața

de familie.

Prin sentința civilă

nr

. 216 din 31 ianuarie 2006,

Curtea de Apel București – Secția  a -VIII-

a

de

contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat decizia

nr

. 176068/LA/1/3 iunie 2005 emisă de pârâtă și a obligat

pârâta să-i acorde reclamantului regimul tolerării în România, pe o perioadă de

6 luni, cu posibilități de prelungire, în conformitate cu prevederile în

art.100 alin. (1) din O.U.G. nr.194/2002, până la încetarea motivelor care îl

împiedică să părăsească teritoriul României.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că situația reclamantului se

încadrează în prevederile art.99 alin. (1)

lit.c

) din

O.U.G. nr.194/2002, aprobată prin Legea nr.482/2004, în sensul că beneficiază

de  regimul tolerării în România, datorită existenței unor motive

obiective.

Dispozițiile legale susmenționate au fost interpretate de instanța de

fond în raport de prevederile art.26 din Constituția României și art.8 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatându-se că

reclamantul duce viață de familie în România împreună cu soția sa, care are

drept de ședere și desfășoară activități comerciale.

Dată fiind situația familială a reclamantului, instanța de  fond a

apreciat că îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, dispusă prin

decizia contestată, îngrădește dreptul la viața de  familie, deși

împrejurările concrete ale cauzei nu dovedesc că vătămarea adusă dreptului

respectiv ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit de

autoritatea pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Străini

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând casarea

hotărârii ca nelegală și

netemeinică

și pe fond,

respingerea acțiunii formulată de reclamant.

Recurenta a susținut  că instanța de  fond a  aplicat

greșit dispozițiile art.98 din O.U.G. nr.194/2002, modificată și completată

prin Legea nr.482/2004, întrucât  nu se poate  reține  existența

unor motive obiective în cazul intimatului, care  în mod voit nu a părăsit

teritoriul României și nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi

România.

De asemenea, recurenta a criticat aplicarea în cauză a prevederilor art.8 alin.

(1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,  arătând

că nu au fost avute în vedere prevederile alin. (2), care permit  amestecul

unei autorități publice în exercitarea dreptului la viața de familie, în măsura

în care acest amestec este prevăzut  de lege și constituie o măsură

necesară într-o societate democratică pentru respectarea ordinii publice.

În susținerea  acestui motiv de recurs, a  fost invocată din

jurisprudența CEDO hotărârea în cauză

Abdulaziz

Cabales

și

Balkandali

contra

Marii Britanii și s-a arătat că este legală decizia contestată de intimat, care

locuiește ilegal în  România din noiembrie 2002 și nu a  solicitat

legalizarea situației sale pentru a  rămâne cu familia sa, prin obținerea

unei vize de reîntregire a familiei.

Subliniind caracterul temporar al regimului de  acordare a tolerării,

recurenta a  arătat că viața de familie nu poate constitui un motiv

obiectiv care îl împiedică pe intimat să părăsească teritoriul României,

întrucât un asemenea motiv nu poate fi delimitat în timp, astfel încât

acordarea tolerării poate determina efectele unui adevărat drept de ședere.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art.304

și art.304

1

Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite prezentul

recurs  pentru următoarele considerente:

Sesizată să se pronunțe  asupra deciziei de respingere a cererii

intimatului-reclamant de tolerarea  rămânerii sale pe teritoriul României,

instanța de  fond a  constatat corect îndeplinirea  condițiilor

prevăzute de  art.98 din O.U.G.  nr.194/2002,republicată, cu

modificările și completările  ulterioare, datorită motivelor obiective

pentru care  acesta nu poate părăsi teritoriul României.

Circumstanțele  concrete ale situației intimatului au fost apreciate

ca reprezentând motive obiective, în sensul definit  de alin. (2) al

textului de lege susmenționat, ca  fiind acele împrejurări independente de

voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, din cauza cărora

acesta nu poate părăsi teritoriul României.

Definiția dată de lege motivelor obiective nu cuprinde criterii de identificare

sau exemple concrete, astfel încât  instanța de fond a interpretat corect

prevederea legală, stabilind în funcție de  probele administrate, că

situația  intimatului se încadrează în ipoteza juridică reglementată ca

temei pentru acordarea regimului de tolerare pe teritoriul României.

Astfel, s-a  avut în vedere că, deși intimatul nu mai are drept de ședere

din 10 noiembrie 2002 și nu beneficiază de statutul de refugiat, are viață de

familie, locuind în România  împreună cu soția sa, de  asemenea

cetățean chinez, căreia i s-a  prelungit dreptul de  ședere până la

data de 27 august 2007 în scopul desfășurării de activități comerciale.

Situația familială a intimatului, necontestată în cauză, justifică acordarea

regimului tolerării pe o perioadă de 6 luni, întrucât îndepărtarea acestuia de

pe teritoriul României, i-ar îngrădi dreptul la respectarea vieții de

familie, prevăzut în art.26 din Constituția României, republicată și art.8

alin. (1) din Convenția Europeană  pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr.30/1994.

Recurenta a susținut neîntemeiat conformitatea deciziei sale cu

reglementarea  cuprinsă în art.8 alin. (2)  al Convenției Europene,

care  permite ingerința  autorității publice în exercitarea dreptului

la viața de  familie dacă este prevăzută de lege și constituie  o

măsură necesară pentru respectarea ordinii publice într-o societate

democratică.

În mod necontestat, măsura  dispusă de  autoritatea recurentă are o

bază legală în dreptul intern și îndeplinește un scop legitim, fiind

prevăzută  în  O.U.G. nr.194/2002 pentru asigurarea ordinii publice,

prin exercitarea dreptului suveran al statelor contractante  de a controla

intrarea și șederea străinilor pe teritoriul lor, precum și îndepărtarea

persoanelor care nu sunt cetățenii lor.

Decizia recurentei a fost însă anulată pentru

neîndeplinirea

celei de-a doua condiții prevăzută în art.8 alin. (2)  din Convenția

Europeană, pentru că măsura dispusă nu s-a  dovedit a fi imperios necesară

și proporțională cu interesul public urmărit față de importanța dreptului la

respectarea vieții de  familie, garantat intimatului prin  alin. (1)

al aceleiași reglementări.

În consecință, sunt

nefondate

criticile

formulate  în recurs cu privire la modul de interpretare și de

aplicare în hotărârea  atacată a prevederilor art.98 din Ordonanța de

Urgență a Guvernului nr.194/2002, cu  modificările și completările

ulterioare și art.8 din Convenția Europeană, pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

Recursul va  fi admis și hotărârea atacată va  fi modificată în

parte, constatând că este întemeiată ultima critică formulată de recurentă cu

privire la posibilitatea de prelungire a regimului tolerării pentru intimat,

având în vedere caracterul temporar al măsurii de  acordare a tolerării pe

teritoriul României.

Invocând  hotărârea  C.E.D.O. din 28 martie 1985, în cauza

Abdulazis

,

Cabales

și

Balkandali

contra Marii Britanii, recurenta a

solicitat  întemeiat  să fie determinată  întinderea obligației

sale de a acorda intimatului regimul de  tolerare, dat fiind că art.8 al

Convenției Europene nu a  fost interpretat  ca incluzând o obligație

generală din partea statului contractant de a respecta alegerea străinilor cu

privire la statul de rezidență matrimonială  și de  a  accepta

stabilirea pe teritoriul său a soților care nu sunt cetățenii săi.

Regimul tolerării a fost reglementat în art.98 din O.U.G. nr.194/2002,

republicată,  cu  modificările și completările ulterioare, ca fiind

permisiunea  acordată cetățeanului străin de  a  rămâne pe

teritoriul României pentru motive obiective, definite în principal ca motive

umanitare și deci nu reprezintă un drept de ședere temporară sau permanentă,

stabilit prin viză sau prin permisul de ședere, în condițiile prevăzute

de  regimul străinilor din  România.

În consecință, situația juridică a persoanei căreia i s-a acordat tolerarea pe teritoriul

României este  condiționată de existența motivelor obiective, urmând

ca  efectele sale să înceteze la data încetării acelor motive care au

determinat acordarea tolerării.

Cum regimul tolerării va fi acordat intimatului în considerarea vieții sale

de  familie, se  constată că nu este întemeiată cererea de prelungire

cu noi perioade  de câte 6 luni, întrucât  soția sa  are drept

de ședere în România  până la 27 august 2007, dată la care încetează

motivul obiectiv avut în vedere de instanța de  fond ca temei pentru

acordarea tolerării pe o perioadă de 6 luni.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis și hotărârea atacată

modificată, în sensul că va  fi  înlăturată dispoziția privind

posibilitatea de prelungire  a  regimului tolerării în România, în

conformitate cu  prevederile art.100 alin. (1) din O.U.G. nr.194/2002,

republicată, urmând a fi menținute celelalte  dispoziții ale hotărârii

pronunțate de instanța de fond.