ÎCCJ, decizie (scj.ro #84968)

Cetățean

străin. Acordarea regimului juridic al tolerării. Dreptul la

viața de familie. Noțiunea de familie.

Constituția

României, art. 21 alin. (1)

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 8

O.U.G.

nr. 194/2002, art. 98

Cuprins

pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Cetățean străin.

Dreptul la viața de familie

Minor.

Familie. Noțiune

Regimul tolerării

Este

justificată solicitarea privind acordarea regimului tolerării pe

teritoriul României făcută de cetățeanul străin care,

venit în România ca minor pentru a fi împreună cu părinții

săi, odată ajuns la vârsta majoratului a continuat să ducă

o viață de familie reală, locuind și gospodărind

împreună cu părinții săi, și care suferind

influența culturii țării gazdă de la o vârstă

mică ar avea reale dificultăți de readaptare la condițiile

din țara de origine, mai ales în situația în care nu mai are rude

apropiate în țara respectivă.

Îndepărtarea sa de pe teritoriul

României, ca o consecință a refuzului acordării regimului

tolerării, ar constitui o îngrădire a dreptului la viața de

familie, drept fundamental ocrotit atât prin  dispozițiile art. 21

alin. (1) din Constituția României cât și prin și art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

I.C.C.J. , Secția

de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 1103 din

18 martie 2008

Notă: Instanța a avut în vedere

dispozițiile O.U.G. nr. 94/ 2002, privind regimul străinilor în

România, în forma republicată în M.Of. nr. 201 din 08.03.2004.

O.U.G. nr. 194/2002, a fost republicată a

doua oară în M.Of. nr. 421 din 05.06.2008, articolele căpătând o

nouă renumerotare.

Reclamanta LX a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini,

solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună

admiterea plângerii și acordarea regimului tolerării pe teritoriul

României pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, până

la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8 septembrie

2005a solicitat acordarea regimului tolerării pe teritoriul României,

cerere ce i-a fost însă de către respinsă de pârâtă.

Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 427 din 23 februarie 2006, a

respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată,

reținând că aceasta nu poate beneficia de tolerare pentru o

perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, în condițiile în

care părinților săi le expiră dreptul de ședere în

aprilie 2006, iar reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs. Hotărârea a

fost criticată pentru nelegalitate, în considerarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât, în

opinia recurentei, a fost dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii, precum și pentru netemeinicie, dată fiind

greșita apreciere a unora dintre probele administrate în cauză,

solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304

1

Cod procedură civilă.

Dezvoltând motivul de recurs invocat, recurenta a apreciat, în

esență, că situației sale îi sunt incidente

dispozițiile art. 98 alin.(1) și (2) coroborate cu cele ale art. 99 lit.c)

și f) și ale art. 89 lit.f) din O.U.G. nr. 194/2002, cu

modificările aduse prin Legea nr.482/2004 – în vigoare la data formulării

cererii de tolerare -  raportat la dispozițiile art. 26 alin.1 din

Constituția României și art. 8 alin.1 și 2 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viața

de familie, ca drept fundamental.

În susținerea celor de mai sus, reclamanta –recurentă a arătat

că a venit în România când era minoră și a dus o viață

de familie reală împreună cu părinții săi care aveau

drept de ședere, integrându-se în această țară și

pierzând toate legăturile cu țara de origine unde nu mai are rude

apropiate, fapt necontestat de instanța de fond care a dat însă o

interpretare restrictivă noțiunii de familie, contrar

jurisprudenței C.E.D.O.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă a mai

precizat că în prezent mama sa are drept de ședere permanentă pe

teritoriul României, conform art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, nu

poate părăsi această țară pentru a reveni în China

și a duce o viață de familie cu aceasta întrucât are interese

financiare, desfășurând activități comerciale și este

singurul membru al familiei, în condițiile în care tatăl său a

decedat la 10 ianuarie 2008.

Prin încheierea din 3 aprilie 2007, Înalta Curte, admițând cererea

formulată de recurenta-reclamantă LX, a sesizat Curtea

Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, modificată și completată, în raport cu

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art.

8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dispunând suspendarea judecării cauzei până la soluționarea

acesteia.

Excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă a

fost respinsă prin Decizia nr. 1111/27 noiembrie 2007, Curtea Constituțională

reținând că nu au intervenit elemente noi, de natură să

determine schimbarea jurisprudenței sale în materie, prin care s-a statuat

că dispozițiile legale criticate nu împietează exercitarea

drepturilor persoanei la respectarea vieții private și de familie,

atât din prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului cât și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului rezultând că, în cadrul politicii de control  al

migrației, statele semnatare dispun de o marjă largă de apreciere

a măsurilor reglementate în legislația națională, fiind

firesc, totodată,  ca legiuitorul să fi indicat doar elementele

generice pentru identificarea acelor motive obiective ce pot justifica

tolerarea rămânerii pe teritoriul României și să nu fi exemplificat

situații concrete, întrucât acestea nu pot fi enumerate și epuizate

în cuprinsul unei norme juridice.

Autoritatea pentru Străini a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat, cu motivarea că în raport de situația în care

se află recurenta-reclamantă s-a dispus în mod corect respingerea

cererii  de tolerare a rămânerii pe teritoriul României , în

condițiile în care aceasta nu a făcut în nici un fel dovada faptului

că se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi

această țară, constatându-se în mod justificat că aceasta

nu se află în nici unul din cazurile de acordare a tolerării,

prevăzute de art. 98, 99 din O.U.G. nr. 194/2002.

În opinia intimatei, în raport cu actele dosarului și cu prevederile art.

4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, măsura luată reprezintă o

excepție admisă prin art. 8 alin. (2) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru respectarea

ordinii publice.

Recursul este fondat.

Interpretarea dată prevederilor art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.

194/2002 de către prima instanță este una restrictivă,

față de motivele invocate de recurentă în susținerea

cererii sale de acordare a regimului tolerării rămânerii  pe

teritoriul României și de situația concretă în care aceasta se

află.

Aceste dispoziții legale trebuie raportate la reglementarea

prevăzută  de art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența

Curții Europene, prin care s-a instituit obligația statelor semnatare

de a se abține de la orice amestec în exercitarea de către o

persoană a dreptului său la respectarea vieții de familie,

exercitarea acestui drept trebuind să fie reală și

efectivă.

În sensul prevederilor alin. (2) al acestui text, amestecul unei

autorități în exercitarea dreptului la respectarea vieții de

familie este admis numai în măsura în care este prevăzut de lege

și constituie o măsură care, într-o societate democratică,

este necesară pentru securitatea națională, siguranța

publică, bunăstarea economică a țării, apărarea

ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea

sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor  Omului în materie a

statuat în mod constant  că noțiunea de familie trebuie

înțeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia

fondată pe căsătorie, cum greșit a concluzionat prima

instanță.

În speță, actele dosarului atestă faptul că reclamanta se

află în România din 30 august 2000, de la vârsta  de 15 ani, venind

în această țară pentru reîntregirea familiei, astfel încât a

suferit influența culturii țării gazdă de la o vârstă

mică iar readaptarea la condițiile din țara de origine ar fi

extrem de grea, mai ales în situația în care nu mai are rude apropiate în

țara respectivă.

Reclamanta-recurentă a devenit majoră la 4 februarie 2003 dar a

continuat să ducă o viață de familie reală în România,

locuind și gospodărindu-se împreună cu părinții

săi care aveau drept de ședere până în aprilie 2006,

legăturile reclamantei cu aceștia fiind foarte apropiate.

De asemenea, în prezent mama recurentei are un drept de ședere

permanentă pe teritoriul României, nu poate părăsi această

țară întrucât are interese financiare desfășurând

activități comerciale în condiții legale și este singura

rudă apropiată a acesteia, în condițiile în care tatăl

său a decedat la 10 ianuarie 2008.

Prin urmare în situația reclamantei-recurente sunt incidente prevederile art.

98 alin. (1) și (2), coroborate cu art. 99 lit.c) din O.U.G. nr. 194/2002

– în forma în vigoare la data formulării cererii – raportate la

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art.

8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care garantează dreptul la viața de familie ca drept fundamental, iar

îndepărtarea acesteia de pe teritoriul României, ca o consecință

a refuzului acordării regimului tolerării, ar constitui o îngrădire

a acestui drept, fără ca din împrejurările concrete ale

cauzei  să rezulte că vătămarea lui ar fi o

măsură necesară în sensul art. 8 alin. (2) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și, mai mult, că ar fi o

măsură proporțională cu scopul urmărit de autoritatea

pârâtă.

Nu se poate pune în speță problema încălcării ordinii

publice interne și internaționale de către recurentă prin

faptul că nu părăsește teritoriul României, în sensul art.

4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica intervenția

statului în viața de familie a acesteia, așa cum susține

intimata în întâmpinarea formulată.

Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili, prin

legislația națională, regimul juridic pentru străinii

aflați pe teritoriul său, dar prin normele legale astfel adoptate nu

pot fi afectate drepturile fundamentale  prevăzute de art. 6 alin.(1)

și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Este real faptul că reclamanta-recurentă a avut doar un drept de

ședere temporară pe teritoriul României pentru perioada 14 noiembrie

2000- 14 ianuarie 2003, în calitate de însoțitor al părinților,

însă ulterior acestei date a solicitat recunoașterea statutului de

refugiat, cererea formulată în acest sens fiind respinsă irevocabil

numai la 1 septembrie 2005, prin Decizia nr. 1964 a Tribunalului

București, obligația de a părăsi țara operând de la 16

septembrie 2005, conform art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

aplicabilă la data formulării respectivei cereri.

La 8 septembrie 2005, reclamanta a solicitat acordarea regimului

tolerării, șederea sa după această dată fiind

cauzată de procesul care a urmat, astfel încât susținerile intimatei

cu privire la caracterul nelegal al șederii din 15 ianuarie 2003,

reținute a atare de prima instanță, nu sunt  justificate.

Înalta Curte, a admis astfel recursul, modificând în tot sentința

atacată în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei

la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pe

o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia, în

condițiile legii.