ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1103/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta L.X. a chemat în judecată Autoritatea

pentru Străini, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună admiterea

plângerii și acordarea regimului tolerării pe teritoriul României pe o perioadă

de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, până la încetarea motivelor care o împiedică

să se întoarcă în China.

În motivarea cererii reclamanta

a arătat că la data de 8 septembrie 2005 a solicitat acordarea regimului tolerării

pe teritoriul României, cerere respinsă de pârâtă prin decizia nr. 176620/TR

din 22 septembrie 2005.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 427

din 23 februarie 2006, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată,

reținând că aceasta nu poate beneficia de tolerare pentru o perioadă de 6 luni cu

posibilitatea prelungirii, în condițiile în care părinților săi le expiră dreptul

de ședere în aprilie 2006, iar reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile

art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta L.X., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

acțiunii și obligării pârâtei la aprobarea cererii de acordare a regimului tolerării

șederii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii

acestuia în condițiile legii.

Hotărârea a fost criticată

pentru nelegalitate, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentei, a fost dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a legii, precum și pentru netemeinicie, dată fiind greșita

apreciere a unora dintre probele administrate în cauză, solicitându-se examinarea

cauzei sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de

recurs invocat, recurenta a apreciat, în esență, că situației sale îi sunt incidente

dispozițiile art. 98 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 99 lit. c) și

f) și ale art. 89 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările aduse prin Legea

nr. 482/2004 – în vigoare la data formulării cererii de tolerare - raportat la dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viața de familie, ca drept

fundamental.

În susținerea celor de

mai sus, reclamanta –recurentă a arătat că a venit în România când era minoră și

a dus o viață de familie reală împreună cu părinții săi care aveau drept de ședere,

integrându-se în această țară și pierzând toate legăturile cu țara de origine unde

nu mai are rude apropiate, fapt necontestat de instanța de fond care a dat însă

o interpretare restrictivă noțiunii de familie, contrar jurisprudenței C.E.D.O.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, recurenta-reclamantă a mai precizat că în prezent mama sa are drept

de ședere permanentă pe teritoriul României, conform art. 69 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002, nu poate părăsi această țară pentru a reveni în China și a duce o

viață de familie cu aceasta întrucât are interese financiare, desfășurând activități

comerciale și este singurul membru al familiei, în condițiile în care tatăl său

a decedat la 10 ianuarie 2008.

Prin încheierea din 3

aprilie 2007, Înalta Curte, admițând cererea formulată de recurenta-reclamantă L.X.,

a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată și completată,

în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8

alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispunând suspendarea

judecării cauzei până la soluționarea acesteia.

Excepția de neconstituționalitate

invocată de recurentă a fost respinsă prin decizia nr. 1111 din 27 noiembrie 2007,

Curtea Constituțională reținând că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine

schimbarea jurisprudenței sale în materie, prin care s-a statuat că dispozițiile

legale criticate nu împietează exercitarea drepturilor persoanei la respectarea

vieții private și de familie, atât din prevederile art. 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului cât și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

rezultând că, în cadrul politicii de control al migrației, statele semnatare dispun

de o marjă largă de apreciere a măsurilor reglementate în legislația națională,

fiind firesc, totodată, ca legiuitorul să fi indicat doar elementele generice pentru

identificarea acelor motive obiective ce pot justifica tolerarea rămânerii pe teritoriul

României și să nu fi exemplificat situații concrete, întrucât acestea nu pot fi

enumerate și epuizate în cuprinsul unei norme juridice.

Autoritatea pentru Străini

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea

că în raport de situația în care se află recurenta-reclamantă s-a dispus în mod

corect respingerea cererii de tolerare a rămânerii pe teritoriul României , în condițiile

în care aceasta nu a făcut în nici un fel dovada faptului că se află într-o imposibilitate

obiectivă de a părăsi această țară, constatându-se în mod justificat că aceasta

nu se află în nici unul din cazurile de acordare a tolerării, prevăzute de art.

98, 99 din O.U.G. nr. 194/2002.

În opinia intimatei, în

raport cu actele dosarului și cu prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002,

măsura luată reprezintă o excepție admisă prin art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru respectarea ordinii publice.

Recursul este fondat.

Analizând actele dosarului,

criticile recurentei prin prisma probatoriului administrat, a tuturor dispozițiilor

legale aplicabile în materie și examinând cauza sub toate aspectele, conform

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea atacată este

dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident în speță motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

Interpretarea dată prevederilor

art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002 de către prima instanță este una

restrictivă, față de motivele invocate de recurentă în susținerea cererii sale de

acordare a regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României și de situația concretă

în care aceasta se află.

Aceste dispoziții legale

trebuie raportate la reglementarea prevăzută de art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența Curții Europene, prin

care s-a instituit obligația statelor semnatare de a se abține de la orice amestec

în exercitarea de către o persoană a dreptului său la respectarea vieții de familie,

exercitarea acestui drept trebuind să fie reală și efectivă.

În sensul prevederilor

alin. (2) al acestui text, amestecul unei autorități în exercitarea dreptului la

respectarea vieții de familie este admis numai în măsura în care este prevăzut de

lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru

securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea

ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea

drepturilor și libertăților altora.

Jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie a statuat în mod constant că noțiunea de familie

trebuie înțeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia fondată

pe căsătorie, cum greșit a concluzionat prima instanță.

În speță, actele dosarului

atestă faptul că reclamanta se află în România din 30 august 2000, de la vârsta

de 15 ani, venind în această țară pentru reîntregirea familiei, astfel încât a suferit

influența culturii țării gazdă de la o vârstă mică iar readaptarea la condițiile

din țara de origine ar fi extrem de grea, mai ales în situația în care nu mai are

rude apropiate în țara respectivă.

Reclamanta-recurentă a

devenit majoră la 4 februarie 2003 dar a continuat să ducă o viață de familie reală

în România, locuind și gospodărindu-se împreună cu părinții săi care aveau drept

de ședere până în aprilie 2006, legăturile reclamantei cu aceștia fiind foarte apropiate.

De asemenea, în prezent

mama recurentei are un drept de ședere permanentă pe teritoriul României, nu poate

părăsi această țară întrucât are interese financiare desfășurând activități comerciale

în condiții legale și este singura rudă apropiată a acesteia, în condițiile în care

tatăl său a decedat la 10 ianuarie 2008.

Prin urmare în situația

reclamantei-recurente sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) și (2), coroborate

cu art. 99 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 – în forma în vigoare la data formulării

cererii – raportate la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României și

art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează

dreptul la viața de familie ca drept fundamental, iar îndepărtarea acesteia de pe

teritoriul României, ca o consecință a refuzului acordării regimului tolerării,

ar constitui o îngrădire a acestui drept, fără ca din împrejurările concrete ale

cauzei să rezulte că vătămarea lui ar fi o măsură necesară în sensul art. 8

alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, mai mult, că ar fi o

măsură proporțională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.

Nu se poate pune în speță

problema încălcării ordinii publice interne și internaționale de către recurentă

prin faptul că nu părăsește teritoriul României, în sensul art. 4 alin. (4) din

O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica intervenția statului în viața de familie

a acesteia, așa cum susține intimata în întâmpinarea formulată.

Statul are, într-adevăr,

dreptul suveran de a stabili, prin legislația națională, regimul juridic pentru

străinii aflați pe teritoriul său, dar prin normele legale astfel adoptate nu pot

fi afectate drepturile fundamentale prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 8

alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este real faptul că reclamanta-recurentă

a avut doar un drept de ședere temporară pe teritoriul României pentru perioada

14 noiembrie 2000- 14 ianuarie 2003, în calitate de însoțitor al părinților, însă

ulterior acestei date a solicitat recunoașterea statutului de refugiat, cererea

formulată în acest sens fiind respinsă irevocabil numai la 1 septembrie 2005, prin

decizia nr. 1964 a Tribunalului București, obligația de a părăsi țara operând de

la 16 septembrie 2005, conform art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 192/2002, aplicabilă

la data formulării respectivei cereri.

La 8 septembrie 2005,

reclamanta a solicitat acordarea regimului tolerării, șederea sa după această dată

fiind cauzată de procesul care a urmat, astfel încât susținerile intimatei cu privire

la caracterul nelegal al șederii din 15 ianuarie 2003, reținute a atare de prima

instanță, nu sunt justificate.

Față de cele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul modificând în tot sentința atacată în sensul

admiterii acțiunii și obligării pârâtei la acordarea regimului tolerării rămânerii

pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia,

în condițiile legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de L.X. împotriva sentinței civile nr. 427 din 23 februarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și, în fond, admite acțiunea reclamantei L.X. și obligă pârâta Autoritate

pentru Străini la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României

pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, în condițiile legii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2008.