ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1111/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 noiembrie 2005,

reclamanta SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare a solicitat anularea parțială a

Deciziei nr. 168 din 28 septembrie 2005 emisă de A.N.A.F. și a Deciziei de

impunere nr. 3572/2005 întocmită de D.G.F.P. a județului Timiș pentru suma de

912.136 lei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități de

întârziere.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că nu datorează impozitul pe profit stabilit suplimentar

în actele de control, prin refuzul pârâtelor de a admite la deducere

cheltuielile cu transportul personalului la și de la locul de muncă și

cheltuielile cu penalitățile achitate beneficiarilor externi în anul 2004, în

baza contractelor încheiate cu aceștia.

Reclamanta a arătat că suma

pentru transportul salariaților la și de la locul de muncă trebuia acceptată ca

deductibilă integral la calculul impozitului pe profit, pentru că nu intră în

baza de calcul a impozitului pe venitul salariatului și prin O.G. nr. 83/2004

s-a prevăzut expres că asemenea cheltuieli sunt deductibile nelimitat.

Referitor la penalitățile de

întârziere plătite unei persoane juridice străine în baza unui contract

comercial, reclamanta a susținut că pârâtele au aplicat greșit dispozițiile

art. 21 alin. (4) lit. b) alin. (1) din Legea nr. 571/2003, deși erau incidente

prevederile alin. (2) al aceluiași text de lege și conform cărora, cheltuielile

respective sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 220

din 21 iunie 2006, prin care a admis acțiunea, a anulat parțial Decizia nr. 168

din 28 septembrie 2005 și Decizia de impunere fiscală nr. 3572/2005 emise de

pârâte și a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 912.136 lei,

reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități de întârziere aferente,

calculate suplimentar.

Hotărând astfel, Instanța de

Fond a reținut că sunt deductibile cheltuielile în sumă de 2.154.902 lei

efectuate în anul 2004 cu transportul salariaților de la și la locul de muncă

și cheltuielile în sumă de 968.982 lei, reprezentând penalitățile achitate

partenerilor externi în anul 2004 în baza unui contract comercial.

Pe baza concluziilor

raportului de expertiză efectuat în cauză, Instanța de Fond a considerat că

aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit. c) și alin.

(4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu motivarea că cheltuielile cu transportul

salariaților sunt cheltuieli de exploatare cu deductibilitate nelimitată, fiind

efectuate în scopul obținerii de venituri, iar penalitățile de întârziere

plătite partenerului italian sunt admise la deducere în baza Convenției de

evitare a dublei impuneri încheiată între România și Italia, ratificată prin

Decretul nr. 82/1977.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a județului Timiș, în nume propriu și în

numele A.N.A.F., solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.

În primul motiv de recurs,

s-a invocat nulitatea raportului de expertiză contabilă în baza art. 208 alin.

(2) C. proc. civ. și s-a solicitat trimiterea spre rejudecare la aceeași Instanță,

cu motivarea că pârâții nu au fost citați pentru efectuarea expertizei și le-a

fost încălcat dreptul la apărare.

Pe fondul cauzei, recurenții

au susținut că Instanța de Fond a interpretat și aplicat greșit legea,

considerând că nu există temei legal pentru admiterea la deducere a

cheltuielilor de transport și a penalităților de întârziere plătite de intimată

în anul 2004. Cu privire la suma de 538.726 lei, reprezentând impozit pe profit

cu accesoriile aferente, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind

dată cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr.

571/2003, conform cărora cheltuielile cu transportul salariaților la și de la

locul de muncă pot fi deduse în limita unei cote de până la 2% aplicată asupra

fondului de salarii. În privința sumei de 242.245 lei, reprezentând impozit pe

profit, cu dobânzile și penalitățile aferente, recurenții au susținut că Instanța

de Fond a interpretat eronat dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din C. fisc.,

deoarece pentru penalitățile de întârziere plătite firmei italiene în baza

contractului încheiat cu intimata, nu sunt aplicabile prevederile Convenției

bilaterale pentru evitarea dublei impuneri.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele

considerente:

Nulitatea raportului de

expertiză contabilă a fost neîntemeiat invocată de recurenți, dat fiind că la Instanța de Fond nu s-a solicitat refacerea expertizei pentru încălcarea dispozițiilor art.

208 alin. (1) C. proc. civ. și la primul termen după depunerea raportului de

expertiză, s-au depus obiecțiuni formulate numai cu privire la fondul pricinii.

De asemenea, recurenții au

susținut neîntemeiat că le-a fost încălcat dreptul la apărare, constatându-se

că și-au exercitat drepturile procesuale și au depus obiecțiuni la raportul de

expertiză și li s-au comunicat concluziile expertului pentru fiecare din

obiectivele și obiecțiunile încuviințate de Instanța de Fond.

Criticile formulate de

recurenți pe fondul cauzei sunt întemeiate, constatându-se că este nelegală și

netemeinică hotărârea de anulare parțială a actelor administrativ fiscale

întocmite de recurenții - pârâți.

În ceea ce privește

nerecunoașterea la deducere a cheltuielilor cu transportul personalului la și

de la locul de muncă aferente anului 2004, recurenții au aplicat corect

dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora

au deductibilitate limitată și anume, în limita unei cote de până la 2% asupra

fondului de salarii, cheltuielile sociale, din care fac parte și cheltuielile

reprezentând transportul la și de la locul de muncă al salariaților.

Instanța de Fond a

considerat neîntemeiat că nu sunt aplicabile în cauză aceste prevederi legale

și a dat o altă calificare juridică pentru cheltuielile de transport, fără a

exista un temei legal pentru schimbarea regimului fiscal al acestora.

Astfel, cheltuielile cu

transportul la și de la locul de muncă al salariaților au fost prevăzute expres

în art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 ca reprezentând cheltuieli

sociale cu deductibilitate limitată și în mod nelegal au fost asimilate de Instanța

de Fond cu cheltuielile de exploatare, cu deductibilitate nelimitată.

Argumentul expertului

contabil că asemenea cheltuieli sunt efectuate în scopul obținerii de venituri

a fost greșit însușit de Instanța de Fond, întrucât nu avea relevanță față de

dispozițiile legale exprese referitoare atât la încadrarea cheltuielilor de

transport în categoria cheltuielilor sociale, cât și la deductibilitatea lor

limitată pentru anul 2004.

Modificarea adusă acestor

dispoziții legale prin O.G. nr. 83/2004, în sensul că nu mai sunt incluse în

categoria cheltuielilor cu deductibilitate limitată cheltuielile de transport

la și de la locul de muncă al salariaților, a intrat în vigoare de la 1

ianuarie 2005 și nu este aplicabilă perioadei care a făcut obiectul controlului

finalizat prin actele administrative contestate în cauză.

În ceea ce privește

cheltuielile cu penalitățile plătite de societatea intimată în baza

contractului încheiat cu partenerul italian, recurenții - pârâți au aplicat

corect dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, potrivit

cărora penalitățile sau majorările datorate în cadrul contractelor economice

încheiate cu persoane juridice nerezidente în România sunt cheltuieli

nedeductibile.

Instanța de Fond a

considerat că aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit.

b), art. 23 din C. fisc. și Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată

între România și Italia, deși nici una din aceste dispoziții legale nu a fost

invocată prin acțiune și nu reglementează situația penalităților de întârziere,

sub aspectul deducerii lor la calculul impozitului pe profit.

Și în acest caz, Instanța de

Fond a preluat fără temei concluziile expertizei contabile, fără a observa că

expertul a avut în vedere regimul juridic al dobânzilor, confirmând că

prevederile legale analizate nu se referă la penalitățile de întârziere

datorate în baza unui contract comercial încheiat cu o persoană juridică

nerezidentă.

În consecință, Instanța de Fond

a înlăturat neîntemeiat aplicarea dispozițiilor legale reținute în actele de

control, deși acestea au reglementat expres caracterul nedeductibil al

cheltuielilor reprezentând penalități de întârziere, de natura celor plătite de

intimată partenerului italian.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea Instanței de

Fond și pe fond, va respinge acțiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul

Mare, județul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P. a județului Timiș în nume propriu și în numele și reprezentarea A.N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 220 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

pe fond, respinge acțiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare, județul

Timiș.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2007.