ÎCCJ, decizie (scj.ro #84803)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84803) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Rambursare cu întârziere a TVA.

Obligația statului de a asigura recuperarea de către contribuabil într-o

manieră adecvată și în întregime a sumei datorate.

O.G.

92/2003, art. 70 și art.124

Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal. Procedură fiscală

Indice alfabetic:            Dobândă

Principiul nediscriminării

Principiul neutralității

fiscale

TVA. Rambursare

.

În

virtutea principiului neutralității fiscale, ce transpune în plan fiscal

principiul general al nediscriminării, și în acord cu jurisprudența Curții de

Justiție a Uniunii Europene, statul datorează dobânzi în cazul rambursării cu

întârziere a TVA.

Neacordarea de

dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA este de natură să poziționeze

contribuabilul îndreptățit la respectiva rambursare într-o poziție de

discriminare față de un alt contribuabil, competitor de-al său care, fie nu a

fost pe poziție de rambursare TVA ci pe poziție de plată TVA, fie a beneficiat

de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA.

Decizia nr. 1084 din 29

februarie 2012

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 25.09.2009,

reclamanta S.C. PP SRL Timișoara a chemat  în judecată  pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată

pârâta la plata despăgubirilor către reclamantă aferentă unor activități de

inspecție fiscală efectuate cu nerespectarea termenelor și a dispozițiilor

legale, despăgubiri în sumă de 4.099.130 lei cu dobânzi de 0,1 %/zi aferente

acestei sume începând cu data de 7 august 2009  până la  data plății efective;

cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, începând cu anul 2005,  societatea a făcut

obiectul unor inspecții fiscale repetate ale inspectorilor ANAF – DGAMC,

inspecții nejustificat de lungi în urma cărora societatea a fost obligată să-și

blocheze activitatea, personalul suferind astfel pierderi importante prin

stoparea mai multor operațiuni comerciale datorită fie  măsurilor nelegale

dispuse de autoritatea fiscală, fie întârzierii nejustificate a restituirii de

la buget a unor sume  importante de bani.

Daunele pretinse de

reclamantă au fost defalcate după cum urmează:

1) Suma

de 203.319 lei - majorări de întârziere  și penalități aferente impozitului pe

profit de 148.646 lei, pentru prejudiciul generat de finalizarea cu întârziere

a constatărilor din PV 11/2005, reclamanta apreciind că organul fiscal avea

obligația legală să finalizeze raportul de inspecție fiscală din 2005,  în

aceeași zi, conform art. 109 alin.1 și 2 Cod procedură fiscală.

2) Suma de 29.210

lei – majorări de întârziere  și penalități aferente  unui TVA de 99.015 lei

pentru aceleași considerente ca și suma anterioară.

3) Suma de 529.844

lei – dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei solicitate la rambursare prin

decontul din  25.05.2007, scadent la 10.07.2007 și din care s-a rambursat suma

de 893.498 lei abia la 23.02.2009, dobânzile fiind calculate conform art. 124

Cod procedură fiscală.

4) Suma de  431.915

lei – dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată la restituire cu titlu

de suprasolvire ( impozit plătit  în plus din eroare) la impozitele pe

veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, scadente

la restituire la 12.07.2008 (prima zi după expirarea termenului de 6 luni în

care inspecția fiscală trebuia finalizată conform art. 104 alin.2 Cod procedură

fiscală), din care s-a restituit suma de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

5) Suma de 986.736

lei – penalități contractuale pretinse de S.C. „CP” SRL Biharia  în dosarul

comercial nr. 6190/111/2008, plus penalități de 0,2% pe zi de  întârziere de la

data rămânerii definitive a sentinței până la plata unui preț de 1.941.813, 80

lei aceleiași societăți, reclamanta arătând că a fost  obligată la plata

acestei sume printr-o  hotărâre  judecătorească definitivă în executarea căreia

au fost  blocate conturile societății, fapt ce a pus-o  în imposibilitatea de a

plăti datoriile curente și de a restitui creditele contractate, existând astfel

o legătură de cauzalitate între întârzierea rambursării TVA respectiv

restituirea  impozitelor arătate  și imposibilitatea reclamantei de a  plăti

prețul pretins de antreprenor.

6) Suma de 441.175

lei – reprezentând diferență de curs la suma de  1.451.737 lei ce putea fi

restituită băncii creditoare la 10.07.2007 și nu a fost restituită din cauza

rambursării cu  întârziere a TVA-ului.

7) Suma de  355.318

lei reprezentând diferență de curs la suma de 1.799.647 lei care  putea să fie

restituită  băncii creditoare la data de 12.07.2008 și nu a fost restituită din

cauza restituirii cu întârziere a impozitului pe veniturile

microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor  juridice.

8) Suma de

1.121.613 lei – onorarii pentru consultanța  juridică, fiscală și contabilă

angajată în  cauză și care a fost necesară pentru a asigura exprimarea  unei

poziții legale pertinente  pe parcursul inspecției fiscale.

Reclamanta a mai

arătat că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă prin  cererea

nr.983761/22.06.2009 la care pârâta nu a formulat nici un răspuns  până la data

introducerii cererii,

În drept a invocat

dispozițiile art. 227 alin.2 Cod procedură fiscală și Legea nr.554/2004.

Pârâta a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În privința

despăgubirilor solicitate, se arată că acestea sunt neîntemeiate  întrucât

inspecția fiscală s-a realizat cu respectarea legislației  în vigoare.

Astfel,

în ceea ce privește plata sumei reprezentând majorări de  întârziere  și

penalități aferente  impozitului pe profit se arată că societatea nu a

solicitat restituirea  impozitului pe profit  în sumă de 148.646 lei  și ca

atare nu poate solicita majorări de  întârziere sau penalități față de dispozițiile

exprese ale OMFP 1899/2004.

În privința sumei

de 29.910 lei reprezentând majorări și penalități aferente unui TVA de 99.015

lei se arată că această sumă a fost respinsă la rambursare atât prin PV

11/2005  cât  și prin decizia de  impunere nr.445/2008 făcând parte din TVA-ul

total de  166.198 lei respins la rambursare și deci reclamanta nu are un temei

legal pentru a solicita majorările respective.

În privința sumei

de 431.915 lei reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei solicitată

la restituire în data de 12.07.2008 și pentru care s-a restituit suma de

1.799.647 lei în data de 9.03.2009 se arată că  reclamanta a solicitat  pârâtei

efectuarea de compensări din suma totală pentru stingerea  unor  obligații

restante, compensare ce a operat  până la nivelul sumei de 1.219.803 lei astfel

încât a rămas de restituit suma de  1.799.647 lei pentru care restituirea s-a

realizat  ca urmare a adreselor reclamantei din 31.12.2008, 24.02.2009 și

3.03.2009. Deciziile de restituire au luat în considerare cererea din 3.03.2009

și câtă vreme nu au fost contestate sumele stabilite la restituire, acestea au

fost restituite  în termen de 5 zile de la data cererii.

În privința sumei

de 986.736 lei penalități contractuale pretinse de SC CP SRL   pârâta arată că

legislația în vigoare  nu prevede acordarea  unor asemenea sume  și nu rezultă

legătura de cauzalitate  între fapta reclamantei de a  nu-și onora plățile

către această societate și neprimirea la termen a sumelor de la bugetul de

stat.

În privința sumei

de 441.175 lei se arată că o asemenea cerere este inadmisibilă întrucât  nu

există  o  hotărâre judecătorească  irevocabilă prin care să se constate că

suma contestată este nedatorată.

În privința sumei

de 1.121.613 lei  reprezentând  onorarii pentru consultanță juridică susține că

solicitarea reclamantei este neîntemeiată  întrucât angajarea consultanței

juridice, fiscale și contabile a fost opțiunea reclamantei.

Reclamanta  și-a

precizat ulterior acțiunea, în sensul chemării în judecată a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice conform prevederilor art.227 alin.2 Cod

procedură fiscală, solicitând totodată și anularea adresei nr.

1061846/10.12.2009 emisă de ANAF prin care s-a respins plângerea prealabilă.

A

arătat reclamanta că răspunderea prevăzută de art.227 alin.2 Cod procedură

fiscală intervine ca urmare a prejudiciului adus de către funcționarii din

cadrul organelor fiscale prin întârzierea decontului de TVA din 25.05.2007 și a

inspecției fiscale începute la 11.01.2008 și a valorificării constatărilor din

PV 11/2005, rezultând astfel trei situații de răspundere:  prima vizează

soluționarea  peste termenul legal de 45 de zile a decontului de TVA din 25 mai

2007; a doua se referă la  soluționarea peste termenul legal de 6 luni a  inspecției

fiscale  începută la 11.01.2008 ce a avut ca efect prejudiciul arătat la pct.4

și 6 din  acțiune  și a treia se referă la soluționarea tardivă a

constatărilor cuprinse  în procesul verbal de control din 16 mai 2005,

neexistând  nicio piedică pentru valorificarea de îndată a constatărilor

respective.

În

opinia reclamantei, dacă decizia de  impunere ar fi fost emisă  într-un termen

rezonabil atunci nu s-ar fi înregistrat  obligații fiscale accesorii de genul

majorărilor de întârziere stipulate, întrucât ar fi putut  plăti imediat

taxele  și impozitele aferente.

Reclamanta

a opinat că prejudiciul pretins nu provine din nelegalitatea unui act

administrativ fiscal ci din nelegalitatea  întârzierii finalizării inspecțiilor

fiscale din anii 2005-2008.

Majorările

de întârziere pretinse vizează, pe de o parte, sumele reprezentând majorări de

întârziere calculate la obligațiile fiscale constatate în 2005 și valorificate

la 19.12.2008, precum și sumele reprezentând majorări ca și prejudiciu cauzat

prin întârzierea  în emiterea deciziei de  impunere.

Pe de

altă parte, dobânzile solicitate au fost calculate la sumele  înscrise în

decontul TVA nerambursate  în termenul legal,  precum și dobânzile aferente

sumei solicitată la restituire cu titlu de suprasolvire.

Prin

întâmpinarea

depusă la termenul de  judecată din 22.03.2010, pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș în numele Ministerului Finanțelor Publice a

invocat în principal lipsa calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, arătând că, în speță, Statul Român  este reprezentat de

pârâta ANAF așa cum rezultă din prevederile art. 227 alin.2 Cod proc.fiscală

și HG 108/2008.

Pe

fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se

că  în privința  impozitului pe profit societatea a achitat din proprie

inițiativă suma de 106.985 lei, iar împotriva procesului verbal aceasta a depus

contestație ce a fost suspendată conform OG 92/2003, fapt de care societatea a

fost  înștiințată. Decizie de  impunere a fost emisă după soluționarea cauzei

penale  și nu a fost contestată în cauză.

În

privința TVA-ului în sumă de 99.015 lei se arată că acesta a fost achitat de

reclamantă după emiterea deciziei de  impunere nr.445/2008 iar plata

accesoriilor la suma achitată cu întârziere se justifică și nu reprezintă  un

prejudiciu câtă vreme debitul a fost datorat iar reclamanta nu a contestat

decizia de  impunere.

Suma de

528.844 lei  reprezentând dobânzi aferente sumei de 1.451.737 lei  solicitată

la rambursare prin decontul din 25.05.2007 nu poate constitui prejudiciu

datorită faptului că TVA-ul solicitat  a fost rambursat societății  în urma

finalizării inspecției fiscale și a emiterii deciziei de  impunere

necontestată. Pârâta a arătat că verificarea cererii de rambursare a presupus

efectuarea  unui  control fiscal  în conformitate cu prevederile OMFP 185/2007,

iar pentru stabilirea stării de fapt fiscale s-a  impus efectuarea de

verificări încrucișate ce au condus la suspendrea inspecției fiscale.

Suma de

431.915 lei  reprezentând dobânda aferentă sumei de  3.019.450 lei solicitată

cu titlu de suprasolvire nu poate constitui prejudiciu datorită faptului că se

putea restitui  numai după definitivarea  inspecției fiscale și emiterea

deciziei de  impunere.

Prin

cererea depusă la termenul de  judecată din 10.01.2011, reclamanta  și-a

modificat câtimea obiectului acțiunii, solicitând despăgubiri și dobânzi în

sumă de 3.794.218 lei cu dobânzi stabilite conform art. 124 Cod proc.fiscală

începând cu data de 7.08.2009  și până la data plății efective precum  și

cheltuieli de  judecată în sumă de 37.419 lei reprezentând  onorariu expert,

onorariu avocat  și taxă  judiciară de timbru  precum și onorariu de succes  în

sumă de  386.230 lei.

Prin

încheierea din data de 26.04.2010, instanța  a admis excepția lipsei calității

de reprezentant a Statului Român de către Ministerul Finanțelor Publice,

stabilind că, în speța de față, calitatea de reprezentant al Statului Român

revine pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală care în conformitate

cu prevederile art. 4 alin.2 pct.37 din HG 109/2008 reprezintă statul în fața

instanțelor  și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și

obligații privind raporturile  juridice fiscale și alte activități ale

agenției,  instanța statuând astfel că în prezenta cauză pârâta ANAF participă

atât  în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului Român,

față de dispozițiile art.  227 alin.2 Cod procedură fiscală.

Curtea

de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința nr. 1 din 10 ianuarie 2011, a

respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC PP SRL în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și Statul Român prin Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că reclamanta

se consideră prejudiciată prin faptul că inspecția fiscală a fost soluționată

cu depășirea termenului de 45 de zile reglementat de  art.70 Cod procedură

fiscală coroborat cu OMFP 967/2005, solicitând astfel acordarea de  despăgubiri

în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente sumei de 893.498 lei scadentă la

rambursare la 10.07.2007 dată la care trebuia finalizată  inspecția fiscală  în

termen de 45 de zile, iar suma efectiv rambursată a fost primită de reclamantă

abia la 23.02.2009, fiind calculate astfel despăgubiri prin raportare la

cuantumul dobânzilor legale prevăzute de art.124 din OG 92/2003.

Pentru

a antrena răspunderea patrimonială a statului și unităților administrativ

teritoriale pentru prejudiciile cauzate contribuabililor de funcționarilor

publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea  atribuțiilor de serviciu,

în condițiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, trebuie îndeplinite mai

multe condiții, în speță, să existe  un act administrativ atacat ilegal, actul

respectiv să fi cauzat reclamantei un prejudiciu, să existe  un raport de

cauzalitate între actul administrativ ilegal și prejudiciu, condiție comună

oricărei forme a răspunderii juridice și care-și găsește motivația în teza

potrivit căreia: pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să fie

tras la răspundere este necesar ca rezultatul  ilicit să fie consecința

nemijlocită a acțiunii sale, precum și condiția culpei autorității publice câtă

vreme această formă a răspunderii este  una subiectivă.

Raportându-se

la dispozițiile precitate și la situația de fapt, prima instanță a constatat că

nu sunt întrunite elementele antrenării răspunderii patrimoniale

administrative, în condițiile în care prelungirea duratei inspecției fiscale

anticipate este rezultatul  unor factori obiectivi și nu provine din culpa

organului fiscal sau din neîndeplinirea de către acesta a obligațiilor legale.

Astfel,

din dispozițiile cuprinse în  OMFP 967/2005 la Cap.I lit.B pct. 4  și la Cap.II lit.c pct.6 , rezultă că regula o reprezintă soluționarea decontului în termen de

45 de zile, dar în același timp legislația prevede posibilitatea prelungirii

acestui termen până la comunicarea informațiilor necesare soluționării cererii

de rambursare,  în fapt, nefiind  posibilă soluționarea parțială a decontului

ca urmare a  comunicării  rezultatului verificărilor la 10.09.2007și respectiv

17.09.2007,  întrucât prevederile aceluiași OMFP 967/2005 la Cap.II lit.C pct.6 arată că prelungirea termenului de soluționare se realizează pentru

întreaga solicitare de rambursare, iar nu pentru sume parțiale.

De

asemenea, măsura suspendării inspecției fiscale s-a impus până la finalizarea

verificărilor  încrucișate în conformitate cu prevederile art. 2 lit.a din

Ordinul ANAF 708/2006, iar necesitatea efectuării acestor controale a

reprezentat rezultatul dreptului de apreciere a organului fiscal ce era

îndreptățit a constata relevanța stărilor de fapt fiscale urmând a adopta

soluția admisă de lege pe baza unor constatări complete asupra tuturor

împrejurărilor edificatoare  în cauză (art.6 Cod procedură fiscală).

În

aceste condiții, instanța a apreciat că nesoluționarea în termenul legal a

cererii de rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor

fiscale, fiind rezultatul unor cauze obiective ce țin de încadrarea decontului

de TVA ca și decont cu risc fiscal mare, ce a presupus inspecție fiscală

anticipată, precum și aceea că în cursul inspecției fiscale anticipate s-a impus

efectuarea  unor controale încrucișate ce au determinat suspendarea inspecției

fiscale în conformitate cu prevederile Ordinului ANAF 708/2006, toate

constatările privind rambursarea TVA fiind menționate la punctul III pct.3 din

cuprinsul raportului de inspecție fiscală, presupunând analiza unor operațiuni

complexe ale reclamantei și a unui număr de facturi verificate ce au depășit

pragul de semnificație stabilit de organul fiscal.

Prima

instanță a mai avut în vedere și faptul că pârâta a solicitat ANAF – Direcția

legislație și proceduri fiscale un punct de vedere cu privire la modul de

interpretare din punct de vedere legal a problemei privind taxa pe valoare

adăugată, față de punctele divergente existente între echipa de inspecție

fiscală  inițială, care a refuzat finalizarea inspecției, și conducerea

D.G.A.M.C. ceea ce a determinat schimbarea echipei de inspecție, care a fost

nevoită să reanalizeze constatările cuprinse la Cap.III pct.3 și să finalizeze inspecția fiscală prin  întocmirea raportului 18507/19.12.2008

în perioada 16.12-19.12.2008, toate aceste aspecte fiind cuprinse detaliat  în

raportul de  inspecție fiscală analizat.

În

concluzie, în lipsa unei fapte ilicite, instanța a apreciat că nu poate da curs

cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor solicitate, nici în ceea ce

privește dobânzile calculate la suma efectiv rambursată conform art. 124 din

OG 92/2003 și nici în ceea ce privește penalitățile contractuale pretinse de

S.C. CP S.R.L. Biharia sau cele legate de plata creditului bancar, față de

aceste din urmă,  instanța reținând că nu există o legătură de cauzalitate

între  data soluționării decontului de rambursare TVA  și alte obligații

curente de plată ale reclamantei.

ceea ce privește cheltuielile cu consultanța fiscală și contabilă pe care

reclamanta susține că a fost obligată a le efectua având în vedere durata

inspecției fiscale, instanța a reținut că reclamanta avea dreptul  conform art.

106  alin.3 Cod procedură fiscală, de a beneficia de asistență de specialitate

sau  juridică, iar cheltuielile efectuate, deductibile de la calculul

profitului impozabil în condițiile art. 21 alin.4 lit. m  Cod fiscal, astfel

încât, reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâtei la plata directă a

acestor sume cu titlu de despăgubiri.

privința cauzei de răspundere legată de finalizarea cu întârziere a procesului

verbal de control nr.11/16.05.2005, prima instanță a reținut că prin procesul

verbal nr.11/16.05.2005  întocmit de către D.G.F.P. Timiș s-a stabilit  în

sarcina reclamantei un  impozit pe profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON

din care reclamanta a achitat  în timpul controlului suma de 106.985 lei,

rămânând  o diferență de 148.646 RON pentru care prin decizia de impunere

nr.445/19.12.2008 s-au calculat majorări de  întârziere în sumă de 296.912 lei.

De asemenea  prin același proces verbal  s-au stabilit  în sarcina reclamantei

TVA suplimentar  în sumă de  99.015 RON, cu dobânzile și penalitățile

aferente,  în timpul controlului fiind calculate majorări de întârziere pe perioada

1.04.2005-31.07.2008 în sumă de 26.687 RON și penalități de  2.523 RON.

Prima

instanță a reținut că art.109 alin.(2) C.proc.fiscală nu face nicio referire la

termenul în care se emite decizia de  impunere față de  întocmirea raportului

de  inspecție fiscală și din această perspectivă apare ca fiind pertinentă

apărarea  pârâtei potrivit căreia nu s-a procedat la emiterea deciziei de

impunere  până la finalizarea cauzei penale,  în condițiile  în care controlul

a fost solicitat de către  Parchetul de pe  lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în baza Ordonanței nr.171/D/P/2003.

De

asemenea, a mai reținut că la data întocmirii procesului verbal

nr.11/16.05.2005, reclamanta  putea formula contestație administrativă numai

împotriva  unei decizii de  impunere, în condițiile art. 205 din Cod procedură

fiscală, iar  nu  și  împotriva unui proces verbal de constatare, din această

perspectivă fiind înlăturate argumentele reclamantei potrivit cărora prin

nesoluționarea contestației aceasta a concluzionat că nu mai datorează sumele

respective.

Constatările

cuprinse  în procesul verbal nr.11/16.05.2005 au fost valorificate de organele

fiscale prin emiterea deciziei de impunere 445/19.12.2008 pe care reclamanta nu

a contestat-o în speță, astfel  încât  nici nu putea solicita prin expertiza

contabilă efectuată  în cauză  o recalculare a majorărilor de  întârziere

astfel stabilite.

Decizia

de  impunere nr.445/19.12.2008 a stabilit  un  impozit pe profit de 148.646 lei

rămas neachitat  și pentru care s-au calculat  majorări de întârziere iar  în

condițiile  în care reclamanta nu a atacat acest act administrativ fiscal

pentru a obține reparația morală constând  în anularea actului, nu poate

pretinde  ulterior acordarea de despăgubiri egale cu  majorările de întârziere

și penalitățile aferente  impozitului pe profit de 148.646 lei pe

considerentul  că dacă ar fi fost emisă decizia de  impunere  în același timp

cu procesul verbal de control ar fi fost evitată plata accesoriilor.

Instanța

a constatat că reclamanta a avut cunoștință de stabilirea  impozitului pe

profit suplimentar  în sumă de 255.632 RON prin procesul verbal nr.11/2005, din

care a achitat din proprie  inițiativă suma de  106.985 lei rămânând

neachitată  o diferență de 148.646 RON față de care a știut că pentru

neachitare va datora obligații fiscale accesorii reprezentând majorări de

întârziere  și penalități  și deci reclamanta nu a luat cunoștință pentru prima

dată de acest  impozit odată cu emiterea deciziei de  impunere, ci prin

neachitarea acestuia după data de 16.05.2005  și-a asumat incidența în sarcina

sa a dispozițiilor legale ce prevedeau plata majorărilor de  întârziere.

Aceleași

considerente au fost reținute și în privința sumei de 29.210 lei reprezentând

despăgubiri egale cu majorările de întârziere  și penalitățile aferente unui

TVA de 99.015 lei.

4.

Referitor la cauza de răspundere patrimonială legată de soluționarea peste

termenul legal de 6 luni a inspecției fiscale începute la 11 ianuarie 2008 și

care a avut ca efect pagubele suferite de reclamantă prin nerestituirea la

termen a  impozitelor plătite în plus din eroare, respectiv a impozitului pe

veniturile microîntreprinderilor și pe dividendele persoanelor juridice, se

observă că reclamanta a invocat faptul că în baza Ordinului de serviciu

nr.28/11.01.2008 inspecția fiscală a început la această dată și trebuia

finalizată în termenul de 6 luni prevăzut de art.104 alin.2 Cod procedură

fiscală, or,  de vreme ce  inspecția fiscală s-a finalizat prin raportul din

19.12.2008, reclamantei i s-a adus un prejudiciu calculat sub forma dobânzilor

prevăzute de art. 124 din  O.G. 92/2003, prin raportare la suma efectiv

restituită de 1.799.647 lei la data de 9.03.2009.

Pe de–o

parte, instanța a reținut că pentru verificarea  modului de determinare, de

declarare și de plată a impozitului pe venitul microîntreprinderilor, precum și

a impozitului pe veniturile din dividende a fost  emis Ordinul de serviciu

nr.28/11.01.2008, iar prin constatările  raportului de inspecție fiscală s-a

reținut că pentru achitarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor

în  sumă de 2.232.468 lei reclamanta a formulat o cerere de  compensare a

acestui  impozit cu impozitul pe dividende persoane juridice,  în sumă de

2.785.687 lei considerat ca achitat eronat de societate, iar  în urma cererii

nr.114/3.07.2006  reclamantei I s-a emis  nota de compensare nr.

6734/17.07.2006 a  impozitului pe dividende în sumă de 2.785.687 lei, astfel

încât  reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind  soluționarea cu  întârziere

a  unei cereri de restituire  în condițiile  în care la dosar nu există copia

acestei cereri  înregistrată la organul fiscal competent  și nici dovada

privind  modul de soluționare a acesteia.

Pe de

altă parte, organul fiscal a arătat că reclamanta a solicitat compensarea din

suma totală de 3.019.450 lei a unor obligații în cuantum de 1.219.803 lei , iar

această compensare s-a efectuat în conformitate cu art. 122 alin.1 lit.a Cod

procedură fiscală, operând de la data depunerii de către reclamantă a cererii

de compensare.

ceea ce privește restituirea sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat reclamantei pentru nerestituirea la termen a  impozitului pe

dividende persoane  juridice, instanța a constatat că reclamanta a depus cereri

de restituire a impozitului privind dividendele persoanelor juridice

subnr.961044/3.03.2009 ce a fost soluționată prin nota de restituire

nr.6665/5.03.2009, reclamanta nefăcând dovada contrară celor menționate de

organul fiscal, astfel încât apare ca neîntemeiată cererea acesteia pentru

acordarea despăgubirilor astfel individualizate la pct.4 din acțiunea

introductivă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. PPS.R.L. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie prin încălcarea prevederilor cu caracter general

ale art.304

1

Cod procedură civilă.

În

motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de

nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, care pot fi subsumate cazului de

modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă:

-Instanța

de fond a reținut că prelungirea termenului de soluționare a decontului TVA cu

sume negative nr. 167647 din 25 mai

2007 este justificată de situații

obiective, neimputabile autorității fiscale și că această prelungire nu se

datorează încălcării dispozițiilor legale de către organul fiscal fără mai analizeze

motivarea reală a pretențiilor cu privire la pagubele cauzate de soluționarea

cu întârziere a decontului TVA.

În

dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că nu contestă

legalitatea controlului ci faptul că a fost efectuat cu depășirea termenului

prevăzut de lege, fără o justificare rezonabilă. În susținerea acestui motiv de

recurs, a fost invocată Hotărârea CJUE din 12 mai 2011, pronunțată în cauza

C-107/10 într-o procedură preliminară,

potrivit căreia reglementările

Uniunii Europene (articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost

modificată prin Directiva 2006/138) trebuie interpretate în sensul că se opun

prelungirii termenului de 45 zile în care inspecția fiscală trebuia finalizată

și că dobânzile pentru sumele de rambursat din TVA curg de la data la care

termenul de 45 zile a expirat.

Această

interpretare dată de CJUE este obligatorie pentru toate statele membre ale

Uniunii Europene și ea constituie un izvor de drept intern, în măsura în care

această interpretare ar veni în conflict cu o normă internă, dreptul european

este prioritar, așa cum dispune art.148 alin.(2) din Constituția României.

-În

virtutea aceleiași logici care impune plata de

dobânzi către

autoritatea fiscală de la data la care trebuia finalizată o inspecție fiscală, intimata-pârâtă

trebuie să plătească și sumele de:

203.319 lei - despăgubiri

egale

cu majorările de întârziere și penalitățile plătite aferente impozitului pe

profit de 148.646 lei.

Recurenta-reclamantă

reia toate pretențiile solicitate prin acțiune cu argumentele prezentate pe

larg în cuprinsul acesteia iar cu privire la suma de 986.736 lei, prin notele

scrise precizează că nu mai susține acest petit reprezentând penalități

contractuale pretinse de

S.C. CP S.R.L. Biharia.

Arată

în finalul motivelor de recurs că la suma pretinsă se adaugă dobânzile

prevăzute de art.124 C.proc.fisc, începând cu 07 august 2009, data la care

cererea formulată în procedura plângerii administrative prealabile trebuia

soluționată.

Cu

privire la termenul de 45 zile, prevăzut de art. 70 C.proc.fisc, jurisprudența a stabilit că nerespectarea acestuia atrage obligația organului fiscal

de a plăti dobânzi contribuabilului, sens în care invocă

Decizia

nr. 1494 din 18 martie 2009 a Secției de contencios administrativ fiscal a

înaltei Curți de Casație și Justiție

și decizia nr.227 din

20.01.2009 a Curții de Apel Craiova.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală  a

solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că  în

ceea ce privește cererea de obligare la plata unor despăgubiri aferente

unor

activități de inspecție fiscală cu nerespectarea termenelor legale, în mod

temeinic instanța de fond a reținut că nesoluționarea în termen a cererii de

rambursare nu este rezultatul unei atitudini culpabile a organelor fiscale,

această nesoluționare fiind rezultatul unor cauze obiective.

Prin

Notele scrise depuse la dosar la termenul din 28 octombrie 2011,

recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene, în temeiul art. 267 alin. 3 din Tratatul privind Funcționarea

Uniunii Europene (T.F.U.E.) cu trei întrebări preliminare referitoare la

interpretarea art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată

prin Directiva 2006/138.

Înalta

Curte prin Încheierea pronunțată la 9 decembrie 2011 a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu privire la prima

întrebare preliminară formulată de recurenta-reclamantă SC

„Porto Petrol" S.R.L. care privește

interpretarea art. 183 din Directiva

6/112, astfel cum a fost modificată

prin Directiva 2006/138 reținând că, deși această normă europeană are legătură

cu soluționarea prezentului litigiu, în acest caz nu există obligativitatea de

a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, deoarece există deja

jurisprudența în această materie, reprezentată de Hotărârea C.J.U.E. din 12 mai

2011, pronunțată în cauza C-107/10, în cererea de pronunțare a unei hotărâri

preliminare formulată de o instanță din Bulgaria, referitoare la interpretarea

aceleiași reguli co

munitare Directiva

2006/112, modificată prin Directiva 2006/138.

Referitor la cea de a doua

întrebare

preliminară formulată de recurenta - reclamantă care se referă la momentul de

la care trebuie calculate dobânzile aferente sumei de rambursare a T.V.A.,

Înalta Curte a constatat că aceasta vizează aplicarea și interpretarea unei

norme interne, respectiv art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală,

solicitare care excede competenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A treia

întrebare preliminară formulată de recurenta - reclamantă nu îndeplinește condițiile

de admisibilitate pentru trimiterea cererii de sesizare, astfel cum acestea

sunt prevăzute expres în art. 267 din T.F.U.E.

Recursul este

fondat.

Recurenta-reclamantă

a solicitat  acordarea de despăgubiri în sumă de 530.738 lei dobânzi aferente

sumei de 893.498 lei scadentă la rambursare la data de 10.07.2007, dată la care

trebuia finalizată inspecția fiscală în termen de 45 zile cum prevede art.70

Cod procedură fiscală iar suma efectiv rambursată a fost primită de la

23.07.2009.

Cuantumul sumei nu

este contestat, fiind stabilit pe baza expertizei contabile administrate în

cauză.

Dobânzile pretinse

sunt calculate conform art.124 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, calculate la sumele cu titlu de TVA care trebuiau rambursate de pârâți

la expirarea termenului prevăzut de lege, de la depunerea decontului TVA din

25.05.2007.

Decontul TVA a fost transmis spre verificare de către Serviciul

Rambursări TVA la Activitatea de Inspecție Fiscală la data de 24.07.2007, când

a fost înregistrat sub nr. 735535.

Inspecția fiscală generată de cererea de rambursare a fost

dispusă și începută la 26.07.2007, pentru ca ulterior după expirarea termenului

legal de 45 zile respectiv la 23.08.2007 să fie suspendată pentru a se efectua

verificări încrucișate la 4 societății comerciale, rezultatul fiind comunicat la DGAMC la 17.06.2008..

Recurenta-reclamantă arată că inspecția fiscală s-a desfășurat

pe un termen nepermis de lung, fără o justificare rezonabilă.

Prima instanță a reținut că prelungirea termenului de

soluționare a decontului de TVA este justificat de situații obiective, sens în

care s-a raportat la prevederile art.70 alin.2 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui text de lege când pentru soluționarea cererii

sunt necesare informații suplimentare acest termen de 45 zile se prelungește cu

perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor

solicitate.

În speță, organele fiscale au apreciat că informațiile

suplimentare sunt necesare după expirarea celor 45 zile, când inspecția fiscală

a fost suspendată pentru a se efectua verificări încrucișate la 4 societăți

comerciale care au durat până la 03.06.2008, inspecția fiscală fiind reluată la

data de 23.06.2008.

Recurenta-reclamantă în susținerea

motivelor de recurs a invocat Hotărârea

CJUE din 12 mai 2011,

pronunțată în cauza C-107/10

în cererea de pronunțare a unei hotărâri

preliminare formulată de o instanță din Bulgaria,  în care s-a reținut că: În

lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112,

astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în

sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal

de rambursare a excedentului de taxă pe valoare adăugată, la expirarea căruia

sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită,

este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având

drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării

controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei

raportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care

acesta a apărut. In schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la

45 zile nu încalcă această prevedere ".

Astfel problema juridică dezlegată de CJUE prin hotărârea

preliminară se suprapune   cu situația dedusă judecății privind pretențiile

recurentei-reclamante vizând suma de 530.738 lei dobânzi calculate la sumele cu

titlu de TVA solicitate la rambursare, și plățile cu întârziere. În situația

dată conform art.70 alin.2 Cod procedură fiscală organele de specialitate pot

prelungi durata controlului însă datorează dobânzi pentru  întârzierea

rambursării sumelor solicitate cu titlu de TVA.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct

obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor

instanțelor naționale privind problemele respective de drept comunitar.

Termenul de 45 zile pentru rambursarea TVA este

stabilit prin art.70 alin.1 Cod procedură fiscală privitor la termenele  de

soluționare a cererilor contribuabililor.

Curtea reține că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat

în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se

impune și în baza aquis-uliul comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a

fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiție, întrucât

dispozițiile

din

legislația

romana referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul

transpunerii legislației comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudența Curții

Europene de Justiție în materie este obligatorie pentru instanțele din România

odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

În primul rând, în jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a

reținut în mod constant că "Statele Membre au o oarecare libertate de

manevră în stabilirea condițiilor de rambursare a TVA în exces, dar ca nu ar

putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiții, principiului

neutralității TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a

suporta în tot sau în parte TVA-ul, ceea ce implica în mod necesar "ca

TVA-ul să fie rambursat intr-o perioada de timp rezonabila prin plata unor sume

de bani sau prin luarea unor masuri echivalente și ca în orice caz, metoda

adoptata pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru

contribuabil' (paragraful 17 al spetei Șosnowska).

În mod similar, din opinia exprimata de Avocatul General Mischo

în speța „Comisia Europeana vs. Italia", reiese că, atunci când face

referire la rambursare, art. 18 alin.A din Directiva a 11-a de TVA (care

reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcționare a sistemului

comun de TVA) nu are în vedere cu siguranță printre modurile de rambursare

vreunul în care contribuabilul îndreptățit la rambursare în calitate  de

creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru

care Curtea Europeana de Justiție reține în hotărârea pronunțată în cauza ca

întrucât rambursarea TVA ''este unul dintre elementele esențiale de aplicare a

principiului neutralității sistemului comun de TVA, condițiile stabilite de

Statele Membre în privința rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu,

prin punerea contribuabilului în situația de a suporta în tot sau în parte,

riscul sarcinii TVA" (paragraful 33).

De aceea, Curtea Europeana de Justiție concluzionează că

"Statele Membre, prin condițiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să

îndreptățească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în

întregime suma care ii este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod

necesar ca rambursarea să aibă loc intr-o perioada rezonabila de timp, prin

plata sau mijloace echivalente, și în orice caz, orice metoda de rambursare

adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil."

.

În al doilea rând, se reține că principiul neutralității TVA

reprezintă aplicarea în materia TVA a principiului legal general al

nediscriminării, întrucât competitorii nu pot fi tratați în mod diferit din

perspectiva TVA.

Or, dacă nu s-ar acorda dobânzi unui contribuabil care beneficiază

de rambursare TVA cu întârziere, acesta s-ar afla intr-o poziție de

discriminare fata de un alt contribuabil, competitor de-al sau, care ori nu a

fost pe poziție de rambursare de TVA (respectiv, suma TVA aferentă achizițiilor

sale a fost mai mare decât suma TVA aferentă livrărilor sale), ci pe poziție de

plată TVA (adică, suma TVA aferenta achizițiilor sale a fost mai mica decât

suma TVA aferent livrărilor sale) ori care a beneficiat de o rambursare

imediată și fără întârziere a TVA, ceea ce potrivit jurisprudenței Curții

Europene de Justiție ar fi de neconceput.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că

pretențiile deduse din rambursarea cu întârziere a TVA sunt întemeiate în

raport de prevederile art.70 și art.124 Cod procedură fiscală, aceasta în

condițiile în care prin adresa atacată nr.1061846/10.12.2009, emisă de ANAF,

s-a exprimat un refuz apreciat ca nejustificat, de emitere a unui act

administrativ pentru plata dobânzilor conform art.124 Cod procedură fiscală.

Criticile

ce vizează celelalte pretenții deduse judecății și respinse de prima instanță

nu pot fi reținute.

Cu privire la suma de 203.319 lei - reprezentând majorări de

întârziere si penalități aferente impozitului pe profit in suma de 148.646 lei,

așa cum a menționat intimata-pârâtă prin întâmpinare, în condițiile în care nu

a fost solicitată restituirea acestei sume reprezentând impozit pe profit,

cererea de acordare de majorări de întârziere și penalități aferente

restituirii cu întârziere a sumei solicitate, în cuantum de 203.319 lei, nu are

temei legal și nu poate constitui prejudiciu.

Totodată

nici suma de 29.210 lei solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de majorări

de întârziere și penalități aferente impozitului pe profit în sumă de 99.015

lei nu are temei legal pentru a fi datorată, aceasta în condițiile în care

titlul de creanță nu a fost contestat de societate.

Referitor

la suma de 431.915 lei - reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.019.450 lei

solicitata la restituire în data de 12.07.2008, din care s-a restituit suma de

1.799.647 lei în data de 09.03.2009, compensarea a operat de la data depunerii

cererii de compensare conform art. 122 alin.1 lit.a, care prevede  "(1) In

cazul creanțelor fiscale stinse prin compensare, majorările de întârziere se

datorează până la data stingerii inclusiv, astfel: a) pentru compensările la

cerere, data stingerii este data depunerii la organul competent a cererii de

compensare", nefiind datorate în consecință sumele solicitate de

recurenta-reclamantă.

Raportându-se

la dispozițiile art.227 alin.2 Cod procedură fiscală, în mod corect prima

instanță a constatat că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii

patrimoniale administrative în privința sumelor solicitate de reclamantă și

reiterate în cererea de recurs la nr.1,2, 4, 6,7 și 8.

Mai

mult, în privința cheltuielilor cu consultanța juridică fiscală și contabilă

angajata

în baza Actului adițional din data de 15.07.2008 și a contractelor din data de

24.07.2008, 30.07.2008, respectiv din data de 16.06.2009, prima instanță a

reținut incidența art.106 alin.3 din OG nr.92/2003, invocată de reclamantă prin

acțiune, conform cărora pe

durata exercitării inspecției fiscale

contribuabilii supuși acesteia au dreptul de a beneficia de asistenta de

specialitate sau juridică, angajarea acestor cheltuieli fiind o opțiune a

societății, care nu a dovedit necesitatea angrenării acestor cheltuieli

raportate la poziția organelor fiscale și mai mult intimata DGAMC a depus toate

diligențele pentru clarificarea tratamentului fiscal al sumelor în discuție,

solicitând punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală .

În

consecință, pentru considerentele expuse la pct.II.1 din decizie, în temeiul

art.20 din Legea nr.554/2004, art.312 alin.1 teza I din Cod procedură civilă,

Înalta Curte a admis recursul, a modificat în parte sentința recurată, cu

aplicarea art.274 și 276 Cod procedură civilă pentru partea căzută în

pretenții.