ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3318/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25 iulie 2008 reclamanta

SC Z.L.P. SRL, București a formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 256959 din 14 iulie 2008 emisă de M.I.R.A.– O.R.I., solicitând obligarea pârâtului să emită autorizație de muncă pentru cetățeanul chinez G.H.

În motivarea cererii reclamanta arată că la data de 16 iunie 2008 a solicitat emiterea autorizației de muncă, pentru cetățeanul chinez, depunând toate actele prevăzute de lege, iar pârâtul i-a respins cererea cu motivarea că societatea reclamantă nu desfășoară activitate legală.

Susține reclamanta că activitatea sa este inclusă în C.A.E.N. și a fost autorizată de O.R.C.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3268 din 26 noiembrie 2008 a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii administrative prealabile, a admis în parte acțiunea obligând pârâtul să emită autorizație de muncă pentru cetățeanul chinez și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea adresei nr. XX din 14 iulie 2008.

Cu privire la procedura prealabilă instanța a reținut că aceasta nu era obligatorie în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

Instanța a reținut faptul că asociații societății reclamante li  s-au emis decizii de returnare, nu prezintă relevanță în cauză, pentru funcționarea legală a societății nefiind necesară prezența personală în țară a asociaților, chiar administratori. Cu privire la adresa nr. XX instanța de fond a apreciat că aceasta nu este un act administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs O.R.I. – Direcția pentru Imigrări a municipiului București, susținând în esență că acțiunea reclamantului este inadmisibilă și că instanța de fond în mod greșit a respins excepția invocată de ea privind neîndeplinirea procedurii prealabile.

În ce privește motivarea instanței de fond referitoare la netemeinicia refuzului eliberării autorizației de muncă, recurentul apreciază că aceasta este neîntemeiată față de dispozițiile O.U.G. nr. 56/2007.

În continuare, se arată că, în condițiile în care asociaților și administratorilor societății le-a fost refuzată prelungirea dreptului de ședere, fiind obligați să părăsească România este evident că activitatea societății nu se desfășoară legal.

Cu privire la adresa din 14 iulie 2008 reclamantul arată că, susținerile instanței de fond referitoare la lipsa caracterului de act administrativ al acesteia sunt neîntemeiate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 56/2007, străinii pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României la angajatori care funcționează în mod legal, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiție.

a) locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățenii români, ai altor state membre ale U.E., ai statelor semnatare ale acordului privind spațiul economic european, precum și de rezidenți permanenți pe teritoriul României;

b) îndeplinesc condițiile speciale de pregătire profesională, experiență în activitate și autorizare, solicitate de angajator potrivit legislației în vigoare;

c) fac dovada faptului că sunt apți din punct de vedere medical să desfășoare activitatea respectivă și nu au antecedente penale care să fie incompatibile cu activitatea pe care o desfășoară dau urmează să i desfășoare pe teritoriul României;

d) se încadrează în contingentul anual aprobat prin hotărâre de guvern;

e) angajatorii au achitate la zi obligațiile către bugetul de stat.

Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 44 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată potrivit căreia autorizația de muncă se eliberează angajatorului dacă face dovada faptului că desfășoară o activitate legală în România și că nu are datorii nu poate fi reținută.

Pe de o parte pentru că în cauză sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României care reprezintă legislația specială în domeniu și care la art. 3 stabilesc condițiile cumulative pentru încadrarea în muncă a străinilor.

Pe de altă parte, recurentul pârât nu a făcut dovezi privind neîndeplinirea acestor condiții de către societatea reclamantă.

Cu privire la susținerea referitoare la nelegalitatea activității desfășurate de societatea reclamantă, în mod corect instanța de fond a reținut că împrejurarea legată de returnarea asociaților administratori ai societății este irelevantă conducerea societății putând să mandateze o terță persoană pentru a se ocupa de administrarea acesteia.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocate de recurent, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 precizează clar că plângerea prealabilă trebuie să fie făcută în situația în care se solicită anularea unui act administrativ.

În cazul în speță obiectul pricinii constituindu-l refuzul nejustificat de soluționare a cererii, recursul grațios nu este obligatoriu așa cum a statuat Curtea în numeroase cauze.

Cu privire la adresa prin care se comunică reclamantei intimate refuzul pârâtului de eliberare a autorizației de muncă, în mod corect instanța de fond a apreciat că aceasta nu este un act administrativ, întrucât nu dă naștere, modifică sau stinge prin ea însăși raporturi juridice.

Hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul O.R.I. – Direcția pentru Imigrări a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3268 din 26 noiembrie 208 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2009.