ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 520/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 26 aprilie 2006, reclamanta SC A.N. București a chemat în judecată pârâta R.A.D.E.T. solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.905.394,84 lei majorări de întârziere pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciului de alimentare cu apă aferentă facturilor emise în perioada 8 august 2002 - 24 mai 2005; 32.872.599,90 lei reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare, aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005; 10.022.754,29 lei cu titlu de majorări de întârziere pentru neachitarea serviciului de canalizare aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2007, majorări calculate pentru perioada 13 martie 2003 - 31 decembrie 2005 precum și cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea, pârâta fiind obligată la plata sumei de 388.515,31 lei, reprezentând contravaloare servicii de alimentare cu apă în perioada 21 aprilie 2003 - 22 mai 2007. Pentru celelalte capete de cerere acțiunea a fost respinsă ca prescrisă. În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 211/2006 a Tribunalului București s-a anulat H.C.G.M.B. nr. 267/2005 rămânând H.C.G.M.B. nr. 177/2005 ceea ce determină ca problema contravalorii serviciilor de canalizare să rămână în sarcina reclamantei față de utilizatorii direcți și nu față de R.A.D.E.T. Prin Protocolul din 25 octombrie 2000 încheiat de părți s-a stabilit că A.N.

va factura clienților săi serviciul de canalizare și pentru apă caldă de consum pe baza volumelor de apă caldă de consum transmise de R.A.D.E.T. Sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 10.022.754,29 Ron cu titlu de majorări de întârziere calculate pentru neachitarea contravalorii serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, majorările de întârziere fiind un accesoriu față de debitul principal, s-a respins și acest capăt de cerere accesoriu.

În legătură cu primul capăt de cerere respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1.905.394,84 Ron, reprezentând majorări de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de alimentare cu apă aferentă facturilor emise în perioada 8 februarie 2002 -24 mai 2005 s-a constatat prescris dreptul la acțiune în sens material pentru perioada 8 februarie 2002 - 21 aprilie 2004. Pe fondul primului capăt de cerere tribunalul a reținut că acesta este întemeiat în parte reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 32/2002 potrivit căruia persoanele fizice și juridice beneficiare ale serviciilor publice de apă și de canalizare sunt obligate să achite contravaloarea facturilor reprezentând serviciile primite în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturii.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta care critică admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru toate cele 3 capete de cerere, excepție admisă prin încheierea din 21 iunie 2006. De asemenea apelanta consideră că prescripția dreptului material la acțiune a fost suspendată pentru perioada 6 februarie 2006 - 20 februarie 2006, perioadă în care s-a încercat soluționarea cauzei pe cale amiabilă conform art. 720 1 C. proc. civ. Motivul de suspendare invocat a intervenit înainte de împlinirea prescripției pentru toate facturile emise cu mai puțin de 6 luni înainte de împlinirea termenului respectiv. S-a considerat de asemenea că instanța de fond în mod greșit a respins capătul de cerere privind plata sumei de 32.877.599,90 lei reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, întrucât abia după aprobarea prin H.C.G.M.B.

nr. 157/2005 a Regulamentului de organizare și funcționare a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare a avut temei legal pentru a factura direct clienților serviciul de canalizare aferent apei calde menajere deservite. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 225 din 23 aprilie 2008 a respins apelul ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că în mod corect s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât în speță nu a intervenit o cauză de suspendare sau întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune, aceste cauze fiind expres și limitativ prevăzute de art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, invocarea procedurii prealabile nefiind o cauză de suspendare sau întrerupere a prescripției.

S-a mai reținut că nu s-a făcut dovada unor plăți parțiale în contul creanței solicitate pentru a putea fi aplicabile dispozițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 cu efectele prevăzute de art. 17 din Decretul nr. 167/1958, context în care instanța de fond în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune aferente perioadei 8 august 2002 - 21 aprilie 2003 conform încheierii din 21 iunie 2006. Au fost înlăturate și criticile privind plata serviciului de canalizare, motivat de faptul că R.A.D.E.T. datorează serviciu de canalizare doar pentru cantitatea de apă livrată de SC A.N. pentru consumul propriu nu și pentru cantitatea de apă folosită la prepararea apei calde menajere.

Ultimul motiv de apel a vizat plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin concluziile scrise, reclamanta-apelantă și-a rezervat dreptul de a le solicita printr-o acțiune separată. Cu petiția înregistrată la data de 13 iunie 2008 reclamanta SC A.N. a declarat recurs împotriva soluției instanței de apel criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că în mod eronat s-a considerat că perioada de conciliere prealabilă nu a fost considerată ca motiv de suspendare a cursului prescripției având în vedere imposibilitatea juridică de a-și promova acțiunea. De asemenea se susține că în mod greșit s-a reținut că pârâta-intimată nu a recunoscut niciodată dreptul pretins, întrucât prescripția a fost întreruptă cu fiecare plată parțială.

Referitor la plata sumei de 32.872.599,90 Ron reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, recurenta consideră că indiferent de destinația pe care a dat-o acestei ape: utilizare pentru nevoi proprii sau pentru realizarea obiectului său de activitate, era obligată să plătească și serviciul de canalizare întrucât abia după aprobarea prin H.C.G.M.B. nr. 157/2005 a Regulamentului de organizare și funcționare a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare a avut temeiul legal pentru a factura direct clienților săi serviciul de canalizare aferent apei calde menajere deversate. În acest context se impune și plata majorărilor de întârziere aferente facturilor emise pentru serviciul de canalizare în perioada 13 martie 2003 -10 august 2005. Recursul este nefondat.

Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 constituie caz de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie. Chiar dacă s-ar admite faptul că termenele de prescripție încep să curgă de la datele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, este de observat că termenul de prescripție este împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte cauzele de suspendare sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții imperative și de strictă interpretare ce nu pot fi extinse și la alte situații, cum ar fi îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere care nu se înscrie între aceste cazuri.

Încercarea de conciliere directă nu are ca efect suspendarea cursului prescripției, deși ea constituie un motiv de imposibilitate juridică a titularului dreptului la acțiune de a formula cerere de chemare în judecată, întrucât nu poate acționa înainte de parcurgerea acestei proceduri prealabile și de aceea a fost asimilată, uneori, în practică, situației prevăzute de art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958. Or, acest text este de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că se aplică numai în cazul litigiilor ce au ca obiect pretenții rezultând dintr-un contract de transport până la rezolvarea reclamației administrative.

Cu privire la plata sumei de 32.872.599,90 Ron reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005 se reține că indiferent dacă este o cesiune sau despre o novație (prin schimbarea unui subiect al raportului juridic) operațiunea este supusă principiului de drept potrivit căruia „nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce are". Având în vedere că în contractul comercial nr. 639/1997 se menționează în mod expres că face obiectul contractului doar evacuarea apelor uzate din consumurile proprii ca urmare a încheierii contractului de concesiune A.N. nu putea să dobândească mai mult decât ceea ce a avut concedentul R.G.A.B.

În aceste condiții rezultă că R.A.D.E.T. trebuie să plătească corespunzător cantității de apă pe care aceasta o deversează, respectiv apa folosită pentru consumul propriu, ceea ce s-a și plătit. Mai mult, prin Protocolul din 25 octombrie 2006 încheiat de părți s-a precizat expres că SC A.N. SA București este furnizorul serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare în Municipiul București și că facturează serviciul de canalizare și pentru apă caldă de consum. Față de cele arătate văzând art. 312 C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.N. BUCUREȘTI SA împotriva deciziei comerciale nr. 225 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2009.