ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 324/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.633 din data de 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a fost admisă acțiunea reclamantei C.A.T.D. SA împotriva pârâtului M.N. , s-a dispus suspendarea executării contractului de prestări servicii nr. 11164/2003 în ceea ce îl privește pe pârât, a fost obligat pârâtul să permită accesul în imobilul proprietatea sa a specialiștilor reclamantei în vederea sigilării surselor de apă și canalizare, să achite reclamantei suma de 469,95 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada 25 noiembrie 2004-15 mai 2007 și suma de 221,45 lei reprezentând majorări contractuale calculate în perioada 30 noiembrie 2004-31 iulie 2007, precum și suma de 1091,40 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contractul încheiat între părți, reclamanta a furnizat pârâtului apă rece și a efectuat servicii de preluare a apelor menajere pentru care a întocmit facturi refuzate la plată de pârât, iar în cursul procesului, deși s-a prezentat, nu și-a formulat apărare. Contractul dintre părți prevede la art. 13 posibilitatea ca, în cazul neplății contravalorii serviciilor prestate, furnizorul să poată întrerupe executarea acestor servicii, în mod individual, pe apartamente, astfel că sunt admisibile cele 2 capete de cerere ale acțiunii reclamantei, referitoare la suspendarea executării contractului de prestări servicii și sigilarea surselor de apă și canal.

Cum pârâtul nu și-a îndeplinit nici obligațiile de a plăti contravaloarea acestor servicii, potrivit clauzelor contractului i s-au calculat majorări de întârziere, la plata cărora este obligat potrivit dispozițiilor art. 969 și urm. C. civ. Apelul declarat de pârât, prin care sentința era criticată pentru netemeinicie și nelegalitate a fost respins prin decizia nr. 134 din 20 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 5611/120/2007. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, examinând sentința prin prisma criticilor formulate, ce vizau reținerea greșită a stării de fapt și al termenului legal al admiterii acțiunii, a reținut ca fiind argumentate considerentele avute de instanța de fond, la pronunțarea sentinței.

Confirmându-se motivarea instanței, în urma unei analize devolutive a materialului probator, în apel s-a stabilit că apelantul a avut cunoștință de termenul, stabilit de instanță la 21 aprilie 2008, termen acordat pentru a studia raportul de expertiză dispus în cauză. Împotriva menționatei decizii, a făcut recurs pârâtul invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 8-10 C. proc. civ. În ceea ce privește primul motiv de recurs recurentul a susținut că, instanța de apel în mod nejustificat nu a reținut că sentința este lovită de nulitate în raport de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cauza fiind soluționată cu lipsă de procedură. Recurenta nu și-a motivat recursul în ceea ce privește, temeiul legal invocat în raport de art. 8-10 C. proc.

civ., invocând generic, reținerea greșită a stării de fapt, pe baza unei expertize eronate. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Primul motiv de recurs, vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În concret, recurenta a susținut că nu a fost legal citată la termenul când s-a judecat cauza, că acest termen a fost modificat de instanța fără a încunoștința părțile. Pe cale devolutivă, instanța a stabilit starea de fapt, legată de stabilirea termenului, de judecată, concluzionând argumentat, pe baza lucrărilor cauzei, că aprecierile, potrivit cărora la termenul din 10 martie 2008 s-ar fi fixat un termen la 27 aprilie 2008, nu sunt reale, termenul de judecată fiind fixat la 21 aprilie 2008, și dat în cunoștință părților, pentru studierea raportului de expertiză.

Așa fiind, față de caracterul extraordinar al căii de atac al recursului, nu se mai poate, repune în discuție chestiuni ce tind la restabilirea stării de fapt, contestată de recurent, fapt pentru care primul motiv de recurs nu este incident în cauză. Deși recurenta a mai invocat, că decizia atacată este afectată de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8-10 C. proc. civ., nu își sprijină susținerea pe o dezvoltare punctuală a acestor motive de nelegalitate. Pornind de la premiza că recurentului îi revenea obligația să dezvolte motivele de recurs, menționate și să le invoce în aceste dispoziții, cerința obligatorie și cum nu s-a conformat acestei obligații, instanța de recurs, nu poate realiza efectiv controlul judiciar al nelegalității deciziei atacate.

Singura mențiune făcută, în sensul că soluția de la fond se bazează pe o expertiză greșită, reprezintă o critică de netemeinicie, care de asemenea nu poate fi analizată în recurs, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond a cauzei în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel. Așa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.N. , împotriva deciziei nr. 134 din 20 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5 februarie 2009.