ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 24 martie 2008, reclamanta C.C. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu M.C. prin P., P.M.C., P.C., C.L.M.C. și S.R. prin M.E.F., să

dispună restituirea în natură a imobilelor:

-

teren în suprafață de 200

m.p. situat în Constanța, Bd. I.C. Brătianu

-

teren în suprafață de 275

m.p. situat în Constanța, str. Stabilizării,

iar, în

subsidiar, în situația imposibilității restituirii în natură, să oblige pârâții

la acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea de circulație a

nemișcătoarelor.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că cele două terenuri au aparținut

autorilor săi și au fost dobândite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în

anii 1932, 1936 și 1937.

Ulterior,

nemișcătoarele au trecut în proprietatea S.R., fiind preluate prin Decretul de

expropriere nr. 32/1986, despăgubirea simbolică acordată vizând doar

construcția edificată pe unul din aceste terenuri, actualmente demolată.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Învestită în primă instanță,

Judecătoria Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 6876 din 13 aprilie

2009, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P.

să-i plătească reclamantei suma de 119.000 euro, echivalent în lei la data

plății, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 200 m.p. situat

în Constanța, str. I.C. Brătianu.

A respins, totodată, ca neîntemeiat

capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru terenul în suprafață de

275 m.p., din Constanța, str. Stabilizării.

A respins acțiunea, formulată de

reclamantă în contradictoriu cu ceilalți pârâți.

Tribunalul

Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 520 din 3 noiembrie 2009, a admis

apelurile formulate de pârâți și reclamantă, a admis excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Constanța și în consecință a anulat sentința,

constatând competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, a

tribunalului.

A dispus înregistrarea aleatorie a

cauzei.

Aceeași instanță, prin sentința civilă

nr. 2445 din 21 aprilie 2011, a admis în parte cererea, având ca obiect

„revendicare” și în consecință a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. la plata

către reclamantă a sumei de 786.221 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru imobilul situat în Constanța, str. Stabilizării,

compus

din teren în suprafață de 275 m.p. și construcție cu suprafața utilă de 65,65

m.p.

A respins,

totodată, pretențiile referitoare la imobilul situat în Constanța, str. I. C.

Brătianu, ca nefondate.

A

respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții P.M.C. și C.L.M.C. ca

fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de

folosință.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții

P.

M.C., M.C. și D.G.F.P.C.

ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A

obligat pârâtul S.R. prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 1.500

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că din examinarea

înscrisurilor depuse la dosar rezultă că imobilele în litigiu au trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 32/1986, preluarea fiind abuzivă,

în condițiile în care actul normativ menționat contravenea Constituției din

anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era ocrotit de lege,

iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de

interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Acest decret contravenea și

Codului Civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,

precum și D.U.D.O.

Pe cale

de consecință, reține tribunalul, dată fiind nevalabilitatea titlului statului,

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii atât pentru terenul în

suprafață de 200 m.p. situat în Constanța, B-dul. I.C. Brătianu, cât și pentru

terenul de 275 m.p. și construcția aflată pe aceasta, situate în Constanța,

str. Stabilizării.

În ce

privește cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilele

imposibil de restituit în natură, despăgubiri calculate la valoarea de

circulație, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, s-a reținut

că o asemenea soluție este în contradicție cu dispozițiile art. 480 – art. 481 C.

civ., sediul materiei acțiunii în revendicare, ce prevăd posibilitatea de

reparare a prejudiciului cauzat proprietarului privat de bunul său fie prin

predarea în natură a bunului, fie prin plata unui echivalent bănesc al acestui

bun.

Totodată, se mai arată, sunt

respectate principiile consacrate de legislația din materia acordării de măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate de stat. Astfel, art. 1 din Legea nr. 10/2001

instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către

stat, precum și alternativa acordării de măsuri reparatorii prin echivalent,

care vor consta în compensarea cu bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu

acordul persoanei îndreptățite sau, despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor legii speciale privind plata despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Interesul

legiuitorului, expres afirmat în legislația actuală privind

imobilele preluate abuziv de către

stat, vizează asigurarea recunoașterii dreptului de proprietate al persoanei

care a pierdut abuziv posesia imobilului, în acord cu cerințele art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., dar și evitarea generării unor situații de

inechitate în planul raporturilor juridice de drept civil, care în egală măsură

ar atrage încălcarea acelorași cerințe ale textului Convenției.

Acesta

este și considerentul pentru care jurisprudența C.E.D.O., stabilește în mod

constant, în considerarea art. 41 din Convenție că, dacă S.R. nu procedează la

restituirea în natură a imobilului, va trebui achitată celui interesat, pentru

prejudiciul material suferit, o sumă corespunzătoare valorii actuale de

circulație.

În considerarea acestei practici

constante a instanței europene, jurisprudența internă recentă în materia Legii nr.

10/2001 a admis posibilitatea obligării S.R., prin M.F.P., la plata de

despăgubiri bănești, față de împrejurarea că Fondul Proprietatea este

nefuncțional, astfel că nu se poate garanta în altă modalitate realizarea

efectivă a dreptului la măsuri reparatorii.

În plus, în jurisprudența constantă a

C.E.D.O., s-a reținut că statul este cel care trebuie să garanteze realizarea

efectivă și „rapidă” a dreptului la măsuri reparatorii, indiferent dacă este

vorba despre restituirea în natură sau despre acordarea de despăgubiri.

Oricare ar fi

situația juridică actuală a imobilului preluat de Stat, acestuia îi revine

așadar, conchide instanța fondului, obligația de a asigura cadrul legislativ

corespunzător realizării unei juste reparații patrimoniale.

Cât

privește imobilul situat în Constanța, str. LC. Brătianu

s-a reținut că deși situația acestuia este

identică, fiind preluat de stat de

la autorul reclamantei tot în baza

Decretului nr. 32/1986, în legătură cu acesta a fost declanșată procedura

administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin formularea

notificării de către autoarea N.A. situație în care nu se justifică punerea la

dispoziția reclamantei a unui mecanism de achitare a despăgubirilor pentru

imobilul preluat de stat, în paralel cu cel instituit prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. l7/ C din 25 ianuarie

2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2445

din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Constanța, ca nefondat.

A admis

totodată apelul pârâtului S.R. prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța

declarat împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul

că a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că prioritatea

Convenției Europene în raport cu legislația națională, poate fi pusă în

discuție doar în ipoteza în care acțiunea în revendicare este admisibilă.

O

acțiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situația concretă a

reclamantei sau a bunului care se vrea restituit a făcut ca solicitarea de

măsuri reparatorii să nu poată face obiectul Legii nr. 10/2001.

Cât

privește invocarea practicii C.E.D.O. referitoare la existența „unui bun”,

aceasta este greșită întrucât reclamanta până la formularea prezentei cereri nu

a inițiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului

considerat a fi fost preluat de Stat, fără titlu valabil, respectiv imobilul

din str. Stabilizării.

Astfel, reclamanta nu se găsește în

posesia vreunei hotărâri irevocabile care să constate o naționalizare ilegală

și nu a probat existența unor alte „elemente” care alcătuiesc conținutul

noțiunii de

„bun” astfel cum este

reglementat prin dispozițiile art. 1 al Protocolului

nr. 1 al C.E.D.O.

Soluția inadmisibilității

revendicării, mai arată instanța de control judiciar se menține și pentru

imobilul situat în b-dul I. C. Brătianu (identificat conform precizărilor

reclamantei) pentru a cărui restituire în natură autoarea reclamantei a

formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, care până la soluționarea

apelului nu a fost rezolvată de unitatea deținătoare.

Astfel, pentru acest bun, teren în

suprafață de 200 m.p., rest dintr-o suprafață mai mare din care autorul

reclamantei a vândut o parte, s-a formulat notificarea nr. 228/2001, prin care

se solicita restituirea în natură.

Acțiunea

în revendicare, sau mai precis, cererea în despăgubiri, nu poate fi primită

pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea legii speciale

este obligatorie și nu poate fi părăsită, neexistând posibilitatea continuării

uneia dintre alternativele procedurale nici dacă revendicarea este formulată

după expedierea în termen a notificării.

Aceasta

pentru că Legea nr. 10/2001 a suprimat definitiv accesul la dreptul comun;

apoi, conform principiului electa una via după ce o cale procedurală a fost

aleasa, nu este admisibil să se recurgă la o alta în vederea retrocedării

aceluiași bun.

În

cauză, a formulat recurs în termen legal reclamanta C.C. care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează:

-

instanța nu a finalizat

cercetarea judecătorească, cu privire la notificarea nr. 2537/2001, depusă la

dosar.

-

greșit s-a statuat asupra

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în

condițiile în care accesul liber la justiție este reglementat prin dispozițiile

art. 21 din Constituția României și art. 13 din C.E.D.O., care dispune că orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate, are dreptul să se

adreseze „efectiv" unei instanțe naționale.

-

problema de drept

incidență în cauză a fost dezlegată prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție care statuează asupra priorității Convenției, în

cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în cazul în care

există neconcordanțe între legea specială și Convenție.

-

a pretinde reclamanților

să aștepte derularea unei proceduri administrative, în baza Legii nr. 247/2005,

afectată profund de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra

cărora reclamanții nu pot avea niciun control, înseamnă a le impune acestora o

sarcină disproporționată și excesivă care încalcă echilibrul just între

cerințele interesului general și imperativele dreptului la respectarea

bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție.

Recursul se

privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentele ce

succed.

În

soluționarea unor cereri în care reclamantul invocă existenta unui titlu

preferabil și respectiv a unui „bun” în sensul Convenției, trebuie să se țină

seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată prin

chiar practica constantă a C.E.D.O. și respectiv, prin Decizia nr. 33/2008,

dată de instanța supremă în Secții Unite, la care ambele instanțe fac

trimitere.

În

consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere

următoarele elemente particulare ale speței:

- reclamanta,

ca succesoare în drepturi a fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o

acțiune în revendicare, înainte de intrarea

în

vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare

anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura

de

restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Or,

jurisprudența C.E.D.O. , consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existenta unei hotărâri

de retrocedare, pe care reclamanta nu a obținut-o mai înainte de apariția legii

speciale.

Potrivit

acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între

„simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern,

pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

- recurenta - reclamantă, nu a urmat

procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din

pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia

la 24 martie 2008, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv

pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001,

atât reclamanta cât și autoarea sa nu au urmat, în legătură cu imobilul situat

în Constanța, Str. Stabilizării singura cale legală pentru obținerea

restituirii unui bun preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea

prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ,

rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a

soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo

unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica

instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speță,

permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun,

fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act

normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile

legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în

situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

-

în vederea aplicării

unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie

2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar

dacă acestea contravin C.E.D.O.

-

în interpretarea, din

această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că

dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1

din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise,

deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se

bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F.

împotriva României).

Tot

astfel, în practica sa (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010, Cauza

A. și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea

acțiunii în revendicare, întemeiată

pe

dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei

aplicări

coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub

unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție,

sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o

cale de drept efectiv.

Prin

aceeași decizie, CE.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate

publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare

latitudine pentru a duce o politică economică, socială și respectiv de a

concepe imperativele acestei utilități publice.

În

consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod

greșit tribunalul a primit cererea de restituire a imobilului,

adresată de reclamantă direct instanței, cu

ignorarea dispozițiilor legii

speciale de reparație, neputându-se reține

că imposibilitatea acesteia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra

bunului, echivalează cu

„privarea de un bun”

chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

(a se vederea din

nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 - Cauza A. și alții

împotriva României).

Nefondată

este și critica referitoare la împrejurarea că instanța nu a finalizat

cercetarea judecătorească cu privire la notificarea nr. 2537/2001, formulată de

autoarea recurentei, N.A. prin care se solicitase restituirea în natură a

suprafeței de 200 m.p., teren situat în Constanța, str. I.C. Brătianu.

Astfel, analizând acțiunea

introductivă de instanță prin prisma tuturor capetelor de cerere formulate de

reclamantă, instanța de control judiciar a statuat în mod explicit că soluția

inadmisibilității revendicării se menține și pentru cel de-al doilea imobil, în

legătură cu care autoarea reclamantei a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

întrucât calea legii speciale este obligatorie și odată urmată, nu poate fi

părăsită în favoarea dreptului comun, conform principiului electa una via, conform

căruia unei persoane nu i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru

folosirea mai multor căi procedurale, cu finalități identice, odată ce și-au

exprimat opțiunea.

Or, așa cum s-a arătat, pentru

imobilul la care s-a făcut referire mai sus, procedura specială instituită în

baza prevederilor Legii nr. 10/2001 este în curs de derulare, reclamantei

fiindu-i garantat accesul liber la justiție, fundamentat însă pe dispozițiile

legii speciale iar nu pe cele ale dreptului comun.

Așa

fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefundat, recursul declarat de reclamanta C.C. împotriva deciziei nr. 17/ C

din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

05 februarie 2013.