ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 24 martie 2008, reclamanta C.C. a solicitat instanței, în contradictoriu cu M.C. prin P., P.M.C., P.C., C.L.M.C. și S.R. prin M.E.F., să dispună restituirea în natură a imobilelor: - teren în suprafață de 200 m.p. situat în Constanța, Bd. I.C. Brătianu - teren în suprafață de 275 m.p. situat în Constanța, str. Stabilizării, iar, în subsidiar, în situația imposibilității restituirii în natură, să oblige pârâții la acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea de circulație a nemișcătoarelor.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că cele două terenuri au aparținut autorilor săi și au fost dobândite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1932, 1936 și 1937. Ulterior, nemișcătoarele au trecut în proprietatea S.R., fiind preluate prin Decretul de expropriere nr. 32/1986, despăgubirea simbolică acordată vizând doar construcția edificată pe unul din aceste terenuri, actualmente demolată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Învestită în primă instanță, Judecătoria Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 6876 din 13 aprilie 2009, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. să-i plătească reclamantei suma de 119.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 200 m.p.

situat în Constanța, str. I.C. Brătianu. A respins, totodată, ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 275 m.p., din Constanța, str. Stabilizării. A respins acțiunea, formulată de reclamantă în contradictoriu cu ceilalți pârâți. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 520 din 3 noiembrie 2009, a admis apelurile formulate de pârâți și reclamantă, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și în consecință a anulat sentința, constatând competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, a tribunalului. A dispus înregistrarea aleatorie a cauzei. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 2445 din 21 aprilie 2011, a admis în parte cererea, având ca obiect „revendicare” și în consecință a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P.

la plata către reclamantă a sumei de 786.221 lei, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanța, str. Stabilizării, compus din teren în suprafață de 275 m.p. și construcție cu suprafața utilă de 65,65 m.p. A respins, totodată, pretențiile referitoare la imobilul situat în Constanța, str. I. C. Brătianu, ca nefondate. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții P.M.C. și C.L.M.C. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții P. M.C., M.C. și D.G.F.P.C. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pârâtul S.R. prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că din examinarea înscrisurilor depuse la dosar rezultă că imobilele în litigiu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 32/1986, preluarea fiind abuzivă, în condițiile în care actul normativ menționat contravenea Constituției din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Acest decret contravenea și Codului Civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, precum și D.U.D.O. Pe cale de consecință, reține tribunalul, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii atât pentru terenul în suprafață de 200 m.p.

situat în Constanța, B-dul. I.C. Brătianu, cât și pentru terenul de 275 m.p. și construcția aflată pe aceasta, situate în Constanța, str. Stabilizării. În ce privește cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilele imposibil de restituit în natură, despăgubiri calculate la valoarea de circulație, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, s-a reținut că o asemenea soluție este în contradicție cu dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ., sediul materiei acțiunii în revendicare, ce prevăd posibilitatea de reparare a prejudiciului cauzat proprietarului privat de bunul său fie prin predarea în natură a bunului, fie prin plata unui echivalent bănesc al acestui bun. Totodată, se mai arată, sunt respectate principiile consacrate de legislația din materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat.

Astfel, art. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, precum și alternativa acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensarea cu bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptățite sau, despăgubiri acordate în condițiile prevederilor legii speciale privind plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Interesul legiuitorului, expres afirmat în legislația actuală privind imobilele preluate abuziv de către stat, vizează asigurarea recunoașterii dreptului de proprietate al persoanei care a pierdut abuziv posesia imobilului, în acord cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., dar și evitarea generării unor situații de inechitate în planul raporturilor juridice de drept civil, care în egală măsură ar atrage încălcarea acelorași cerințe ale textului Convenției.

Acesta este și considerentul pentru care jurisprudența C.E.D.O., stabilește în mod constant, în considerarea art. 41 din Convenție că, dacă S.R. nu procedează la restituirea în natură a imobilului, va trebui achitată celui interesat, pentru prejudiciul material suferit, o sumă corespunzătoare valorii actuale de circulație. În considerarea acestei practici constante a instanței europene, jurisprudența internă recentă în materia Legii nr. 10/2001 a admis posibilitatea obligării S.R., prin M.F.P., la plata de despăgubiri bănești, față de împrejurarea că Fondul Proprietatea este nefuncțional, astfel că nu se poate garanta în altă modalitate realizarea efectivă a dreptului la măsuri reparatorii. În plus, în jurisprudența constantă a C.E.D.O., s-a reținut că statul este cel care trebuie să garanteze realizarea efectivă și „rapidă” a dreptului la măsuri reparatorii, indiferent dacă este vorba despre restituirea în natură sau despre acordarea de despăgubiri.

Oricare ar fi situația juridică actuală a imobilului preluat de Stat, acestuia îi revine așadar, conchide instanța fondului, obligația de a asigura cadrul legislativ corespunzător realizării unei juste reparații patrimoniale. Cât privește imobilul situat în Constanța, str. LC. Brătianu s-a reținut că deși situația acestuia este identică, fiind preluat de stat de la autorul reclamantei tot în baza Decretului nr. 32/1986, în legătură cu acesta a fost declanșată procedura administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării de către autoarea N.A. situație în care nu se justifică punerea la dispoziția reclamantei a unui mecanism de achitare a despăgubirilor pentru imobilul preluat de stat, în paralel cu cel instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. l7/ C din 25 ianuarie 2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2445 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Constanța, ca nefondat. A admis totodată apelul pârâtului S.R. prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța declarat împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că prioritatea Convenției Europene în raport cu legislația națională, poate fi pusă în discuție doar în ipoteza în care acțiunea în revendicare este admisibilă.

O acțiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situația concretă a reclamantei sau a bunului care se vrea restituit a făcut ca solicitarea de măsuri reparatorii să nu poată face obiectul Legii nr. 10/2001. Cât privește invocarea practicii C.E.D.O. referitoare la existența „unui bun”, aceasta este greșită întrucât reclamanta până la formularea prezentei cereri nu a inițiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat a fi fost preluat de Stat, fără titlu valabil, respectiv imobilul din str. Stabilizării. Astfel, reclamanta nu se găsește în posesia vreunei hotărâri irevocabile care să constate o naționalizare ilegală și nu a probat existența unor alte „elemente” care alcătuiesc conținutul noțiunii de „bun” astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O.

Soluția inadmisibilității revendicării, mai arată instanța de control judiciar se menține și pentru imobilul situat în b-dul I. C. Brătianu (identificat conform precizărilor reclamantei) pentru a cărui restituire în natură autoarea reclamantei a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, care până la soluționarea apelului nu a fost rezolvată de unitatea deținătoare. Astfel, pentru acest bun, teren în suprafață de 200 m.p., rest dintr-o suprafață mai mare din care autorul reclamantei a vândut o parte, s-a formulat notificarea nr. 228/2001, prin care se solicita restituirea în natură. Acțiunea în revendicare, sau mai precis, cererea în despăgubiri, nu poate fi primită pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea legii speciale este obligatorie și nu poate fi părăsită, neexistând posibilitatea continuării uneia dintre alternativele procedurale nici dacă revendicarea este formulată după expedierea în termen a notificării.

Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001 a suprimat definitiv accesul la dreptul comun; apoi, conform principiului electa una via după ce o cale procedurală a fost aleasa, nu este admisibil să se recurgă la o alta în vederea retrocedării aceluiași bun. În cauză, a formulat recurs în termen legal reclamanta C.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - instanța nu a finalizat cercetarea judecătorească, cu privire la notificarea nr. 2537/2001, depusă la dosar. - greșit s-a statuat asupra inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care accesul liber la justiție este reglementat prin dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 13 din C.E.D.O., care dispune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate, are dreptul să se adreseze „efectiv" unei instanțe naționale.

- problema de drept incidență în cauză a fost dezlegată prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care statuează asupra priorității Convenției, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și Convenție. - a pretinde reclamanților să aștepte derularea unei proceduri administrative, în baza Legii nr. 247/2005, afectată profund de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra cărora reclamanții nu pot avea niciun control, înseamnă a le impune acestora o sarcină disproporționată și excesivă care încalcă echilibrul just între cerințele interesului general și imperativele dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentele ce succed. În soluționarea unor cereri în care reclamantul invocă existenta unui titlu preferabil și respectiv a unui „bun” în sensul Convenției, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată prin chiar practica constantă a C.E.D.O. și respectiv, prin Decizia nr. 33/2008, dată de instanța supremă în Secții Unite, la care ambele instanțe fac trimitere.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamanta, ca succesoare în drepturi a fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența C.E.D.O. , consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existenta unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanta nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - recurenta - reclamantă, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia la 24 martie 2008, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, atât reclamanta cât și autoarea sa nu au urmat, în legătură cu imobilul situat în Constanța, Str. Stabilizării singura cale legală pentru obținerea restituirii unui bun preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

- în interpretarea, din această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României). Tot astfel, în practica sa (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010, Cauza A. și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Prin aceeași decizie, CE.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei utilități publice. În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit tribunalul a primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamantă direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acesteia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 - Cauza A. și alții împotriva României).

Nefondată este și critica referitoare la împrejurarea că instanța nu a finalizat cercetarea judecătorească cu privire la notificarea nr. 2537/2001, formulată de autoarea recurentei, N.A. prin care se solicitase restituirea în natură a suprafeței de 200 m.p., teren situat în Constanța, str. I.C. Brătianu.

Astfel, analizând acțiunea introductivă de instanță prin prisma tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, instanța de control judiciar a statuat în mod explicit că soluția inadmisibilității revendicării se menține și pentru cel de-al doilea imobil, în legătură cu care autoarea reclamantei a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât calea legii speciale este obligatorie și odată urmată, nu poate fi părăsită în favoarea dreptului comun, conform principiului electa una via, conform căruia unei persoane nu i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru folosirea mai multor căi procedurale, cu finalități identice, odată ce și-au exprimat opțiunea.

Or, așa cum s-a arătat, pentru imobilul la care s-a făcut referire mai sus, procedura specială instituită în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 este în curs de derulare, reclamantei fiindu-i garantat accesul liber la justiție, fundamentat însă pe dispozițiile legii speciale iar nu pe cele ale dreptului comun. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta C.C. împotriva deciziei nr. 17/ C din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 februarie 2013.