ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 404/2008

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 19 februarie

2007 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, și precizată ulterior, reclamanții S.A.T., A.G.E.T. și M.C.M.M. au chemat

în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței

să dispună anularea parțială a deciziei nr. 793 din 22 iunie 2006 emisă de pârâtă

în ceea ce privește cuantumul pentru care se acordă titlul de despăgubiri și obligarea

pârâtei la acordarea unui titlu de despăgubire în cuantumul actualizat al sumei

de 616.183,39 RON, cu dobânda egală aferentă perioadei 24 iunie 2005 și până la

data la care vor fi admise la tranzacționare titlurile emise de Fondul Proprietatea

pe piața operată de Bursa de Valori București, invocând incidența dispozițiilor

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În motivarea acțiunii, reclamanții arată

că decizia a cărei anulare parțială o solicită a fost emisă la data de 22 iunie

2006 în baza sentinței civile nr. 445 din 24 iunie 2006 a Tribunalului Hunedoara,

astfel că se impune consolidarea și actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubire.

Prin sentința civilă

nr. 97 din 19 februarie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii prealabile, invocată

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a admis acțiunea reclamanților,

astfel cum aceasta a fost formulată și precizată ulterior, iar pârâta a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.100 RON.

Referitor la excepția

lipsei procedurii prealabile, Curtea de apel a reținut că această procedură nu este

obligatorie în cazul deciziilor emise de Comisie, întrucât normele speciale incidente

în cauză au dispensat persoanele vătămate de promovarea recursului grațios.

În privința acțiunii,

instanța de fond a avut în vedere prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că decizia de despăgubire

a fost emisă la un an de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței

Tribunalului Hunedoara care obliga autoritățile la emiterea acesteia, și că, actualmente,

Fondul Proprietatea nu funcționează astfel încât să permită acordarea efectivă a

despăgubirilor stabilite în favoarea reclamanților.

Astfel, pentru a se asigura

reclamanților o despăgubire justă și echitabilă în raport cu practica judiciară

internă și internațională, Curtea de apel a reținut că acordarea titlurilor de participare

la Fondul Proprietatea ar trebui să asigure o reparație integrală, și anume în cuantumul

actualizat al sumei de 616.183,60 RON cu dobânda legală aferentă pe perioada cuprinsă

între data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 445 din 24

iunie 2006 a Tribunalului Hunedoara și până la data când vor fi admise la tranzacționare

titlurile emise de Fondul Proprietatea pe piața operată de Bursa de Valori București.

Împotriva sentinței civile

nr. 97 din 19 februarie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând situația

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a criticat hotărârea

judecătorească pentru că instanța de fond a respins în mod greșit excepția invocată

prin întâmpinare referitoare la lipsa plângerii prealabile, întrucât conform Legii

nr. 554/2004 art. 7, această procedură era obligatorie, reclamanții trebuind ca

înainte de a se adresa instanței să parcurgă această cerință a legii.

Și pe fond soluția primei

instanțe este criticată, întrucât aceasta a pronunțat-o cu nesocotirea probelor

administrate, opinia Curții de Apel în sensul că recurenta ar fi refuzat să emită

decizia de despăgubire în favoarea reclamanților, fiind eronată. Se mai arată în

motivele de recurs că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 247/2005 și au fost

invocate dispozițiile C. civ. art. 1088, prevederi care în speță nu se aplică, întrucât

privesc materia contractuală.

Prin decizia nr. 3595

din 27 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 97 din 19 februarie 2007

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

A fost menținută, astfel, ca fiind temeinică și legală, hotărârea recurată, prin

care, respingându-se excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost admisă acțiunea formulată în contradictoriu

cu aceasta de reclamanții S.A.T., A.G.E.T. și M.C.M.M., dispunându-se anularea parțială

a deciziei nr. 793 din 22 iunie 2006 emisă de pârâtă, sub aspectul cuantumului despăgubirilor

stabilite, și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii în care să dispună acordarea

unui titlu de despăgubiri în cuantumul actualizat al sumei de 616.183,39 RON, cu

dobânda legală aferentă perioadei 24 iunie 2005 și până la data la care vor fi admise

la tranzacționare titlurile emise de Fondul Proprietatea pe piața operată de Bursa

de Valori București; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 2.100 RON.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut, referitor la excepția lipsei procedurii prealabile,

că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, întrucât normele incidente

în materie nu prevăd procedura respectivă, împotriva deciziilor adoptate de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor exercitându-se contestație direct la instanța

de judecată, fără a mai fi necesar să se parcurgă etapele prevăzute de art. 7 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De altfel, se arată în

decizia contestată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului implică două

condiții fundamentale, respectiv accesibilitatea și previzibilitatea, legea trebuind

să fie suficient de accesibilă pentru ca cetățeanul să aibă acces la justiție și

să dispună de informații suficiente în legătură cu normele aplicabile speței, condiții

pe care le îndeplinește și Legea nr. 247/2005, statuând accesibilitatea la justiție

a persoanelor în cauză și instituind, prin dispozițiile art. 19-20, o cale specială

de atac împotriva deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

derogatorie de la legea comună - Legea nr. 554/2004.

Pe fondul recursului,

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sentința atacată este legală și

temeinică, reținând următoarele:

Executarea unei sentințe,

astfel cum stabilește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie

considerată ca făcând parte integrantă din proces. Este adevărat că tot Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga

statul respectiv să execute fiecare sentință însă, dacă administrația refuză să

o facă, este evident că prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului se golesc de conținut.

Prin sentința civilă

nr. 445 din 24 iunie 2005 a Tribunalului Hunedoara, ce a stat la baza emiterii de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei contestate, s-a

constituit o recunoaștere a drepturilor reclamanților, iar noțiunea de bunuri poate

cuprinde atât bunuri actuale, cât și creanțe în baza cărora reclamanții pot pretinde

dreptul de proprietate revendicat.

Despăgubirile la care

au dreptul reclamanții trebuie, așadar, să fie juste și echitabile, iar sumele trebuie

acordate integral și în concordanță cu practica internă și internațională.

Or, din probele administrate

rezultă fără putință de tăgadă că intimații-reclamanți au parcurs procedurile instituite

în favoarea lor și este culpa autorităților că aceștia nu se pot bucura de bunul

care le aparține de drept.

S-a reținut că cererea

a fost fondată pe art. 18 din Legea nr. 554/2004 și că în mod corect a fost obligată

autoritatea administrativă să emită o nouă decizie cu acordarea despăgubirilor și

dobânzii legale aferente.

Împotriva deciziei pronunțate

în recurs a formulat contestație în anulare Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

invocând prevederile art. 318 teza finală C. proc. civ.

În motivarea contestației

în anulare se menține că instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, în motivele de

recurs au fost invocate dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzii legale pentru obligații bănești și faptul că în cuprinsul Titlului VIII

din Legea nr. 247/2005 nu există prevederi legale referitoare la plata unor asemenea

dobânzi, iar instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv.

De asemenea, în recurs

a fost criticată soluția instanței de fond și sub aspectul momentului până la care

aceasta a dispus actualizarea sumei, respectiv până la data la care vor fi admise

la tranzacționare titlurile emise și nici asupra acestuia nu s-a pronunțat instanța

de recurs.

În drept, contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza finală C. proc. civ.

Potrivit art. 318

alin. (1) teza finală C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Se poate observa, analizând

cererea de recurs, că au fost invocate ca motive de recurs –dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., atât sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei procedurii

administrative prealabile, dar și nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței

de fond.

Verificând hotărârea atacată

cu contestație în anulare se constată că instanța de recurs a analizat motivele

invocate de recurentă, astfel că va fi respinsă contestația în anulare.

Trebuie, din interpretarea

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., să facem deosebirea

între motivele de casare, care pot fi invocate și argumentele ce pot fi aduse în

dovedirea acestor motive.

Textul se referă la „motive

de casare”, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu la

argumentele, de fapt sau de drept, pe care părțile le pot prezenta, dar care trebuie

să se încadreze în motivul de casare invocat.

Instanța de recurs poate

să grupeze argumentele folosite în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă

printr-un considerent comun și nu trebuie să răspundă la toate argumentele recurentului.

Astfel, se poate observa

că argumentele prezentate de recurentă ce vizau nelegalitatea hotărârii instanței

de fond au fost înlăturate cu motivarea că executarea unei sentințe face parte integrantă

dintr-un proces, iar despăgubirile trebuie să fie juste și echitabile, despăgubirile

fiind acordate în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În contestația, în anulare

s-au făcut referiri la dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dar aceste

argumente nu au fost prezentate și în fata instanței de recurs, astfel încât nu

se pune problema ca aceasta să fi făcut referire la ele.

Apreciind că instanța

de recurs, prin decizia atacată cu contestație în anulare, a analizat motivele de

casare invocate de recurenta-contestatoare, va fi respinsă contestația în anulare

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

deciziei nr. 3595 din 27 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2008.