Decizia nr. 416/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1621/2022 a Tribunalului Maramureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamantul A. a solicitat instanței ca pârâta B. să fie obligată: să plătească suma de 250.000 RON daune morale produse prin atingerea adusă imaginii sale publice, să publice într-una din publicațiile on-line de interes local și într-una de interes național a textul hotărârii judecătorești, să șteargă de pe pagina de C. toate referirile la conducerea Serviciului public județean salvamont Maramureș sau la persoana reclamantului, să se abțină pe viitor de a mai vehicula în public direct sau indirect, personal sau prin interpuși, afirmații cu privire la persoana reclamantului sau a Serviciului public județean Salvamont Maramureș.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea din 22 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 1621 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. Pârâta a fost obligată să achite reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale. Pârâta a fost obligată ca, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să publice dispozitivul acesteia într-o publicație online de interes local și într-o publicație online de interes național. S-au respins celelalte pretenții. S-au compensat parțial cheltuielile de judecată până la limita sumei de 2.000 RON și s-au respins cererile părților privind cheltuielile de judecată ce exced valorii compensate. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 47/A/2024 din 13 februarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă s-au respins, ca nefondate, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1621 din 29 noiembrie 2022 și a încheierii civile din 22 martie 2022 ale Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosarul nr. x/2021 și apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleași sentințe.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 47/A/2024 din 13 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs principal pârâta B. și recurs incident reclamantul A.. Recursul principal declarat de pârâta B. Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a procedat la un examen efectiv al obiectului apelului cu care a fost învestită, în sensul de arăta argumente în măsură să-i susțină soluția pronunțată cu privire la menținerea soluției privind obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare. Printr-o primă critică, subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a imputat instanței de apel o greșită soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantului, cu încălcarea art. 36 din C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a învederat că, în fața instanței de fond, reprezentantul reclamantului a precizat că acțiunea a fost formulată în numele personal al reclamantului și nu în calitatea sa de șef al serviciului public salvamont. În aceste condiții, a apreciat că solicitările reclamantului care vizează conducerea Serviciului Public Județean Salvamont Maramureș, urmare a mesajelor publicate de pârâtă pe pagina personală de C. care se referă la acest serviciu, reclamantul nu justifică calitate procesuală activă. A mai arătat că nu a publicat pe rețeaua de socializare nici un text sau mesaj despre persoana privată A., ci despre conducerea publică defectuoasă a unui serviciu public, de interes județean, de o deosebită importanță pentru siguranța și integritatea oamenilor. Or, prin respingerea excepției lipsei calității procesuale active, instanța de control judiciar a pus, în mod eronat, semnul egalității între funcția publică pe care o ocupă reclamantul cu însăși persoana sa privată. Prin cea de-a doua critică, subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat o interpretare și aplicare greșită a normelor legale prevăzute de art. 42, art. 75 și art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ. și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezvoltând această critică, recurenta a susținut că nu există faptă ilicită, întrucât aspectele semnalate în postările pe rețeaua de socializare nu au potențial defăimător și nu au fost dovedite de reclamant ca fiind false. Totodată, a arătat că nu a făcut nici altceva decât să își exercite dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din CEDO și art. 70 din C. civ., exprimând public opinii și critici referitoare la aspecte ce țin de viața profesională a intimatului. Făcând o incursiune în criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a afirmat că este necesară o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare; că reclamantul ocupa, la momentul publicării postărilor, funcția de șef serviciu, fiind așteptat din partea acestuia să tolereze un interes mai mare din partea publicului decât o persoană particulară; că nu poate fi negat interesul public al cetățenilor cu privire un subiect de interes local; că și-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limite normale și cu bună-credință, fără dorința de șicanare, ci cu intenția de a prezenta diverse situații în legătură cu modul de a acționa al reclamantului, în calitate de șef al serviciului. În ceea e privește distincția între judecăți de valoare și afirmații factuale, recurenta-pârâtă a susținut că afirmațiile postate sunt judecăți de valoare, fiind prezentată doar viziunea interioară asupra dimensiunii morale a comportamentului reclamantului, în calitatea sa de conducător al unei instituții publice și, chiar în situația în care ar fi calificate ca fiind afirmații factuale, există o bază factuală suficientă. A învederat că nici celelalte condiții necesar a fi întrunite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, întrucât afirmațiile din postările de pe pagina personală de C. nu au caracterul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii morale, reclamantul nedovedind măsura în care percepția publică, socială asupra imaginii sale s-ar fi deformat de o manieră serioasă, gravă, încât să producă lezarea onoarei sau reputației acestuia. În ceea ce privește lipsa de vinovăție, recurenta a învederat că nu a urmărit denigrarea reclamantului, ci atragerea atenției asupra unor aspecte de interes pentru societate, prin afirmații de bună-credință, bazate pe fapte reale. Recursul incident declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a imputat instanței de apel o lipsă de motivare a soluției de păstrare a cuantumului daunelor morale acordate la 5.000 RON, prin reținerea succintă că nu pot fi identificate motive care să impună schimbarea soluției, cuantumul nefiind disproporționat în raport de particularitățile prezentului litigiu. Totodată, a susținut că nemotivată este și soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ștergerea de pe pagina sa de C. a referirilor la conducerea serviciului salvamont. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că stabilirea cuantumului despăgubirii acordate de prima instanță și menținută de instanța de apel încalcă prevederile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1359 C. civ., reparația trebuind a fi obligatoriu integrală. Prin ultima critică, recurentul a imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 1349 și art. 72-73 C. civ., susținând că reparația prejudiciului nu a fost realizată în integralitate, întrucât postările denigratoare rămân în continuare accesibile publicului, iar reclamanta nu a fost obligată să se abțină, pe viitor, de la a publica referiri la persoana reclamantului, deși anumite afirmații au fost calificate de instanțe drept denigratoare și fapte ilicite. În acest sens, recurentul a susținut că există o contrarietate între considerente și soluție, întrucât, pe de o parte, instanța constată că unele afirmații sunt denigratoare, dar, pe de altă parte, respinge capetele de cerere aferente acestora.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că hotărârea instanței de apel este motivată conform exigențelor art. 425 C. proc. civ. și a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în speță. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, precizând că instanța de apel a expus, în mod detaliat, considerentele pe care se sprijină soluția adoptată și a pronunțat o soluție legală, prin aplicarea corectă a normelor legale raportat la situația de fapt reținută. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II. 1. Recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva unei greșite interpretări și aplicări a art. 36 C. proc. civ., soluția dată de către instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului A.. În acest sens, recurenta a susținut că cererea inițială a fost formulată în numele propriu al persoanei fizice A., care reclamă suferirea unui prejudiciu de imagine în urma afirmații făcute pe recurenta-pârâtă cu privire la A., în calitatea sa de șef serviciu al Serviciului public județean salvamont Maramureș. În analiza criticii, Înalta Curte reține că este adevărat că textele publicate de pârâtă, menționate în acțiune ca fiind cauzatoare de prejudiciu, se refereau la activitatea reclamantului în exercitarea funcției publice, fără a viza aspecte ale vieții sale private. Totuși, această împrejurare nu poate conduce la lipsirea reclamantului de calitatea procesuală activă, așa cum corect au reținut instanțele de fond. Din punct de vedere juridic, dreptul la imagine aparține exclusiv persoanei fizice, iar calitatea profesională pe care aceasta o deține nu reprezintă o entitate distinctă, ci doar un cadru în care drepturile sale pot fi exercitate sau afectate. Imaginea profesională este o expresie a identității personale și, prin urmare, o atingere adusă reputației unei persoane în plan profesional se răsfrânge inevitabil asupra persoanei fizice în ansamblul său. Drepturile personalității, între care și dreptul la imagine, nu se divizează în funcție de domeniul vieții sociale în care sunt incidente. Orice afirmație defăimătoare referitoare la calitatea profesională a unei persoane produce efecte directe asupra titularului, care este întotdeauna persoana fizică. În consecință, protecția juridică a acestui drept nu poate fi condiționată de caracterul privat sau profesional al contextului în care a intervenit atingerea. Această interpretare este confirmată și de jurisprudența constantă, potrivit căreia persoana fizică rămâne întotdeauna titularul legitim al dreptului la imagine, indiferent dacă afirmațiile prejudiciabile vizează viața privată sau exercitarea unei funcții ori calități profesionale. În acest context, susținerea recurentei, întemeiată pe o distincție artificială între persoana fizică și funcția publică exercitată de aceasta, este lipsită de temei și contravine principiilor care guvernează protecția drepturilor personalității și regulile legitimității procesuale. Drept urmare, se constată că, în mod corect, au reținut instanțele de fond calitatea procesuală activă a reclamantului, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a imputat instanței de apel o lipsă de argumentare a soluției de menținere a dispoziției de publicare a dispozitivului hotărârii de condamnare, din perspectiva textelor normative evocate, fiind invocată ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Examinând decizia recurată cu privire la acest aspect și observând motivele de apel formulate împotriva sentinței civile, prin care pârâta a fost obligată la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare, Înalta Curte urmează a analiza critica din perspectiva ipotezelor de casare prevăzute de pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și va reține: Prin sentința civilă nr. 1621 din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Maramureș a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. și, printre altele, a obligat pârâta ca, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să publice dispozitivul acesteia într-o publicație online de interes local și într-o publicație de interes național. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta, aceasta din urmă formulând critici cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și critici prin care a imputat primei instanțe o interpretare și aplicare eronată a normelor naționale și convenționale referitoare la protejarea dreptului la liberă exprimare, și, în consecință, o interpretare și aplicare greșită a reglementărilor în materia răspunderii civile delictuale, fără a formula critici împotriva dispoziției de publicare a dispozitivului hotărârii de condamnare. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile, fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Deși apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, el are două limitări reglementate prin dispozițiile art. 477 și art. 478 din același Cod. Articolul 477 dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Având în vedere că pârâta nu a formulat, în apel, critici împotriva dispoziției de obligare la publicarea hotărârii de condamnare, iar instanța de apel a confirmat reținerile primei instanțe cu privire la întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru parte din afirmațiile postate, în mod legal, instanța de prin control judiciar a menținut dispozițiile de obligare la publicare, fără a analiza soluția primei instanțe și fără a fi obligată la motivarea acesteia. Drept urmare, omisiunea din motivarea hotărârii atacate a aspectelor privitoare la această soluție nu reprezintă o nemotivare, în sensul art. 425 C. proc. civ., ci o aplicare judicioasă a principiului tantum devolutum quantum apellatum, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei și au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză. Trecând la analiza efectivă a modalității de aplicare de către instanța de apel a criteriilor stabilite prin jurisprudența națională și cea convențională, Înalta Curte reține că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Recurenta-pârâtă a susținut, prin cererea de recurs, că instanța de apel nu ar fi distins în mod corespunzător între judecăți de valoare și afirmații factuale, arătând că postările criticate nu ar fi avut alt rol decât exprimarea unei "viziuni personale asupra dimensiunii morale a comportamentului reclamantului, în calitatea sa de conducător al unei instituții publice." Trebuie menționat încă de la începutul analizei caracterul contradictoriu al susținerilor recurentei-pârâte, acestea fiind diferite de la o etapă procesuală la alta, în apel aceasta susținând că "cele publicate pe pagina personală a rețelei de socializare reprezintă fapte reale pe care le cunoaște direct sau indirect." Analizând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată, contrar afirmațiilor recurentei, că instanța de apel a făcut, în mod explicit, distincția dintre judecăți de valoare și imputări factuale, reținând că afirmațiile recurentei nu se limitează la simple opinii circumscrise libertății de exprimare, ci constituie acuzații concrete, susceptibile să aducă atingere dreptului la reputație. În consecință, instanța de apel a apreciat corect că aceste afirmații trebuiau susținute de o bază factuală veridică, inexistența acesteia conducând la calificarea lor ca denigratoare și, implicit, în afara protecției conferite de art. 10 din Convenție. Chiar și în ipoteza în care afirmațiile ar fi fost exclusiv judecăți de valoare, contrar celor arătate în recurs, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a statua că și asemenea aprecieri trebuie să aibă un suport factual suficient, în lipsa căruia devin excesive (a se vedea cauzele Lavric c. României și Pedersen și Baadsgaard c. Danemarcei). În același sens, Curtea a precizat că, deși autorul unor judecăți de valoare nu poate fi constrâns să probeze adevărul afirmațiilor sale - o obligație imposibilă în sine - totuși, acestea nu beneficiază de protecție dacă sunt lipsite de orice fundament faptic (cauzele Jerusalem c. Austriei, Brasilier c. Franței, Feldek c. Slovaciei). În măsura în care sunt puse în discuție simultan atât judecăți de valoare, cât și imputări de fapte concrete, instanța europeană a reținut că analiza trebuie să aibă în vedere tipul de afirmație care a produs efectiv atingerea dreptului protejat (cauza Dichand și alții c. Austriei). De asemenea, buna-credință a autorului constituie un criteriu esențial în aprecierea proporționalității, fiind necesar ca exprimarea să urmărească un scop legitim de interes public. Or, instanța de apel a analizat aceste aspecte și, în urma probatoriului administrat, a concluzionat că parte din afirmațiile făcute de pârâtă nu au o bază factuală suficientă, iar pârâta nu a acționat cu bună-credință și doar cu scopul informării publicului cu privire la modul în care este condusă una din instituțiile de interes public. În acest sens, instanța a reținut că, deși pârâta a susținut că ar fi cunoscut încă din anul 2020 aspectele pe care le-a făcut publice, scopul real al demersului său nu a fost informarea publicului, ci unul personal, respectiv evitarea sancționării partenerului său de către comisia de disciplină, demers susținut inclusiv prin inițiativa de a organiza un protest în chiar ziua întrunirii comisiei. În ceea ce privește această bună-credință, pe care recurenta o susține în cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune care ține de probatorii și de modalitatea de evaluare a acestora, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. În consecință, întrucât instanțele de fond au reținut, pe baza probatoriului administrat, că pârâta nu a urmărit o dezbatere reală privind disfuncționalitățile unui serviciu public sau îmbunătățirea activității acestuia, ci a formulat afirmații ce depășesc limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenție, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia buna-credință ar fi fost dovedită în cauză. Motivul de recurs prin care se susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la condițiile vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu va fi, de asemenea, respins. Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă", iar, potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea unei fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiții care sunt întrunite și în prezenta speță. În cauza dedusă judecății, sub aspectul faptei ilicite, instanțele de fond au constatat că afirmațiile publicate de pârâtă pe rețeaua de socializare au depășit limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin natura și conținutul lor afectând dreptul reclamantului la demnitate și reputație. În ceea ce privește prejudiciul, jurisprudența constantă, atât națională, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, în materia prejudiciului moral, dovada faptei ilicite este suficientă pentru a se prezuma existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate, întrucât prejudiciul moral are o natură subiectivă, interioară, care nu poate fi probată direct. Această soluție, consacrată de practica judiciară, recunoaște că simpla imputare publică a unor fapte sau exprimarea unor acuzații denigratoare determină, prin ea însăși, atingerea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei vizate. Raportul de cauzalitate dintre afirmațiile ilicite și atingerea adusă demnității și reputației reclamantului este, așadar, evident, fiind rezonabil să se considere că un astfel de comportament provoacă în mod necesar consecințe negative asupra imaginii și integrității morale a persoanei vizate. Totodată, în privința vinovăției, instanțele de fond au reținut că pârâta a acționat cu rea-credință, nefiind animată de intenția legitimă de a contribui la o dezbatere de interes public, ci urmărind un scop personal. Astfel, lipsa bunei-credințe exclude orice justificare a conduitei sale, confirmând existența culpei în sensul art. 1357 C. civ. Pe cale de consecință, constatând existența faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa pârâtei, în mod legal, instanța de apel a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal. II.2. Recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. Prin criticile subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel, susținând că este nemotivată în ceea ce privește soluțiile pronunțate asupra cuantumului daunelor morale și asupra cererii privind obligarea pârâtei de a înlătura, de pe pagina de C., postările referitoare la persoana reclamantului. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, în analiza efectuată, instanța de apel a reținut că, în cazul cuantificării daunelor morale, nu operează criterii de evaluare prestabilite, ci judecătorul trebuie să stabilească întinderea reparației judecând în echitate, după o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei. Totodată, a reținut că, pentru stabilirea în concret a cuantumului daunelor morale judecătorul trebuie să se raporteze la contextul în care s-a produs fapta ilicită, gravitatea acesteia, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită și tocmai de aceea instanțele dispun de o marjă de apreciere în analiza pe care o fac. Astfel, în raport de aceste criterii, Curtea de Apel a reținut că nu pot fi identificate motive care să impună schimbarea soluției de stabilire de către prima instanță a cuantumului despăgubirilor morale la nivelul sumei de 5.000 RON. În ceea ce privește petitul privind obligarea pârâtei la ștergerea de pe pagina de C. a tuturor referirilor la conducerea Salvamont Maramureș sau la persoana reclamantului, Curtea de Apel a constatat că a fost respins în mod corect, fiind formulat mult prea generic. Înalta Curte reține că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părților și instanțelor de control judiciar să înțeleagă raționamentul pe care se bazează soluția adoptată. Or, în speță, se constată că motivarea instanței, deși este succintă, este suficientă din perspectiva cerințelor de claritate și coerență impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât răspunde criticilor formulate și indică elementele de apreciere avute în vedere (respectiv criteriile de evaluare a cuantumului daunelor morale și lipsa de precizie a cererii de înlăturare a postărilor), ceea ce permite înțelegerea raționamentului instanței și verificarea legalității de către instanța de recurs. În acest context, împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale, va fi respinsă, ca nefondată. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant, subsumată de acesta pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susține că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor la suma de 5.000 RON, astfel cum a fost acordat de prima instanță și menținut de instanța de apel, instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1359 C. civ., Înalta Curte reține că această critică vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparține instanțelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot analiza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor. Instanța supremă reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. În consecință, simpla afirmație a recurentului potrivit căreia suma acordată ar fi nejustificată, pe motiv că imaginea și prestigiul unei persoane nu pot fi convertite într-o valoare pecuniară nesemnificativă, nu este aptă a declanșa controlul de legalitate al hotărârii sub acest aspect, în absența unor critici punctuale apte să demonstreze că instanța de fond nu a respectat criteriile consacrate de jurisprudența națională și cea a Curții Europene în materia stabilirii cuantumului despăgubirilor. Drept urmare, reiterând caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care conferă posibilitatea instanței de recurs să exercite un control strict pe nelegalitate asupra hotărârii atacate, fără a putea primi spre examinare critici prin care se tinde la reaprecierea situației de fapt în recurs, prin reevaluarea probelor, Înalta Curte va înlătura din analiză argumentele referitoare la cuantumul daunelor morale. Prin ultima critică, recurentul a imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 1349 și art. 72-73 C. civ., susținând că reparația prejudiciului nu a fost realizată în integralitate, întrucât postările denigratoare rămân în continuare accesibile publicului, iar reclamanta nu a fost obligată să se abțină, pe viitor, de la a publica referiri la persoana reclamantului, deși anumite afirmații au fost calificate de instanțe drept denigratoare și fapte ilicite. În acest sens, recurentul a susținut că există o contrarietate între considerente și soluție, întrucât, pe de o parte, instanța constată că unele afirmații sunt denigratoare, dar, pe de altă parte, respinge capetele de cerere aferente înlăturărilor acestora. Critica, deși încadrabilă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este nefondată. Este adevărat că instanța a constatat caracterul ilicit al unor afirmații publicate de pârâtă, însă reparația prejudiciului nu presupune, în mod necesar, acordarea tuturor măsurilor solicitate de reclamant, ci doar a celor care sunt apte să înlăture efectele vătămării produse și să asigure un just echilibru între dreptul la reputație și demnitate și dreptul la liberă exprimare. În acest sens, se rețin dispozițiile art. 253 alin. (1) C. civ., potrivit cărora persoana vătămată poate cere instanței "încetarea încălcării și repararea prejudiciului cauzat, precum și, după caz, luarea altor măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru înlăturarea consecințelor acesteia". Totuși, aceste măsuri trebuie să fie determinate, proporționale și efectiv realizabile. În cauza de față, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că solicitarea de ștergere a "tuturor postărilor" referitoare la reclamant este excesiv de vagă, întrucât nu distinge între afirmațiile ilicite și cele care intră în sfera libertății de exprimare. Aceasta întrucât, o obligație de formulare generică, lipsită de delimitare obiectivă, pe de o parte, nu poate fi pusă în executare, iar, pe de altă parte, ar genera un risc de restrângere disproporționată a libertății de exprimare garantate de art. 30 Constituție și art. 10 CEDO. De asemenea, cererea de interzicere a oricărei postări viitoare care face referire la reclamant echivalează cu o măsură de cenzură preventivă, inadmisibilă într-un stat de drept, fiind contrară jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cumpănă și Mazăre c. României, cauza Observer and Guardian c. Regatului Unit), care consacră caracterul excepțional al restrângerilor prealabile ale libertății de exprimare. În consecință, deși unele afirmații ale pârâtei au fost calificate drept fapte ilicite, măsurile reparatorii dispuse (obligarea la plata de daune morale) au fost considerate suficiente pentru a restabili echilibrul între drepturile aflate în conflict. Drept urmare, respingerea cererii privind ștergerea generică a postărilor și interdicția absolută de publicare pe viitor nu este nici contradictorie, nici nelegală, ci corespunde exigențelor art. 1349 și art. 72-73 C. civ. coroborate cu art. 30 Constituție și art. 10 CEDO, nefiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ca atare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident. Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate și le va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE,