ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 365/2016

Decizia nr. 365/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2012, precizată la data de 26 noiembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu B., anularea "răspunsului unitar" (Decizie de declarare ca neeligibile a cheltuielilor aferente închirierii de spații și utilități imobil spațiu) nr. 2208 din 20 februarie 2012 și obligarea pârâtei la rambursarea sumelor de bani plătite și solicitate la rambursare prin cererea de rambursare, în cuantum de 103.639,24 lei, cu titlu de chirie, 34.296,91 lei, cu titlu de cheltuieli cu utilitățile aferente spațiului închiriat și 58.255,19 lei, reprezentând cheltuieli cu amenajarea spațiului închiriat, respectiv imobilul din sectorul 1 București, unde sunt amenajate birouri utilizate pentru buna desfășurare a activităților de implementare de către reclamantă a unor proiecte finanțate prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Prin sentința nr. 6243 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3206 din 11 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 6243 din 5 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă SC A. SRL Bragadiru, invocând dispozițiile art. 503 alin. (1) pct. 2 și 3 N.C.P.C., solicitând să se dispună anularea acesteia și rejudecarea în totalitate a recursului, în sensul stabilirii unor corecții financiare conform normelor legale în vigoare.

În motivarea contestației în anulare se arată că prin hotărârea atacată instanța de recurs a omis aspectul stabilirii unor procente de corecție financiară, așa cum recurenta a arătat în motivul de recurs nr. 5, respectiv necesitatea corelării cu cadrul legal a procentelor de corecție în cazul declarării ca neeligibile a acestor cheltuieli.

Contestatoarea solicită instanței să aibă în vedere, pe lângă H.G. nr. 1160/2012, la care a făcut referire în cadrul cererii de recurs și care prevede aplicarea corecțiilor financiare solicitate de Comisia Europeană asupra cheltuielilor finanțate din Bugetul Uniunii Europene și următoarele:

- Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 22 decembrie 2014, primită în data de 24 decembrie 2014, unde la pct. 4.9 se indică ca bază legală pentru corecțiile efectuate Ghidul Comitetului de Coordonare a Fondurilor pct. 23, respectiv pct. 21, care prevede o corecție financiară de maxim 25% din valoarea cheltuielilor solicitate la plata pentru nerespectarea unui grad adecvat de publicitate și de transparență a achiziției;

- Decizia Curții Europene nr C(21.031)/9.527 din 19 decembrie 2013 privind instituirea și aprobarea orientărilor pentru stabilirea corecțiilor financiare pe care Comisia trebuie să le aplice, în cazul nerespectării normelor în materie de achiziții publice, asupra cheltuielilor finanțate de Uniune în cadrul gestiunii partajate;

- O.U.G. nr. 47 din 26 iunie 2014 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora;

- Ghidul Comitetului de Coordonare a Fondurilor nr. 07/0037/03-RO din 29 noiembrie 2007 pct. 21 (în vigoare la data efectuării achiziției) referitor la corecțiile financiare aferente achizițiilor publice;

- H.G. nr. 519 din 26 iunie 2014 privind stabilirea ratelor aferente reducerilor procentuale/corecțiilor financiare aplicabile pentru abaterile prevăzute în anexa la O.U.G. nr. 66/2011 cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, având în vedere toate aceste argumente, precum și cele expuse prin motivele de recurs, contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare formulate împotriva sentinței civile nr. 3206 din 11 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2012, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, stabilirea unui nivel de corecție financiară între 0 și 25%.

Prin notele de ședință formulate în cauză, contestatoarea precizează că temeiul juridic al contestației în anulare este reprezentat de prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Conform art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Înalta Curte apreciază că din analiza Deciziei nr. 3206 din 11 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se constată că au fost analizate motivele de casare invocate, chiar dacă nu au fost analizate punctual toate argumentele invocate în sprijinul motivelor de recurs.

Astfel, motivele invocate de către contestatoare în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL Bragadiru împotriva Deciziei nr. 3206 din 11 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.