ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 683/2016

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea: - Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 403/CCSN din 23 aprilie 2013, întocmit de pârât; - Notei de debit din 23 aprilie 2013, întocmite de către pârât; - Decizia autorității pârâte nr. 3290 din 11 iunie 2013 privind soluționarea contestației administrative împotriva procesului-verbal și a Notei de debit, înregistrată din 08 mai 2013; Totodată, a solicitat suspendarea executării procesului-verbal și a notei de debit, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare a actelor administrative atacate, și exonerarea societății de la plata obligațiilor de plată în cuantum de 181.633,87 lei, stabilite cu titlu de cheltuieli, constatate ca neeligibile în cadrul Contractului de finanțare prin actele atacate.

Soluția primei instanțe; Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 138 din 7 aprilie 2014, a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Calea de atac exercitată; Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 3.1. Recurenta critică hotărârea instanței de fond din perspectiva limitării cazurilor de nulitate la cele prevăzute expres de disp. art. 46 C. proc. fisc. și încadrarea restului cauzelor în categoria nulităților relative, cu obligația de a proba vătămarea. Recurenta consideră că judecătorul fondului confundă nulitățile absolute și relative cu nulitățile exprese și virtuale, astfel încât, de exemplu, competența emitentului actului, deoarece nu este menționată expres de art. 46 C. proc. fisc., ar fi un motiv de nulitate relativă. În opinia recurentei, sancțiunea nerespectării condițiilor de formă sau de fond ale actului administrativ este nulitatea absolută, întrucât, așa cum a indicat doctrina, în dreptul administrativ nu există nulități relative. Prejudiciul nu trebuie probat pentru că normele de drept public sunt norme de ordine publică în toate ramurile dreptului public. Astfel, susține recurenta, toate ipotezele prevăzute de art. 46 C. proc. fisc. corespund unor cazuri de nulitate expresă, iar ipotezele invocate corespund unei nulități virtuale. 3.2. Un alt motiv de recurs se referă la încălcarea dreptului la apărare de către organul fiscal. Instanța de fond a reținut în mod greșit că este suficientă „întrebarea” contribuabilului cu privire la obiecțiunile sale, iar existența unei căi de atac judiciare este un „beneficiu” care exclude posibilitatea existenței unui prejudiciu. Recurenta a invocat în fața instanței de fond faptul că în lipsa unei audieri, dreptul la apărare a fost încălcat, iar prejudiciul este reprezentat chiar de actele administrative fiscale prin care s-au stabilit obligații de plată. De asemenea, posibilitatea de a formula apărări în fața instanței de fond este discutabilă, în măsura în care judecătorul a limitat dezbaterea argumentelor puse în discuție și nu acoperă nulitatea actelor atacate emise cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. 3.3. Cel de-al treilea motiv de recurs vizează aprecierea greșită asupra naturii juridice a termenului prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011. Termenul de 90 de zile este un termen limită conferit organelor de control, urmând ca după expirarea acestuia să nu mai poată fi emis actul sancționator. 3.

Hotărârea instanței de fond este criticată și datorită recunoașterii caracterului de „date suplimentare” informațiilor învederate în raportul de audit. Concluzia este falsă, susține recurenta, întrucât la data de 21 martie 2013 nu s-au administrat probe noi și nu s-au dezbătut date suplimentare, ci a avut loc doar o divergență de opinii cu privire la interpretarea unor documente și informații existente. 3.

În mod greșit instanța de fond „a înlăturat implicit” efectele adresei din 17 decembrie 2012, ceea ce reprezintă un ultim motiv de recurs de natură procedurală, astfel cum este intitulat de recurentă. Recurenta arată că adresa în discuție este un veritabil act administrativ și reprezintă manifestarea de voință a organismului intermediar de a constata că nu există neregularități. 3.

Pe fondul pricinii, recurenta critică hotărârea primei instanțe din mai multe perspective, respectiv a neanalizării motivelor din procesul-verbal și a faptului că s-a susținut că lucrările de amenajare nu sunt cuprinse în cererea de finanțare aferentă proiectului și atașată contractului de finanțare. Recurenta învederează faptul că niciunul dintre motivele reținute de judecătorul fondului nu se regăsește în procesul-verbal atacat, de unde rezultă că acesta s-a substituit autorității administrative emitente. Se mai arată că în cererea de finanțare recurenta a menționat expres necesitatea achiziționării lucrărilor de amenajare a spațiilor de training, astfel că argumentele instanței de fond nu pot fi primite. 3.

Un alt motiv de critică vizează susținerea instanței de fond conform căreia secțiunea „Resursele alocate și achiziții de bunuri, servicii și lucrări necesare pentru implementarea Proiectului” are prioritate față de secțiunea „justificarea bugetului cererii de finanțare”. Argumentația instanței de fond este greșită, iar interpretarea este arbitrară neexistând niciun temei juridic pentru aceasta, mai ales că cererea de finanțare prevede la secțiunea pertinentă achiziționarea lucrărilor de amenajare a spațiului unde se vor desfășura activitățile Proiectului. 3.

În fine, ultimele două critici privesc afirmațiile instanței de fond în sensul că cererea de finanțare nu prevede că lucrările de amenajare se realizează la imobilul din str. x și nu s-a demonstrat că spațiul la care s-au realizat lucrările a fost utilizat în Proiect. Instanța de fond a interpretat greșit prevederile contractului de finanțare, deoarece nu este impusă încheierea unui act adițional în ipoteza în care nu s-a prevăzut expres locația, ci doar în caz de modificare a cheltuielilor de tip x, iar prin procesul-verbal nu s-a contestat că lucrările de reamenajare au fost efectuate în spațiul sus-menționat. 4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru; Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 16 decembrie 2015. II. Analiza motivelor de casare. Recursul este nefondat. 1. Cu privire la motivele de casare de natură procedurală (3.1. - 3.5.); Prevederile art. 46 C. proc. fisc. au în vedere nulitatea actului administrativ fiscal pentru lipsa elementelor intrinseci (de formă) ale acestuia. Astfel, numai acelea care sunt indicate expres în art. 46 pot conduce la anularea actului și nu alte lipsuri cum ar fi motivarea sumară sau inexistența datelor de identificare ale contribuabilului, cu excepția numelui, prenumelui ori denumirii contribuabilului. Lipsa unor elemente (de formă) ce nu sunt prevăzute la art. 46 pot conduce la anularea actului administrativ fiscal numai dacă se dovedește vătămarea, sancțiunea fiind nulitatea relativă. Competența organului fiscal este o condiție a validității actului administrativ fiscal, dar nu este dintre cele ce pot fi încadrate la art. 46, deoarece nu este o condiție de formă a actului. În mod corect a reținut prima instanță că termenul de 90 zile este de recomandare, deoarece nu este prevăzut sub sancțiunea nulității absolute, recurenta fiind datoare să probeze vătămarea pentru a obține anularea actului. Dreptul la apărare al recurentei în fața intimatului a fost respectat, acesta a fost întrebat în legătură cu pricina, iar faptul că organismul competent nu a acceptat argumentele sale nu înseamnă că dreptul la apărare a fost exercitat în mod formal. Potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare poate fi reluată de aceeași sau altă structură de control dacă, până la data împlinirii termenului de prescripție, dacă apar alte date suplimentare necunoscute la data efectuării verificărilor sau apar erori de calcul care influențează rezultatele acestora. Raportul de audit întocmit de Curtea de Conturi nr. 51391/AP din 11 septembrie 2012 se încadrează în noțiunea de „date suplimentare” cerută de disp. art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, deoarece măsurile dispuse prin acest act sunt obligatorii pentru organismul intermediar. Reverificarea este permisă până la împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă s-a emis sau nu un act prin care, inițial cheltuielile au fost declarate eligibile, cum este adresa din 17 decembrie 2012, care reprezintă într-adevăr un act administrativ, prin consecințele la care dă naștere. Având în vedere că prevederile art. 31 alin. (1) sus-menționate permit revenirea asupra actelor administrative emise anterior în procedura verificării, în ipoteza existenței unor date suplimentare necunoscute, se poate afirma că actele administrative în cauză nu își mai produc efectele juridice, cum în mod corect a reținut și prima instanță. 2. Cu privire la motivele de casare ce vizează fondul cauzei (3.6 - 3.7); Procesul-verbal de constatare a neregulilor cuprinde referiri la cheltuielile de amenajare a locației din str. x și la faptul că nu s-a depus notificarea cerută prin contractul de finanțare. Instanța de fond analizează aceste argumente cuprinse în procesul-verbal, astfel încât cele susținute de recurentă sunt nefondate. De altfel, recurenta nici nu precizează la care anume argumente se referă, și care nu au legătură cu actul atacat. Recurenta a solicitat la decontare cheltuieli ce reprezintă reamenajarea clădirii sediului său social. Din actele dosarului rezultă că recurenta avea obligația să notifice modificarea sediului social și a locației de implementare a proiectului. Recurenta nu și-a îndeplinit această obligație legală, decât după reamenajarea spațiului. Mai mult, recurenta nu a făcut dovada că în acest spațiu au avut loc activitățile de training, pentru a putea pretinde că sunt îndeplinite prevederile cererii de finanțare - secțiunea „Resursele alocate și achiziții de bunuri, servicii și lucrări necesare pentru implementarea proiectului”. Critica ce vizează prioritatea secțiunii „justificarea bugetului cererii de finanțare” este nefondată, deoarece beneficiarul trebuie să demonstreze eligibilitatea cheltuielii pentru toate achizițiile efectuate, astfel încât se poate afirma că această secțiune are prioritate față de secțiunea „resursele alocate.”. Chiar dacă schimbarea sediului a fost făcută prin Notificarea nr. 2 și a fost demonstrată utilizarea spațiului pentru activități de training, cheltuielile au fost angajate cu mult timp anterior, cu ocazia formulării primei cereri de rambursare, când nu s-a demonstrat eligibilitatea acestora. Față de acestea, se va constata că recurenta nu a respectat prevederile contractului de finanțare și nu a notificat schimbarea adresei sediului său social, soluția instanței de fond fiind legală, fără să fie influențată de susținerile care într-adevăr, sunt străine pricinii, respectiv cele ce privesc încheierea unui act adițional la contractul de finanțare. În concluzie, în drept, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.