ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1178/2016

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 3 iulie 2014, reclamanta SC A. SRL, în insolvență, prin administrator judiciar SC P. SPRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. - D., anularea Deciziei nr. 3500 din 17 decembrie 2013 emisă de pârâtă și, pe cale de consecință, în principal, anularea modalităților/operațiunilor de stingere a obligațiilor fiscale prin compensare conform Deciziilor de compensare nr. 4561 din 16 aprilie 2013, nr. 4562 din 16 aprilie 2013, nr. 4563 din 16 aprilie 2013, nr. 4564 din 16 aprilie 2013, nr. 4565 din 16 aprilie 2013, nr. 4566 din 16 aprilie 2013, nr. 4567 din 16 aprilie 2013, nr. 4568 din 16 aprilie 2013 și nr. 4569 din 16 aprilie 2013 emise de pârâtă, iar, în subsidiar, constatarea caracterului nedatorat al accesoriilor calculate și anularea Deciziei nr. 207 din 16 aprilie 2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii în valoare de 5.245.294 lei și anularea deciziilor de compensare menționate.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond; Prin sentința civilă nr. 453 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins excepția tardivității acțiunii invocată de pârâta C. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Cererea de recurs. Motivele de casare; Împotriva soluției instanței de fond, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar SC P. SPRL și administrator special E., criticând-o pentru nelegalitate. Sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea hotărârii și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată. În privința primului motiv de recurs, arată că hotărârea nu este motivată, instanța de fond rezumând raționamentul său logico-juridic într-un singur alineat. În privința celui de-al doilea motiv de recurs, care se referă la greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, arată că prima instanță a considerat în mod nelegal că Decizia nr. 1658 din 27 martie 2012 pronunțată de Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/33/2010 echivalează cu soluționarea pe fond asupra cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. 260/2009. Astfel, a reținut în mod greșit că Decizia nr. 1658/2012 a stopat efectele suspensive ale sentinței nr. 26 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj. Faptul reținut în mod corect de prima instanță și intrat în autoritatea lucrului judecat este acela că sentința nr. 26/2010 de suspendare a Deciziei de impunere nr. 260/2009 afectează în mod semnificativ calitatea creanței Fiscului de a fi certă, lichidă și exigibilă. Or, potrivit art. 116 alin. (4) C. proc. fisc., compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile. Hotărârea nr. 26/2010 de suspendare a deciziei de impunere afectează caracterul cert al creanței, asupra titlului de creanță planând o aparență de nelegalitate. De asemenea, afectează caracterul exigibil al creanței, în sensul că executorialitatea titlului este amânată până la data soluționării dosarului de fond. Astfel, în condițiile suspendării executării Deciziei de impunere nr. 260/2009, creanța fiscală nu este scadentă. Cât privește semnificația sintagmei „ pronunțarea instanței de fond” din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurenta arată că o instanță judecătorească nu se poate pronunța pe fondul raportului juridic fiscal decât ulterior soluționării contestației administrative de către organele fiscale, iar cât timp această contestație rămâne nesoluționată contribuabilului nu i se naște dreptul la acțiunea în anularea titlului de creanță, așa încât nu se poate considera că efectele suspendării încetează prin pronunțarea soluției de inadmisibilitate asupra cererii de anulare a deciziei de impunere. Prima instanță a apreciat eronat că Decizia nr. 1658/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție cuprinde o soluție pe fond a cauzei. Deși a deslușit pe deplin înțelesul teoretic al noțiunii de soluționare pe fond a cauzei, prima instanță a raportat greșit această instituție nu la actul de impunere, ci la un act străin de fondul cauzei și anume, la Decizia nr. 253/2010 de suspendare a soluționării contestației administrative.

Apărările intimatei; Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. solicită respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arată că acesta este nefondat, sentința recurată fiind motivată, respectiv bazată pe o analiză a tuturor aspectelor cauzei, raportat și la litigiile care au precedat prezentul dosar. Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât, prin Decizia nr. 1658/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată cererea de anulare a Deciziei nr. 253/2013. Suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 260/2009 a subzistat până la momentul pronunțării sentinței nr. 135 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj modificată prim Decizia nr. 1658 din 27 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar deciziile de compensare au fost emise în conformitate cu prevederile art. 116 și 117 din O.G. nr. 92/2003.

Procedura de soluționare a recursului; 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 octombrie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Părțile nu au depus punct de vedere la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin Încheierea din data de 3 februarie 2016 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. 5.2 Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs. 5.2.1. Argumente de fapt și de drept relevante. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Recurenta susține fără temei că hotărârea recurată nu ar cuprinde argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată și că raționamentul logico-juridic al primei instanțe ar rezulta dintr-un singur aliniat al sentinței. Considerentele sentinței cuprind expunerea situației de fapt, încadrarea în drept, prezentarea argumentelor părților dar și a argumentelor instanței, care susțin dispozitivul hotărârii. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt reținute aspectele pe care recurenta le consideră intrate în autoritatea lucrului judecat și anume că: a) sentința nr. 26/2010 a Curții de Apel Cluj (prin care s-a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 260/2009 până la pronunțarea instanței de fond) afectează calitatea creanței fiscale de a fi certă lichidă și exigibilă și b) noțiunea de „pronunțarea instanței de fond” cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 554/2004 se referă la existența unei verificări a fondului raportului juridic dedus judecății de către o instanță judecătorească iar nu la o soluție în primă instanță care nu cercetează fondul raportului dedus judecății. Dimpotrivă, prima instanță a apreciat că suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 260/2009 a subzistat până la momentul pronunțării instanței de fond în Dosarul nr. x/33/2010 și nu a făcut nici un fel de considerații asupra afectării caracterului cert, lichid și exigibil al creanței prin efectul hotărârii de suspendare a executării, pentru că analiza acestor susțineri ale reclamantei nu se mai impunea, în condițiile constatării încetării efectelor suspendării. Înalta Curte consideră greșită aserțiunea din sentința recurată potrivit căreia efectele suspendării executării Deciziei de impunere nr. 260/2009 au încetat. Astfel, prin sentința civilă nr. 26 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, pronunțându-se asupra unei cereri de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 260/2009, formulată în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere menționate până la pronunțarea instanței de fond. Prin sintagma „pronunțarea instanței de fond”, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se înțelege pronunțarea în primă instanță asupra cererii de anulare a aceluiași act administrativ fiscal care este vizat și de cererea de suspendare. Este adevărat că recurenta reclamantă a promovat în 2010 o acțiune în anularea Deciziei de impunere nr. 260/2009, însă aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă în Dosarul nr. x/33/2010 al Curții de Apel Cluj, prin sentința nr. 135 din 24 februarie 2011, modificată prin Decizia nr. 1658 din 27 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Respingerea ca inadmisibilă a cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. 260/2009 a avut în vedere nesoluționarea contestației administrative îndreptată împotriva acestei decizii, contestație a cărei soluționare a fost suspendată prin Decizia nr. 253 din 22 septembrie 2010 a C. (act administrativ a cărui legalitate a fost confirmată prin aceeași Decizie nr. 1658/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal). S-a considerat astfel că este inadmisibilă analizarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ fiscal câtă vreme în contencios administrativ se atacă, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., soluția din contestația administrativă, care, în speță, nu era emisă. Având în vedere că suspendarea executării actului de impunere a fost acordată în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, efectele acestei suspendări durează până la soluționarea în fond a acțiunii în anularea aceluiași act de impunere, dar o soluționare pe un alt temei decât cel al inadmisibilității, așa cum a fost anterior expus. Efectele suspendării nu ar trebui să înceteze datorită unui demers prematur al titularului acțiunii în anulare și câtă vreme acestuia îi rămâne deschisă calea acțiunii în anularea actului, după surmontarea motivului de inadmisibilitate, respectiv după soluționarea contestației administrative. Cu toate acestea, cererea recurentei reclamante de anulare a Deciziei nr. 3500 din 17 decembrie 2013 a C. și a deciziilor de compensare menționate în partea introductivă a prezentei hotărâri a fost în mod legal respinsă în primă instanță. Astfel, sunt nefondate susținerile recurentei - reclamante conform cărora suspendarea Deciziei de impunere nr. 260/2009 afectează caracterul cert, lichid și exigibil al creanței fiscale. Deciziile de compensare au fost emise în condițiile art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Conform alin. (4) al textului de lege citat, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile. Creanța fiscală rezultată din Decizia de impunere nr. 260 din 9 noiembrie 2009 este certă, lichidă și exigibilă, suspendarea executării actului administrativ fiscal în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 148 alin. (1) și (2) lit. a) C. proc. fisc. neafectând aceste caractere ale creanței ci producând, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, exclusiv efectul dilatoriu de suspendare a executării silite, în sensul temporizării acestei executări. Hotărârea de suspendare nu împiedică nici curgerea accesoriilor, așa cum pretinde recurenta. În situația menținerii titlului de creanță în acțiunea în anulare, acesta se execută împreună cu accesoriile, care se aplică, conform art. 119 și urm. C. proc. fisc., și pe perioada suspendării executării silite. La data emiterii deciziilor de compensare - 16 aprilie 2013 erau îndeplinite condițiile cerute de art. 116 alin. (4) în care operează de drept compensarea creanțelor creditorului statului cu creanțele fiscale. Caracterul cert și lichid al creanței fiscale este garantat de titlul de creanță - decizia de impunere, iar caracterul exigibil este indiscutabil în raport de dispozițiile art. 116 alin. (5) lit. d) C. proc. fisc., conform cărora creanța fiscală stabilită prin decizie este exigibilă de la data comunicării deciziei. Este de menționat că, la data emiterii deciziilor de compensare, nu existau regulile speciale privind stingerea creanțelor fiscale prin plată sau compensare cuprinse ulterior în art. 115 1 C. proc. fisc. (text introdus prin O.U.G. nr. 8/2014). În lipsa unei astfel de reglementări speciale și potrivit cadrului normativ incident la data emiterii deciziilor de compensare nu se poate pune semnul egalității între stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, singura care este temporizată prin suspendarea dispusă de instanța de contencios administrativ și stingerea creanțelor fiscale prin compensare care operează în condițiile art. 116 C. proc. fisc., condiții îndeplinite în speță. 5.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu sunt incidente cazurile de reformare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.