ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4068/2017

Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/36/2014 reclamata Societatea A. S.R.L. în insolvență prin administrator special B. și administrator judiciar H. SPRL a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor solicitând anularea Deciziei nr. 8 din 21 ianuarie 2014 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative exercitată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. 11002 din 20 noiembrie 2013, act administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 24. 735.879 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesoriile aferente. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5/CA din 15.01.2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamata Societatea A. S.R.L. în insolvență prin administrator special B. și administrator judiciar H. SPRL, întemeiat pe art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a reținut următoarele: Potrivit art. 214, alin. (1), lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., pentru a se putea dispune suspendarea contestației administrative, trebuie îndeplinite cumulativ doua condiții: - să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și - constatarea săvârșirii infracțiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează sa fie data in procedura administrativa. În opinia reclamantei recurente în cauză este îndeplinită doar prima condiție, referitoare la sesizarea organelor de cercetare penala prin adresa din 21.11.2013, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța. În ceea ce privește condiția care vizează înrâurirea hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, aceasta nu este îndeplinită, dat fiind faptul că organele de cercetare penală nu pot stabili obligații fiscale. Situația supusa cercetării organului de soluționare a contestațiilor este o problema exclusiv fiscală, referitoare la deductibilitatea cheltuielilor efectuate cu furnizorii reclamantei, iar stabilirea obligațiilor fiscale este în sarcina exclusivă a organelor fiscale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 5, art. 32 și art. 85 din C. proc. fisc. Se consideră că în mod greșit instanța de fond și-a însușit punctul de vedere al intimatei, potrivit cu care, raportat la achizițiile de cereale și la serviciile de transport, acestea ar fi reprezentat infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241 din 15 iulie 2005. Faptele la care se face referire atât în raportul de inspecție fiscală, cât și în plângerea penală sunt relative la partenerii de afaceri ai societății A. S.R.L. Relevant în cauza este și faptul că, deși plângerea penală a fost formulată încă din 21.11.2013, la peste 17 luni de la înregistrarea ei, nu s-a efectuat vreun demers pentru aducerea la cunoștința persoanelor învinuite despre faptele menționate în cerere. Arătam in acest sens și faptul ca am solicitat organului de cercetare penala sesizat de către DGRFP Galați să ne comunice stadiul cercetărilor penale, dar până la momentul depunerii prezentului recurs nu a primit răspuns la aceasta solicitare. Nesoluționarea plângerii penale are consecințe directe asupra societății noastre, care este supusă executării silite în baza unui act administrativ fiscal devenit titlu executoriu, și a cărui contestare legală este blocată de însuși emitentul actului prin suspendarea soluționării contestației. Infracțiunea suspectată a se fi produs constă, în fapt, în fapte ale unor terțe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relații comerciale, derulând operațiuni economice, operațiuni care au fost ulterior declarate "nereale", doar pentru simplul motiv ca societățile respective au dispărut din circuitul economic, fără să existe vreo dovada a unei implicări a societății reclamante în incidența unei asemenea situații de fapt. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (12) și art. 105 alin. (13) din C. proc. fisc., determinarea bazei impozabile și a impozitelor are la bază principiul legalității și trebuie să se întemeieze pe stabilirea situației fiscale reale, principii care nu au fost respectate la întocmirea Raportului de inspecție fiscala nr. x din 19 noiembrie 2013. În motivarea contestației reclamanta a arătat ca nu există temei legal pentru sancționarea A. pentru comportamentul fiscal al altui contribuabil. Deși nu au constatat neregularități privitoare la declararea și plata obligațiilor fiscale cu privire la A., inspectorii fiscali au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina acesteia exclusiv pe comportamentul fiscal al furnizorilor ei. Prin aceasta abordare, inspectorii fiscali încearcă să legitimeze o răspundere obiectivă a societății A. pentru fapta altor persoane, răspundere care excede oricărui cadru legal. Deși societatea noastră a dovedit îndeplinirea condiției prevăzută de art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc., respectiv ca persoana impozabilă să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din cod, precum și realitatea și necesitatea prestațiilor, inspectorii fiscali au considerat ca prestațiile respective sunt nereale întemeindu-se exclusiv pe comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor reclamantei. Așa cum s-a pronunțată și instanța suprema într-o speța recentă, dreptul de deducere a TVA trebuie respectat chiar și în situația în care documentele justificative nu îndeplinesc toate condițiile de formă. Este de menționat că inclusiv în jurisprudența europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a confirmat, în ceea ce privește limitarea dreptului de deducere, caracterul de principiu al dreptului de deducere, ceea ce face ca excepțiile să fie de strictă interpretare și aplicare, conform prevederilor Directivei TVA, adecvat transpusă în C. fisc. român. Cu toate ca faptele reținute de către inspectorii fiscali nu îi erau direct imputabile, fiind evidentă culpa furnizorilor reclamantei, s-a procedat la declararea sumelor respective ca fiind nedeductibile fiscal. În fapt, reclamanta este pusă în situația în care, deși și-a plătit cu conștiinciozitate obligațiile proprii către bugetul de stat, este penalizată prin nerecunoașterea deductibilității fiscale a cheltuielilor și obligată să plătească și accesorii aferente TVA și impozitului pe profit pentru faptele unor furnizori care nu și-au declarat veniturile și/sau nu și-au achitat impozitele. Relevantă în acest caz este situația furnizorilor C. și D. S.R.L. față de care, așa cum reiese din Decizia nr. 8 din 21.01.2014, organele fiscale au formulat sesizare penală pentru faptele proprii ale acestora, sumele imputate acestora fiind reținute însă și în sesizarea penală formulată împotriva reclamantei. Față de cele arătate mai sus, se consideră ca organul fiscal încearcă sa evite pronunțarea unei soluții fiscale, în condițiile în care nu prezintă dovezi din care să rezulte indubitabil faptul că sustragerea furnizorilor noștri de la efectuarea controlului fiscal, prin declararea fictivă a sediului sau înstrăinarea capitalului social, i-ar fi direct imputabilă iar respectivele fapte sunt susceptibile de a schimba în vreun fel soluția pe care instanțele dintr-un litigiu fiscal o pot da din perspectiva stabilirii deductibilității plăților făcute de către reclamantă respectivilor furnizori. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței de fond, pentru următoarele argumente: Se consideră că, în mod corect, instanța de fond a reținut ca fiind legală și temeinică Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației conform dispozițiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003. În urma verificărilor efectuate, valorificate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 19 noiembrie 2013, organele de inspecție fiscală au apreciat că în cauză se ridică problema realității operațiunilor efectuate de recurenta-reclamanta cu consecința diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului consolidat al statului având în vedere faptul că s-au constatat o serie de nereguli și anume: societățile furnizoare nu funcționează la sediul declarat, reprezentanții acestora se sustrag controlului, o parte din ele sunt declarate inactive, altora le-au fost întocmite sesizări penale și altele nu au declarat livrări către societatea A. S.R.L. Întrucât nu s-a putut verifica proveniența achizițiilor efectuate de recurenta-reclamanta având în vedere faptul că furnizorii acesteia nu au declarat livrări de cereale, fiind în cea mai mare parte firme de tip "fantomă", cu plângeri penale și prejudicii stabilite de organele fiscale competente teritorial, cu circuite economice fictive, organele de inspecție fiscală au considerat ca nejustificată majorarea cheltuielilor deductibile la stabilirea profitului impozabil și TVA deductibilă, cu consecința diminuării profitului impozabil și TVA, respectiv sustragerea de la plata acestora. Având in vedere toate aceste constatări, organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Constanța au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța plângerea penală nr. 741 din 21 noiembrie 2013 în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. De asemenea, au fost transmise organului de urmărire penală și Procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 19.11.2013 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. A.J.F.P. Constanța s-a constituit parte civilă cu suma totală de 24.735.879 RON ce se regăsește integral în decizia de impunere contestată. Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 19.11.2013 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere principiul de drept "penalul ține în loc civilul", precum și faptul că în speță se ridică problema realității unor operațiuni efectuate și înregistrării în evidența contabilă de cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale. Este de notorietate faptul ca acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii sau existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar, pe de altă parte, soluționarea acțiunii civile este condiționată de soluționarea acțiunii penale în privința existenței faptei, aspect reținut în jurisprudența sa de Curtea Constituțională. Procedura de suspendare prevăzută de art. 413 din C. proc. civ. este diferită de cea prevăzută de legislația fiscală la art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, care permite suspendarea soluționării contestației atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni. În ceea ce privește jurisprudența europeană, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile. În consecință, din practica instanței europene se reține că autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (Hotărârea Fini H-C.32/03; Kittel și Recolta Recycling-C-439/04 și C-440/04; Mahayben și David C-80/11 și C-142/11 și Bonik - C-285/11). Practica judiciară a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiuni care "constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. În acest sens, operațiunea fictivă poate să constea, printre altele și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale", invocându-se în acest sens Decizia nr. 272 din 28.01.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Având in vedere toate aceste prevederile legale invocate, reiese cu claritate ca decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. A proceda altfel ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., constatându-se existenta indiciilor săvârșirii unor infracțiuni, fapt ce ar fi putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală și cea civilă care ar fi determinat afectarea prestigiului justiției și a ordinii publice, cu consecințele ce ar fi. 1.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a concluzionat că în raport de dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., a fost declarat în termen, motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Prin încheierea din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu, recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 5/CA din 15 ianuarie 2015 a Curții de Apel Constanța și s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 14.12.2017. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor invocate de recurentul - reclamant și a apărărilor formulate de intimata - pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat. În perioada 11.03.2013 - 19.11.2013, reclamanta societatea A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale parțiale, având ca obiectiv stabilirea împrejurării dacă tranzacțiile cu cereale efectuate de societatea recurentă au avut la bază operațiuni reale, stabilirea cuantumului prejudiciului creat bugetului consolidat de stat, precum și identificarea persoanelor răspunzătoare în urma tranzacțiilor cu cereale efectuate de această societate cu principalii să furnizori, respectiv societatea E. S.R.L. Năvodari, societatea F. S.R.L. Ovidiu și societatea G. S.R.L.. Inspecția efectuată a fost declanșată la solicitarea Inspectoratului de Poliție Județean Constanța, exprimată prin Adresele nr. 316214 din 23.01.2013 și nr. 316214 din 28 februarie 2013. În urma finalizării controlului efectuat, Serviciul de Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța a întocmit raportul de inspecție fiscală x din 19.11.2013 ale cărui concluzii au fost valorificate prin Decizia de impunere nr. F-CT251 din 19.11.2013, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare către bugetul de stat în cuantum de 24.735.879 RON, reprezentând: - 9.332.491 RON cu titlu de TVA; - 4.445.496 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA; - 1.467.636 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente TVA; - 6.719.355 RON cu titlu de impozit pe profit; - 1.704.619 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; - 1.056.282 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente impozitului pe profit. Împotriva deciziei de impunere reclamanta a formulat contestație administrativă la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care prin Decizia nr. 8/21.01.2014 a dispus suspendarea soluționării contestației, procedura administrativă urmând a fi reluată atunci când contestatoarea reclamantă sau organul fiscal va sesiza organul de soluționare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condițiile legii. Pentru a pronunța această soluție organul fiscal a constatat că organele de inspecție fiscală au înaintat parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 plângerea penală nr. 741 din 21 noiembrie 2013 împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013 ale cărui constatări au fost preluate în Raportul de Inspecție fiscală nr. x din 19 noiembrie 2013, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completării ulterioare. Instanța de control judiciar reține că potrivit art. 214 din O.G. nr. 92/2003 organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă". Dispoziția legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ține în loc civilul", fiind firesc, așa cum se susține și în jurisprudența constituțională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curții Constituționale), ca soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenția acestei măsuri procesuale se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiții: - organele penale să fie sesizate, în condițiile art. 108 din vechiul C. proc. fisc., de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni; - constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Pentru îndeplinirea primei condiții, este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, a manifestării de voință a acestuia, concretizată într-o plângere penală însoțită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care pe timpul inspecției fiscale a descoperit indiciile săvârșirii unei infracțiuni. În cauză, la momentul declanșării inspecției fiscale, Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța instrumenta deja dosarul x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța în care era cercetat pentru evaziune fiscală, printre alții, și administratorul societății A. S.R.L., sesizarea organului fiscal fiind făcută la solicitarea organelor de cercetare penală care au apelat la expertiza specială în materie fiscală a acestuia pentru stabilirea împrejurării dacă tranzacțiile cu cereale efectuate de societatea recurentă au avut la bază operațiuni reale, stabilirea cuantumului prejudiciului creat bugetului consolidat de stat, precum și identificarea persoanelor răspunzătoare în urma tranzacțiilor cu cereale efectuate de această societate cu principalii săi furnizori, toate acestea pentru stabilirea adevărului în cauza penală instrumentată. Împrejurarea că, ulterior finalizării inspecției fiscale, organul fiscal instrumentator a întocmit și a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța plângerea penală nr. 741 din 21.11.2013 împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013, inutilă în contextul arătat, nu demonstrează îndeplinirea primei condiții, care presupune declanșarea procesului penal la sesizarea organului fiscal. Referitor la cea de-a doua condiție legală, constant în jurisprudența Î.C.C.J. s-a reținut că, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă. În acest sens este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. Sub acest aspect, este de reținut că, decizia contestată nu conține nici un argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluția în procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrativă, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice însoțit de exemple de jurisprudență a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluția din penal o are asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate, constituind o garanție împotriva arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Suspendarea nemotivată a procedurii de soluționare a contestației administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp accesul la justiție al reclamantei, în speță aproximativ 4 ani, în condițiile în care nu există date sau informații că s-a pronunțat vreo soluție în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, afectează în mod grav drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamant. În concluzie, în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 care să justifice măsura suspendării contestației administrative, Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014 emisă Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care consacră o stare de drept contrară este nelegală, iar hotărârea instanței de fond care-l validează este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamata Societatea A. S.R.L. și, casând sentința atacată, va admite acțiunea reclamantei și va anula Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014 și va obliga organul fiscal instrumentator să procedeze la soluționarea pe fond a contestației administrative formulate de reclamantă.