ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 836/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 156/30.05.2014 privind soluționarea contestației nr. 920119/27.01.2014, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând următoarele:

- anularea punctului 1 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.302.820 RON, acestea fiind nedatorate;

- anularea punctului 2 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 114.623 RON, pentru care s-a dispus refacerea controlului fiscal și obligarea pârâtei să soluționeze contestația, fiind depuse toate documentele aferente acestor obligații fiscale, nefiind necesar un nou control;

- anularea punctului 3 al Deciziei nr. 156/30.05.2014, în sensul obligării pârâtei să soluționeze contestația cu privire la suma de 4.880.869 RON, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 Codul de procedură fiscală privind suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea cauzei penale;

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare formulată în cauză, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat:

- anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/10.12.2013 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la 10.12.2013;

- suspendarea actelor administrative atacate până la soluționarea irevocabilă a contestației, respectiv suspendarea deciziei de impunere nr. x/10.12.2003, cât și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei, precum și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 156/2014.

Prin încheierea din 30.01.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, ca neîntemeiată; cu recurs în 5 zile de la comunicare;

- a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.J.F.P. Constanța;

- a admis în parte excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013 și a Raportului de Inspecție Fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, respectiv în măsura în care A.N.A.F. - D.G.S.C. nu s-a pronunțat pe fondul contestației administrative, ci a suspendat soluționarea contestației (adică pentru suma de 4.880.869 RON) și, în rest, a respins excepția inadmisibilității; cu cale de atac odată cu fondul cererii de anulare.

Împotriva încheierii din 30.01.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B., invocând dispozițiile art. 14 alin. (4), art. 20 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 și art. 483-502 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că prin încheiarea supusă cenzurii prezentului recurs, Curtea de Apel a stabilit, cu titlu preliminar, că, deși reclamanta a solicitat suspendarea actelor menționate, supusă eventualei suspendări este numai decizia de impunere, care este titlu de creanță executoriu, celelalte două acte administrativ-fiscale contestate neconținând dispoziții ale căror efecte să fie susceptibile de suspendare.

Recurenta consideră a fi greșită opinia Curții de Apel cu privire la această constatare preliminară, apreciind ca fiind susceptibile de a fi suspendate toate cele trei acte administrativ-fiscale contestate.

Arată recurenta că prin Decizia nr. 156/2014 emisă în soluționarea contestației sale administrative, intimata-parată ANAF- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat parțial Decizia de impunere nr. x/10.12.2013, pentru suma de 114.623 RON, reprezentând 84.887 RON taxă pe valoarea adăugată și 29.736 RON accesoriile aferente și a dispus refacerea controlului fiscal și, prin urmare, consideră că și această decizie este susceptibilă de suspendare, ea fiind titlu executoriu, dispunând diferit cu privire la anumite sume prevăzute în Decizia de impunere contestată.

Cu privire la suspendarea Raportului de inspecție fiscală în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere x/10.12.2013, consideră că și acesta este susceptibil de suspendare, având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor adminsitrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

În opinia recurentei, Raportul de inspecție fiscală este operațiunea administrativă care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate, iar atâta vreme cât instanța are competența de a stabili legalitatea acestuia, poate dispune și suspendarea lui până la verificarea legalității.

Recurenta solicită casarea încheierii contestate și, rejudecând cauza pe fond, suspendarea celor trei acte contestate, respectiv a Deciziei nr. 156/2014, a Deciziei de impunere nr. x/2013 și a Raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii acestei decizii, toate aceste acte fiind susceptibile de suspendare.

În ceea ce privește motivele pentru care a fost respinsă cererea de suspendare, consideră că încheierea din 30 ianuarie 2015 a fost dată cu aplicarea greșită a art. 14 și 15, raportat la art. 2 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin încheierea contestată Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite nici condiția cazului bine justificat și nici a pagubei iminente.

Recurenta subliniază faptul că în cadrul analizei cererii de suspendare instanța putea constata faptul că au fost două controale fiscale, că doar primul a fost inopinat și că al doilea s-a desfășurat în absența avizului de inspecție fiscală prevăzut de lege, absență care este în măsură să creeze o îndoială asupra legalității actului, indicând un abuz din partea ANAF.

Pe de altă parte, recurenta arată că ANAF, prin organele sale, s-a limitat să preia constatările Gărzii Financiare, care nu au putere de titlu executoriu, iar ulterior să le decline pentru verificare către organele penale, prin sesizarea penală pe care au facut-o asupra suspiciunii realității operațiunilor economice, or această lipsă a analizei de către ANAF, analiză care trebuia să fundamenteze actele emise, este în măsură să creeze o îndoială asupra legalității actelor contestate.

Punctează recurenta că încălcarea dreptului de apărare în procedura de emitere a deciziei de impunere fiscală este o împrejurare în măsură să creeze o îndoială asupra legalității actului contestat, hotărârea instanței de fond fiind greșită și sub acest aspect.

Recurenta apreciază că motivarea instanței cu privire la condiția pagubei iminente este greșită, întrucât societatea recurentă a intrat în procedura insolvenței tocmai din cauza actelor administrative contestate și abuzurilor ANAF, iar această pagubă deja produsă ar putea fi ameliorată, chiar reparată, prin suspendarea deciziilor contestate.

Prin raportul asupra admisibilitătii în principiu a recursului, întocmit în cauză la data de 16 noiembrie 2015, Completul de filtru a apreciat că recurenta-reclamantă a invocat motive de casare care pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în motivarea recursului declarat se arată că sentința pronunțată în acest dosar este nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, considerând în mod greșit că nici una dintre cele două condiții ce sunt necesare pentru suspendarea unui act administrativ conform art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită în cauza de față.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta S.C. A. S.R.L. susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta a invocat lipsa avizului de inspecție fiscală (motiv căruia i se opun apărările pârâților care invocă caracterul inopinat al controlului, situație în care nu este necesar avizul de inspecție fiscală), încălcarea dreptului său la apărare în procedura de emitere a deciziei de impunere și lipsa de fundament a constatărilor organului fiscal referitoare la caracterul fictiv al tranzacțiilor.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că niciunul dintre aceste motive nu reprezintă caz bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, primul și cel de-al treilea motiv neputând fi analizate în procedura sumară a suspendării, ci numai în cadrul acțiunii în anulare, iar al doilea motiv, neputând să constituie un motiv de nelegalitate evidentă a actului administrativ fiscal, câtă vreme reclamanta a putut formula apărările sale în cadrul contestației administrativ fiscale, precum și în cadrul litigiului de față.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Mai mult, în cauza prezentă, prin sentința civilă nr. 2218, pronunțată la data de 15 septembrie 2015 în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației, act administrativ care face obiectul prezentei cereri de suspendare.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Însă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B., împotriva încheierii din 30 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2017.