ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2007/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.02.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

- anularea pct. 1 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.302.820 RON

- anularea pct. 2 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 114.623 RON pentru care s-a dispus refacerea controlului fiscal și obligarea pârâtei să soluționeze contestația

- anularea pct. 3 din Decizia nr. 156/30.05.2014 în sensul obligării pârâtei la soluționarea contestației cu privire la suma de 4.880.869 RON, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 Codul de procedură fiscală privind suspendarea soluționării contestației până la soluționarea cauzei penale.

Prin cererea adițională, înregistrată la data de 15.09.2014, reclamanta a înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, emitentă a Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 10.12.2013.

A precizat că, pe lângă anularea Deciziei nr. 156/30.05.2014 privind soluționarea contestației sale nr. 920119/27.01.2014, solicită și anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/10.12.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din 10.12.2013, precum și suspendarea actelor administrative atacate până la soluționarea definitivă a cauzei.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a deciziei de impunere.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AJFP Constanța.

A admis, în parte, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013 și a Raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, respectiv în măsura în care ANAF-DGSC nu s-a pronunțat pe fondul contestației administrative, ci a suspendat soluționarea contestației (pentru suma de 4.880.869 RON) și, în rest, a respins excepția inadmisibilității.

Prin sentința civilă nr. 2218 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

2.1. Împotriva încheierii de ședință din 30 ianuarie 2015 (în ceea ce privește soluția de admitere, în parte, a excepției inadmisibilității) și împotriva sentinței nr. 2218 din 15 septembrie 2015, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta SC A.-în insolvență, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

2.2. În argumentarea recursului său, reclamanta arată că încheierea din 30.01.2015 este nelegală, în mod greșit procedând instanța fondului la respingerea ca inadmisibilă, a cererii sale cu privire la contestația ce vizează obligațiile în valoare de 4.880.869 RON.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că intimata a suspendat soluționarea contestației administrativ-fiscale cu privire la obligațiile în cuantum de 4.880.869 RON. O atare măsură nu justfică, însă, respingerea acțiunii în contencios administrativ cu privire la decizia de impunere ca fiind inadmisibilă, cum greșit a procedat instanța de fond, susținând recurenta-reclamantă că în sprijinul criticii sale trebuie observate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care permit formularea unei acțiuni în contencos administrativ împotriva refuzului autorității publice de a soluționa contestația subiectului de drept.

De altfel, acest aspect a fost reținut ulterior și de către instanța fondului, arătând recurenta-reclamantă că s-a procedat la o analiză subsecventă a caracterului justificat al măsurii suspendării contestației administrative, context în care și sentința civilă recurată este nelegală, dat fiind faptul că judecătorul fondului a nesocotit caracterul interlocutoriu al încheierii din 30.01.2015.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 2218/15.09.2015, recurenta reclamantă afirmă că prima instanță a încălcat normele de drept material reprezentate de dispozițiile Legii nr. 571/2003 precum și ale O.G. nr. 92/2003, la care face trimitere concretă în cuprinsul cererii sale de recurs.

Sub acest aspect recurenta-reclamantă dezvoltă o primă critică în legătură cu modalitatea de comunicare a deciziei de impunere nr. x/10.12.2013, precizând că este eronată susținerea primei instanțe, în sensul că decizia a fost legal comunicată societății, cât timp persoana care a primit actul nu avea împuternicire din partea societății.

Eronată este și aprecierea primei instanțe cu privire la legalitatea inspecției fiscale, arătând recurenta-reclamantă că nu a fost emis un aviz de inspecție fiscală, fapt ce atrage nulitatea raportului de inspecției fiscale și implicit a acetelor subsecvente acestuia.

În ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în anulare cu privire la suma de 19.873 RON, aferentă cheltuielilor în sumă de 124.206 RON, recurenta-reclamantă arată că aceste cheltuieli au fost înlăturate de la deductibilitate în mod greșit, considerându-se că nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, afirmând recurenta-reclamantă că toate aceste cheltuieli îndeplinesc cerințele de deductibilitate prevăzute de art. 21 din Legea nr. 571/2003, fiind efectuate în vederea realizării de venituri impozabile și au stat la baza fundamentării prețurilor pentru bunurile livrate și serviciile prestate de către societate.

Nelegală este hotărârea atacată și sub aspectul soluției de respingere a acțiunii în anulare pentru cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, pentru care a fost calculat un impozit pe profit suplimentar, în sumă de 2.351 RON.

În mod eronat a rețnut prima instanță că aceste cheltuieli, reprezentând contravaloarea obiectelor de mobilier cumpărate de la S.C. B. S.R.L., nu pot fi considerate deductibile fiscal cât timp bunurile nu s-au aflat în posesia societății. Susține recurenta-reclamantă că bunurile în cauză au fost destinate dotării birourilor societății, au fost încadrate în categoria mijloacelor fixe, amortizabile și se află la sediul societății.

Referitor la suma de 689.548 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de S.C. C. S.R.L., recurenta-reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, întrucât prima instanță a reținut greșit că deducerea TVA s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale, fiind îndeplinită condiția ca dreptul de deducere să fie aferent unor operațiuni taxabile.

În ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 114.623 RON pentru care s-a dispus refacerea controlului fiscal și pentru care reclamanta a solicitat obligarea organului fiscal să procedeze la soluționarea contestației, recurenta-reclamantă arată că intimata a constatat achiziția unor bunuri pentru care reclamanta a exercitat dreptul de deducere TVA fără a înscrie suma și ca taxă pe valoare adăugată, dispunând îndreptarea înregistrărilor contabile cu privire la această sumă or, susține recurenta că în acestă situație nu se mai impunea refacerea controlului, soluția instanței fiind nelegală.

În ceea ce privește încheierea instanței de fond prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă, recurenta-reclamantă afirmă că soluția instanței încalcă dispozițiile art. 6 și 13 din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Față de toate aceste critici recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii instanței de fond.

2.3. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 8 februarie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

Examinând recursul de față Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce privește încheierea din 30.01.2015, este de observat faptul că recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de admitere în parte a excepției inadmisibilității acțiunii privind anularea deciziei de impunere pentru suma de 4.880.869 RON.

Constată Înalta Curte că judecătorul fondului a avut în vedere măsura de suspendare a solușionării contestației administrative cu privire la obligațiile în cuantum de 4.880.869 RON, fiind incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează sa fie data în procedura administrativă.

În atare context, în mod legal a reținut instanța fondului că este inadmisibilă acțiunea reclamantei, prin care tinde la desființarea actelor administrativ fiscale și în privința creanței de 4.880.869 RON întrucât nu a fost emisă încă o decizie de soluționare a contestației cu privire la această sumă.

Soluția primei instanțe este conformă prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, din cuprinsul căruia rezultă faptul că numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Prin urmare, cât timp nu a fost soluționată contestația administrativ fiscală împotriva deciziei de impunere sub aspectul legalității creanței de 4.880.869 RON recurenta-reclamantă nu are posibilitatea de a formula o acțiune în contencios administrativ cu privire la legalitatea impunerii acestei sume însă poate deduce instanței de contencios administrativ legalitatea măsurii suspendării contestației administrativ fiscale.

Înalta Curte constată că prima instanță a procedat la verificarea legalității îndeplinirii prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, nefiind întemeiată critica recurentei-reclamante în sensul că astfel s-ar fi încălcat și caracterul interlocutoriu al încheierii din 30.01.2015. În realitate, prin cele două hotărâri instanța fondului a tratat două probleme juridice distincte; astfel, prin încheierea din 30.01.2015 curtea de apel a statuat aupra caracterului inadmisibil al acțiunii reclamantei din perspectiva faptului că aceasta a atacat direct la instanța de contencios decizia de impunere și cu privire la creanța pentru care organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației pe când sentința civilă nu contrazice aceste statuări ci verifică legalitatea înseși a soluției de suspendare a soluționării aceleiași contestații.

Prin urmare, criticile recurentei la adresa legalității încheierii din 30.01.2015 sunt nefondate, cum sunt și cele vizând existența unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinței civile nr. 2218/15.09.2015, urmând a fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește respingerea probei cu expertiza tehnică solicitată, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 258 coroborat cu art. 255 C. proc. civ., reclamanta nedovedind caracterul admisibil și util al probei cerute. Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., expertiza judiciară este admisibilă, ca mijloc de probă, numai atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța are nevoie de părerea unor specialiști.

Or, în cauza de față recurenta reclamantă nu a urmărit ipoteza vizată de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., ci cunoașterea opiniei expertului cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin decizia de soluționare a contestației nr. 156/30.05.2014, fiind evident că o atare finalitate nu poate justifica încuviințarea unei expertize tehnice.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea primei instanțe reflectând o corectă aplicare a dispozițiilor de drept substanțial relevante speței.

În ceea ce privește pretinsul viciu cu privire la comunicarea deciziei de impunere în litigiu, Înalta Curte subliniază faptul că o atare împrejurare nu are nicio relevanță în legătură cu aprecierea legalității actului administrativ fiscal. Consecințele comunicării eronate a actului administrativ fiscal se produc exclusiv cu privire la efectele acestuia și începerea curgerii termenelor de contestare însă nu vizează legalitatea actului, care se apreciază prin raportare strictă la contextul emiterii sale.

Referitor la modalitatea de dezlegare a criticilor formulate de recurenta reclamantă pe marginea legalității inspecției fiscale începute fără avizul prevăzut de art. 102 din O.G. nr. 92/2003, în mod întemeiat a reținut prima instanță că nu era necesar un astfel de aviz, concluzie întemeiată pe interpretarea sistematică a dispozițiilor alin. (4) raportat la alin. (3) al art. 102 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, rezultând din aceasta că emiterea avizului de inspecție fiscală nu este necesară nici în cazul în care începerea imediată a inspecției fiscale este urmarea unui control inopinat sau încrucișat, dacă acțiunile sunt îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorități, potrivit legii.

Or, în speță, ambele activități de verificare a societății reclamante au avut la bază aceeași adresa nr. x/2013 emisa de Garda Financiară- Comisariatul General București, context în care sunt aplicabile dispozițiile art. 102 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

În fine, nu este de ignorat nici argumentul reținut în mod judiciaor de prima instanță, în sensul că o atare neregularitate a inspecțiie fiscale nu a fost invocată de parte în cadrul contestației administrativ fiscale, deși nu există niciun motiv întemeiat pentru a justifica o atare omisiune.

Referitor la obligațiile stabilite de organul fiscal și măsurile dispuse de acesta prin actele administrativ-fiscale criticate în prezenta cauză, o primă nemulțumire a recurentei vizează cheltuielile cu prestări servicii turistice, lenjerii pat, frigidere, cazare, mobilier etc. în valoare de 124.206 RON, care nu au fost considerate cheltuieli deductibile, intrucat nu sunt cheltuieli efectuate in vederea realizării de venituri impozabile, deducerea acestora din profitul obtinut fiind facuta cu incalcarea art. 21 alin. (1) Codul fiscal.

Deși recurenta-reclamantă susține că, în realitate aceste cheltuieli sunt aferente activității sale, probele administrate în cauză nu susțin afirmația acesteia, nerezultând că, prin specificul activității desfășurate, reclamanta ar fi angajat aceste în scopul realizării de venituri impozabile, facturile fiscale nefiind însoțite de documente justificative sau nefăcându-se dovada utilizării bunurilor în cadrul activității comerciale a societății.

În acest sens, prima instanță constată că pe facturile de achiziție nu sunt înregistrate persoanele beneficiare ale serviciilor (ex. factura nr. x/29.06.2010 în sumă de 11.428 RON și factura nr. x/29.06.2010 în sumă de 11.846 RON în care se menționează "servicii turistice + bilet de avion");

- bunurile achiziționate de la S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. (mobilier, frigidere) există doar scriptic în gestiunea reclamantei, nu și faptic;

- pentru cheltuiala de transport cu autocarul de 48 de locuri turistice pe ruta Constanța - Tulcea, facturată de S.C. G. S.R.L., în sumă de 1.129 RON, reclamanta nu justifică faptul că aceste cheltuieli sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei, în sensul că serviciile turistice au vizat sesiuni de pregătire și perfecționare a propriilor angajați, afirmație care dacă ar fi fost și probată ar fi fost susceptibilă să conducă la un tratament juridic diferit în privința sumelor astfel facturate. Însă, în lipsa oricăror dovezi, care să confirme scopul acestor deplasări, criticile recurentei nu pot fi valorificate în sensul dorit de aceasta.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 21 din Legea nr. 571/2003, care recunosc deductibilitatea cheltuielilor la calculul impozitului pe profit numai pentru acele cheltuieli care sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, în mod legal a procedat instanța fondului, respingând criticile reclamantei la adresa deciziei de soluționare a contestației sub acest aspect.

Referitor la cheltuielile aferente amortizării mijloacelor fixe, constând în obiecte de mobilier, respectiv un pat, 3 comode, 4 oglinzi, 2 etajere, 2 mese, canapele și fotolii extensibile, toate achiziționate de la S.C. B. S.R.L., in valoare de 14.695 RON, instanța fondului a validat soluția organului fiscal în sensul că nu au fost acceptate la deducere pe motiv că bunurile achiziționate nu existau faptic in posesia societății, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 21 alin. (3), lit. i) Codul fiscal.

Deși recurenta-reclamantă critică sentința curții de apel, arătând că aceste mijloace servesc în scopuri administrative, Înalta Curte constată că, în lipsa acelor dovezi despre care a făcut vorbire prima instanță în considerentele sentinței, respectiv cele din care să rezulte utilizarea acestor bunuri în folosul societății, în mod legal a fost respinsă contestația reclamantei.

În altă ordine de idei, este de subliniat faptul că prima instanță nu a reținut faptul că bunurile în discuție nu puteau servi scopului pretins de reclamantă, acela al dotării birourilor societății, ci dimpotrivă, a constatat că reclamanta nu a probat faptul că aceste bunuri au fost utilizate pentru dotarea birourilor societății.

În ceea ce privește soluția instanței pe marginea contestării caracterului deductibil al TVA în sumă de 689.548 RON, s-a reținut, în fapt, că TVA în discuție a fost dedusă în luna decembrie 2009, în baza facturilor nr. x/10.12.2009 și nr. x/22.12.2009 emise de S.C. C. S.R.L., reprezentând contravaloarea serviciilor amenajare terenuri - pregătire platformă depozitare, prevăzute în contractul nr. x/16.11.2009.

În urma verificării, organele de inspecție fiscala au constatat ca reclamanta și-a exercitat în mod eronat dreptul de deducere a TVA în sumă de 689.548 RON, cu încălcarea prevederilor art. 145 și art. 146 din Legea nr. 571/2003.

Astfel, în urma inspecției fiscale, s-a constatat că, la data de 16.11.2009, recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar, a încheiat cu S.C. C. S.R.L. în calitate de executant, contractul de execuție lucrări nr. 12/16.12.2009, al carui obiect îl constituie:

"execuție amenajare teren pregătire platformă depozitare (inclusiv livrare de materiale)". La cap. III din contractul menționat se prevede:

"executantul se obligă să realizeze lucrarea în termen de 2 luni de la momentul semnării contractului".

In baza contractului mentionat, S.C. C. S.R.L. a emis facturile nr. x/1 00.12.2009 și nr. x/22.12.2009, având înscrise la rubrica denumire produs "prestări servicii conform contract nr. 12/16.11.2009".

Însă, în Nota explicativă dată de reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L., d-na H. reprezentanților Gărzii Financiare - Comisariatul General București se recunoaște faptul că lucrările reprezentând amenajare teren, prevăzute prin contractul nr. 12/16.11.2009, încheiat între cele două societăți nu au fost executate, contractul neavând finalitate și facturile nefiind achitate prestatorului.

În atare context faptic, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a fost respinsă acțiunea reclamantei de către instanța fondului, întrucât simpla încheiere a contractului de prestări servicii nu este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere TVA pentru facturile emise de către S.C. C. S.R.L.

Procedând la distincția dintre noțiunea de exigibilitate și cea de fapt generator al taxei pe valoarea adăugată, în mod întemeiat a subliniat prima instanță că pentru prestările de servicii decontate pe bază de situații de lucrări, cum sunt serviciile de construcții-montaj, consultanță, cercetare, expertiză și alte servicii similare, faptul generator ia naștere la data emiterii situațiilor de lucrări sau, după caz, la data la care aceste situații sunt acceptate de beneficiar (art. 134

1

alin. (4) din același cod).

Este corectă afirmația că exigibilitatea taxei pentru livrări de bunuri și prestări de servicii poate interveni și la o altă dată decât cea la care are loc faptul generator, respectiv de la data emiterii unei facturi (art. 134

2

alin. (2) lit. a) din același cod), însă aceste dispoziții legale se referă la furnizor/prestator, și nu la beneficiar, din moment ce exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care furnizorul/prestatorul are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, acesta fiind cel care o încasează de la beneficiar. Corelativ, beneficiarul ar avea dreptul de a deduce TVA plătită, potrivit principiului neutralității TVA.

Or, conform bazei de date a A.N.A.F., S.C. C. S.R.L. nu a colectat TVA aferentă facturilor menționate, neraportând suma de 689.548 RON în Decontul de TVA aferent lunii decembrie 2009 și nici în declarația 394 RON aferentă semestrului II 2009.

Deși raționamentul prezentat de către recurenta reclamantă în recurs, cu privire la exigibilitatea și deductibilitatea TVA în cazul prestărilor de servicii este unul corect, se impune a fi subliniat faptul că serviciile asumate de S.C. C. S.R.L. nu au fost prestate efectiv iar facturile aferente acestora nu au fost achitate.

De aceea, în mod just a reținut prima instanță că într-o atare ipoteză reclamanta a înregistrat TVA deductibilă aferentă unor servicii care nu erau destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, întrucât destinația serviciilor nu a putut fi stabilită doar pe baza contractului și a facturilor fiscale, premisele constatărilor în fapt determinând efecte juridice complexe în ceea ce privește nedeductibilitatea taxei.

Cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată în valoare de 114.623 RON, prin Decizia nr. 156/30.05.2014 s-a dispus desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013, urmând ca organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de impunere contestată, să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și aceluiași tip de impozit ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță, precum și de cele precizate prin decizia de soluționare.

Suma de 114.623 RON reprezintă 84.887 RON TVA stabilită suplimentar și 29.736 RON accesorii aferente TVA, reținându-se că, în perioada martie - iunie 2012 reclamanta a achiziționat borcane, sticle, paleți de lemn, lădițe de la S.C. J. S.R.L. și S.C. K. S.R.L. în sumă de 353.695 RON pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 84.887 RON.

În urma verificării, organele de inspectie fiscală au constatat ca reclamanta și-a exercitat în mod eronat dreptul de deducere a TVA în sumă de 84.887 RON, întrucât pentru bunurile achiziționate se aplică măsurile de simplificare prevăzute la art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Deși recurenta-reclamantă susține că soluția de refacere a inspecției fiscale este nelegală, din moment ce organul de soluționare a contestației a dispus și îndreptarea înregistrărilor contabile cu privire la suma de 84.887 RON, Înalta Curte constată justețea sentinței recurate, întrucât soluția de refacere a inspecției fiscală este justificată de împrejurarea că nu s-a clarificat situația de fapt privind operațiunile taxabile menționate la punctul 2 al deciziei de soluționare a contestației, dar și de necesitatea verificării conformării contribuabilului cu privire la înregistrarea corectă în contabilitate a acestor operațiuni, omisiune ce poate atrage, în principiu, alte măsuri legale.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., urmând a-l respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. în insolvență, prin administrator special H., împotriva încheierii de ședință din 30 ianuarie 2015 și împotriva sentinței nr. 2218 din 15 septembrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2018.