ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 iulie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând: anularea Deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2013 emisă de pârâtă, prin care a fost soluționată plângerea prealabilă exercitată în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004; anularea, în tot, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată din 4 septembrie 2012, a raportului de inspecție fiscală din 3 septembrie 2012, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere din 4 septembrie 2012, precum și a Dispoziției privind măsurile stabilite de către organele de inspecție din 4 septembrie 2012. Prin Sentința civilă nr. 3648 din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și a respins capetele de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. 1 din 4 septembrie 2012, a Raportului de inspecție fiscală, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere și a Dispoziției de măsuri nr. 865301 din 4 septembrie 2012, formulate de reclamanta, ca inadmisibile, a respins excepția nulității capătului de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2013 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a disjuns această din urmă cerere, ce a format obiectul dosarului nr. x/2013.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 214 din 30 ianuarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. SRL, prin Casa de Insolvență B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, și a anulat, în parte, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2013 emisă de pârâtă, respectiv pct. 1 din dispozitivul deciziei, referitor la suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 1 din 4 septembrie 2012, precum și împotriva Dispoziției nr. 865301 din 4 septembrie 2012, obligând pârâta la soluționarea contestației administrative formulată de reclamantă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 214 din 30 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, în tot, a acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici: Prima condiție impusă de prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , care este îndeplinită în cauză, se referă la formularea unei sesizări penale de către organul fiscal, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni de către reclamantă. În acest sens, organele fiscale au sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, cu privire la aceleași aspecte constatate prin raportul de inspecție fiscală ce face obiectul prezentului dosar, respectiv, cu privire la existența unor infracțiuni de evaziune fiscală pentru activitatea desfășurată de societate. Organul de soluționare a contestației a aplicat în mod corect dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , iar măsura suspendării nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, ci a fost luată în mod justificat, proporțional și în limitele dreptului la o bună administrare a impozitelor și taxelor. Atât doctrina, cât și practica judiciară în materie au reținut că, pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrative, trebuie îndeplinite doar cele două condiții prevăzute de textul de lege, iar aserțiunile legate de durata cercetării penale sau a judecății penale, nu influențează, în niciun fel, măsura luată. A doua condiție impusă de textul de lege se referă la faptul ca aceste infracțiuni pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Și această condiție a fost dovedită, având în vedere faptul că sumele au fost stabilite de organele fiscale pentru tranzacțiile realizate de intimată, cu nerespectarea prevederilor legale, care în opinia organelor fiscale, constituie elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. Astfel a fost dovedită și legătura strânsă între constatarea infracțiunilor și soluționarea contestației administrative, având în vedere că sumele ce au fost stabilite de organele fiscale prin decizia de impunere, au fost constatate exclusiv ca urmare a acestor infracțiuni de evaziune fiscală. De altfel, textul de lege nu condiționează suspendarea procedurii administrative de începerea urmăririi penale și nici de existența unei dovezi în acest sens, ci acesta se limitează la a condiționa suspendarea de formularea unei sesizări penale, condiție ce a fost îndeplinită.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență B. SPRL, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în esență, susținerile formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 3 mai 2017, acesta a fost recomunicat către intimata-reclamantă, la sediul lichidatorului judiciar, Casa de Insolvență B. SPRL. Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele dosarului și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, întrucât nu s-a dovedit existența indiciilor de săvârșire a unei infracțiuni, determinante asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, simplul fapt al sesizării organelor de urmărire penală, nu echivalează cu dovedirea existenței indiciilor de săvârșire a unei infracțiuni, în condițiile în care, în perioada de timp scursă de la data formulării plângerilor penale (în anii 2009 și 2010) și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale. În conformitate cu dispozițiile art. 216 alin. (4) coroborate cu art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , chiar și în situația în care s-ar considera că asupra societății planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul de soluționare a contestației administrative nu este obligat să suspende soluționarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluția adoptată. Rezultă astfel că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare, cu obligația acestuia de a motiva soluția respectivă. În cauză, din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă modul în care cele sesizate de către organul de control în plângerile penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, context în care, având în vedere perioada îndelungată de timp de la emiterea Deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2013, se apreciază că măsura suspendării în discuție nu se mai impune, durata procedurii administrative devenind nerezonabilă. La formularea acestei concluzii, în mod judicios prima instanță a reținut și încălcarea principiului celerității prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. De asemenea, alături de argumentele reținute anterior, se are în vedere și faptul că intimata-reclamantă se află în procedura de faliment, aspect care impune clarificarea situației patrimoniale a societății. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.