ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6511/2020

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată la data de 15.11.2017 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții ANAF - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico-Financiară și Ministerul Finanțelor Publice, anularea Deciziei nr. 80/P/06.11.2017 emise de Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a respins plângerea în procedura prealabilă; anularea dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017 emise de ANAF - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecție Economico-Financiară; anularea raportului de inspecție economico- financiară întocmit de aceeași parte sub nr. x/13.07.2017, prin care s-a dispus în sarcina reclamantei obligația de a restitui la bugetul statului suma de 8.508.112 RON, subvenție solicitată și încasată necuvenit pentru transportul feroviar de călători, aferentă perioadei 01.01-30.11.2015, precum și accesoriile calculate la această sumă, după cum urmează: dobânzi de întârziere în cuantum de 1.314.105 RON și penalități de întârziere de 725.195 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 222/2018 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F., ca nefondată; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Ministerul Finanțelor Publice, și a anulat dispoziția obligatorie nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împreună cu actele și operațiunile premergătoare; a anulat Decizia nr. 80/P/06.11.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 222/2018 din 11 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F., din moment ce dispoziția obligatorie nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017 este emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, A.N.A.F. nefiind emitenta vreunui act contestat. Instanța de fond a reținut nelegal prezumția puterii de lucru judecat relativă a sentinței nr. 555/2016 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, care nu este definitivă, fiind dată într-un litigiu pendinte, putând fi desființată în calea de atac. În mod nelegal a reținut aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei sentințe, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile excepției autorității de lucru judecat - tripla identitate de: părți, obiect și cauză și nu există o hotărâre definitivă anterioară ce privește o identitate de chestiune litigioasă. Pe fondul cauzei a prezentat situația de fapt, a redat o parte din susținerile cuprinse în întâmpinarea depusă în dosarul de fond, a arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut în motivarea soluției forma modificată a art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, care nu este aplicabilă în cauză. De asemenea, a menționat că nelegal instanța de fond a susținut valabilitatea pentru anul 2015 a Contractului de servicii publice aprobat pentru perioada 2012-2015, apreciind că nu este condiționat expres de existența unui act adițional aferent anului 2015. În lipsa indicatorilor cantitativi și calitativi și a valorilor compensației acordate pentru pachetul minim social, ce trebuiau stabiliți prin act adițional, contractul nu este valabil pentru acest an, iar reclamanta a beneficiat nelegal de compensația aferentă anului 2015 pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social. Contrar susținerilor primei instanțe, valorile pentru anul 2015 nu au fost stabilite prin H.G. nr. 1112/2014. Referitor la argumentul instanței conform căruia, deși nu era emisă hotărârea de Guvern de actualizare, organele statului au efectuat plățile către reclamantă, astfel că pârâții nu se mai pot prevala de această lipsă ca unic motiv de nelegalitate a încasării sumelor, recurenta a precizat că inspecția economico-financiară a avut ca obiectiv controlul ulterior privind realitatea și legalitatea datelor înscrise în Notele de fundamentare și justificare a subvențiilor/transferurilor primite de la bugetul de stat pentru transportul feroviar public de călători, întocmite pentru luna decembrie 2014 și anul 2015 de către reclamantă. În ceea ce privește soluția de anulare a actelor și operațiunilor premergătoare dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017, a susținut că nu sunt individualizate în concret de către instanță.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că, în ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a reluat aproape punctual apărările făcute prin întâmpinarea de la fond. Prin concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul din 28.05.2020, intimata-reclamantă a învederat că prin Legea 205/2019, de aprobare a O.U.G. nr. 83/2016, în vigoare din 14.11.2019, legiuitorul a înțeles să reglementeze la pct. 28 situația compensațiilor acordate de Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor pentru serviciile publice de transport feroviar de călători. Astfel, compensația acordată în 2015, având temei legal recunoscut de legiuitor, nu mai poate fi considerată încasată necuvenit.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanta este operator economic ce prestează servicii publice sociale de transport feroviar de călători în baza Contractului de servicii publice încheiat cu Ministerul Transporturilor, aprobat prin Anexa V la H.G. nr. 1112/2014 pentru aprobarea actelor adiționale nr. x pe anul 2014 la contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012-2015, aprobate prin H.G. nr. 74/2012 și prin H.G. nr. 455/2014, precum și a Contractului de servicii publice al A. S.R.L. pentru perioada 2014-2015. Reclamanta a fost supusă unei inspecții economico-financiare care a vizat perioada 01.12.2014 - 31.12.2015 și a avut ca obiectiv: controlul ulterior privind realitatea și legalitatea datelor înscrise în Notele de fundamentare și justificare a subvențiilor/transferurilor primite de la bugetul de stat pentru transportul feroviar public de călători, întocmite pentru luna decembrie 2014 și anul 2015 de către reclamantă. Ca urmare a verificărilor efectuate, au fost întocmite Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 2152/13.07.2017 și Dispoziția obligatorie nr. CRR-AIF 2153/13.07.2017. Prin această dispoziție s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele măsuri: - Măsura stabilită în urma deficienței 4.1 - "A. S.R.L. Craiova va restitui la Bugetul general consolidat al statului subvenția solicitată și încasată necuvenit pentru transportul feroviar de călători, aferentă perioadei 01.01-30.11.2015, în sumă totală de 8.508.112 RON". - Măsura stabilită în urma deficienței 4.2 -, A. S.R.L. Craiova va restitui la Bugetul general consolidat al statului dobânzi și penalități de întârziere în sumă de 725.195 RON, calculate până la data de 15.06.2017, inclusiv, și va proceda în continuare la calcularea și achitarea accesoriilor aferente până la achitarea totală a debitului stabilit în sumă de 8.508.112 RON. Plângerea prealabilă formulată împotriva acestei dispoziții obligatorii a fost respinsă prin Decizia nr. 80/P/06.11.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF reținând că acest organ fiscal a fost implicat în procedura prealabilă obligatorie demarată de reclamantă și a emis acte a căror anulare este solicită în prezenta cauză. Prin urmare, există identitate între pârâta ANAF și creditoarea din raportul obligațional fiscal dedus judecății. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a beneficiat pentru anul 2015 de temeiul legal pentru a primi compensațiile bugetare pentru serviciile de transport feroviar prestate, iar alte aspecte legate de executarea contractului nu au fost invocate de părți, decât cel privind lipsa actualizării prin hotărâre de Guvern a contractului pentru anul 2015, prin act adițional. Conform art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 (forma în vigoare în perioada controlată), contractele de servicii publice încheiate potrivit legii între operatorii economici de transport feroviar de călători și Ministerul Transporturilor se aprobă de către Guvern și se actualizează anual, după aprobarea bugetului de stat. În forma modificată a art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, în vigoare în prezent, contractele se aprobă și se actualizează anual, prin ordin al ministrului transporturilor, după aprobarea bugetului de stat și, după caz, ca urmare a rectificărilor bugetare. Așadar, această mențiune este importantă, deoarece actul administrativ de aprobare a actualizării este menționat expres și este inferior hotărârii de guvern, ceea ce duce la concluzia că această actualizare nu ține de esența drepturilor părților contractante, iar procedura emiterii unei hotărâri de Guvern care este mai greoaie, nu se mai justifică în dinamica raporturilor contractuale. De asemenea, a reținut ca un argument în plus, faptul că statul își execută cu bună credință obligațiile contractuale pe care și le asumă în baza unor acte normative. În acest sens, în respectarea principiului legalității, a transparenței decizionale și a stabilității economiei, statul trebuia să emită un act administrativ în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, fie de aprobare, fie de respingere a actualizării contractului în anul 2015. Cum un astfel de act nu a fost emis, instanța a reținut că raporturile contractuale dintre părți s-au derulat conform obligațiilor din contractul cadru aprobat prin H.G. nr. 1124/2014. În aceste condiții nu se poate imputa unui agent economic care, în contractul de drept public de prestări servicii feroviare are deja o poziție de inferioritate față de stat, să efectueze mai multe demersuri decât cele legal necesare și obiectiv previzibile, pe care le-a efectuat raportat la anii anteriori și cei ulteriori anului 2015, în derularea contractelor și la care acestea, precum și actele normative în vigoare îl obligă. Reclamanta a depus la dosar proiectul de hotărâre de Guvern pentru aprobarea actului adițional aferent anului 2015 și comunicat de presă al Guvernului, acte din care rezultă că reclamanta putea avea o așteptare rezonabilă în sensul că actul adițional anului 2015 va fi aprobat. Executarea contractului în anul 2015 a fost acceptată de stat prin Ministerul Transporturilor și de Ministerul Finanțelor Publice în parametrii calitativi și cantitativi pe care i-au cunoscut, astfel cum rezultă din corespondența administrativă și cea adresată reclamantei, depuse la dosar. Un alt aspect esențial stabilit de art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, menținut inclusiv în forma actuală în vigoare, este că actualizarea intervine după aprobarea bugetului de stat. Or, astfel cum rezultă din situația deschiderilor de credite bugetare emise de Ministerul Transporturilor pentru reclamantă, sumele necesare plății lunare a subvențiilor au fost stabilite și aprobate prin bugetul de stat pentru anul 2015. În plus, conform art. 38 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998 (forma în vigoare la 30 decembrie 2015), operatorii de transport feroviar de călători care au încheiat un contract de servicii publice primesc lunar sumele corespunzătoare serviciilor realizate, conform prevederilor din contractele de servicii publice, prin bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, cu condiția îndeplinirii obligațiilor fixate prin hotărârea Guvernului care stabilește condițiile concrete de plată. Din extrasele de cont și din notele de fundamentare avizate de pârâta DGRFP Craiova, instanța a reținut că sumele indicate de art. 38 alin. (4) au fost virate lunar în contul reclamantei până în luna decembrie 2015. În condițiile în care la momentele virării lunare a sumelor corespunzătoare subvențiilor nu era emisă hotărârea de Guvern de actualizare și, totuși, organele statului au efectuat plățile către reclamantă, instanța nu poate reține că pârâții se mai pot preleva de această lipsă, ca unic motiv de nelegalitate a încasării acestor sume de reclamantă. Având în vedere că sumele virate, pentru care s-a stabilit restituirea de către pârâți prin actele administrativ jurisdicționale contestate în cauză, au fost verificate deja de organele fiscale ca înscriindu-se în limitele bugetare aprobate (conform avizelor aflate pe înscrisurile indicate mai sus), valorile au fost stabilite prin H.G. nr. 1112/2014, instanța a reținut că valoarea creanțelor nu este contestată. Prima critică formulată de recurentă vizează respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F., soluție pe care o consideră greșită prin prisma faptului că nu este emitenta actelor administrative contestate în cauză. Sub acest aspect, instanța de control judiciar reține că prin acțiunea înregistrată la data de 15.11.2017 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții ANAF - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară și Ministerul Finanțelor Publice. Chemarea în judecată a pârâtei ANAF - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară a fost determinată de faptul că aceasta este emitenta dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017 și a raportului de inspecție economico-financiară a căror anulare se solicită în cauză. După cum se poate observa, reclamanta nu a chemat în judecată pârâta ANAF, ci pârâta ANAF - DGRFP Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară, astfel că este lipsită de relevanță critica privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF. Cea de-a doua critică adusă sentinței recurate se referă la reținerea de către instanța de fond a prezumției puterii de lucru judecat relative a sentinței nr. 555/2016 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, recurenta susținând că această sentință nu este definitivă, fiind dată într-un litigiu pendinte, putând fi desființată în calea de atac. În această privință, Înalta Curte reține că a fost admis recursul formulat de Ministerul Transporturilor - Direcția Transport Feroviar împotriva acestei sentințe, a fost casată sentința și, în rejudecare, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată. Cu toate acestea, critica nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce prezumția puterii de lucru judecat relative a sentinței nr. 555/2016 nu a constituit un argument determinant în pronunțarea soluției recurate, ci un argument suplimentar care s-a adăugat celorlalte considerente pe care prima instanță le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii. Chiar dacă prima instanță nu ar fi reținut această prezumție, anularea actelor administrative contestate era justificată de celelalte motive de fapt și de drept menționate în considerentele sentinței. Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte reține că susținerile din cererea de recurs vizează aspecte privind situația de fapt și reprezintă o redare fidelă a unora dintre apărările din întâmpinarea depusă în dosarul de fond doar câteva susțineri putând fi calificate drept critici aduse legalității sentinței recurate. Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege. Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Această examinare presupune existența unor critici concrete cu privire la soluția atacată, pentru a permite instanței de recurs să stabilească dacă sentința este conformă cu normele legale incidente în speță. Faptul că recurenta își exprimă dezacordul cu privire la soluția primei instanțe, prin reluarea susținerilor din întâmpinarea depusă în dosarul de fond, nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres și limitativ de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din întâmpinare, acestea fiind deja examinate de prima instanță, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. potrivit cărora "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". În consecință, instanța de control judiciar va proceda la analizarea acelor critici ale recurentei ce pot fi considerate critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenta a susținut că în mod nelegal prima instanță a reținut în motivarea soluției forma modificată a art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, care nu este aplicabilă în cauză. Prin această critică, recurenta se referă la considerentele sentinței potrivit cărora, conform art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 (forma în vigoare în perioada controlată), contractele de servicii publice încheiate potrivit legii între operatorii economici de transport feroviar de călători și Ministerul Transporturilor se aprobă de către Guvern și se actualizează anual, după aprobarea bugetului de stat. În forma modificată a art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, în vigoare în prezent, contractele se aprobă și se actualizează anual, prin ordin al ministrului transporturilor, după aprobarea bugetului de stat și, după caz, ca urmare a rectificărilor bugetare. Așadar, această mențiune este importantă, deoarece actul administrativ de aprobare a actualizării este menționat expres și este inferior hotărârii de guvern, ceea ce duce la concluzia că această actualizare nu ține de esența drepturilor părților contractante, iar procedura emiterii unei hotărâri de Guvern care este mai greoaie, nu se mai justifică în dinamica raporturilor contractuale. Înalta Curte constată că este nefondată această critică, întrucât prin redarea conținutului celor două forme ale art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, forma în vigoare în perioada controlată și, respectiv, forma în vigoare la data soluționării litigiului, instanța a dorit să sublinieze faptul că modificarea actului prin care se actualizează anual contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători din hotărâre de Guvern în ordin al ministrului transporturilor, care este inferior hotărârii de guvern, reprezintă un argument în sensul că această actualizare nu ține de esența drepturilor părților contractante. Instanța de fond nu a aplicat în soluționarea litigiului o formă a art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 care nu era incidentă, ci a vrut să întărească această concluzie sus menționată, prin invocarea formei în vigoare la data soluționării cauzei. Faptul că prima instanță a avut în vedere forma art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, care era aplicabilă în perioada controlată, este dovedit și de celelalte considerente ale sentinței care se referă la împrejurarea că nu a fost adoptată hotărârea de Guvern de actualizare pentru anul 2015 a contractului de prestări servicii încheiat de reclamantă pentru perioada 2012-2015. Astfel, instanța a arătat că reclamanta a depus la dosar proiectul de hotărâre de Guvern pentru aprobarea actului adițional aferent anului 2015 și comunicat de presă al Guvernului, acte din care rezultă că reclamanta putea avea o așteptare rezonabilă în sensul că actul adițional pentru anul 2015 va fi aprobat, din aceste considerente rezultând că instanța a avut în vedere aprobarea actului adițional prin hotărâre de Guvern și nu prin ordin al ministrului transporturilor. Mai arată recurenta că în mod nelegal instanța de fond a susținut valabilitatea pentru anul 2015 a Contractului de servicii publice aprobat pentru perioada 2012-2015, apreciind că nu este condiționat expres de existența unui act adițional aferent anului 2015. În lipsa indicatorilor cantitativi și calitativi și a valorilor compensației acordate pentru pachetul minim social, ce trebuiau stabiliți prin act adițional, contractul nu este valabil pentru acest an, iar reclamanta a beneficiat nelegal de compensația aferentă anului 2015 pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social. Contrar susținerilor primei instanțe, valorile pentru anul 2015 nu au fost stabilite prin H.G. nr. 1112/2014. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că din considerentele sentinței nu rezultă aprecierea instanței de fond în sensul că nu ar fi fost necesară aprobarea actului adițional pentru anul 2015. Ceea ce a susținut instanța este faptul că reclamanta a efectuat demersuri pentru aprobarea hotărârii de Guvern necesare pentru încheierea actului adițional, ajungându-se chiar în faza de întocmire a proiectului respectivei hotărâri, după ce a fost agreată de părți forma actului adițional, fiind dat și un comunicat de presă al Guvernului în acest sens, dar nu s-a finalizat procedura cu adoptarea hotărârii. Acest comunicat se referă la proiectele de acte normative ce ar putea fi incluse în ședința de Guvern din 30 decembrie, printre acestea numărându-se și proiectele de hotărâri pentru aprobarea actelor adiționale nr. x pe anul 2015 la contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012-2015, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 și H.G. nr. 1112/2014. Prima instanță a considerat aceste demersuri ale reclamantei ca fiind legal necesare și obiectiv previzibile, la care o obligau actele normative în vigoare. De asemenea, instanța a mai făcut referire la faptul că statul își execută cu bună credință obligațiile contractuale pe care și le asumă în baza unor acte normative. În acest sens, în respectarea principiului legalității, a transparenței decizionale și a stabilității economiei, statul trebuia să emită un act administrativ în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, fie de aprobare, fie de respingere a actualizării contractului în anul 2015. Rezultă că instanța de fond nu neagă necesitatea actualizării contractului pentru anul 2015 prin aprobarea unui act adițional prin hotărâre de Guvern, dar evidențiază demersurile efectuate de reclamantă în acest sens, legal necesare și obiectiv previzibile, ultima etapă a procedurii, cea a adoptării hotărârii depinzând exclusiv de autoritatea executivă. Cu privire la indicatorii cantitativi și calitativi avuți în vedere la acordarea subvenției, se reține că aceștia rezultă din înscrisurile depuse la dosar, care au fost menționate în considerentele sentinței, înscrisuri pe baza cărora reclamanta a primit subvenția în perioada ianuarie- noiembrie 2015. Referitor la argumentul instanței conform căruia, deși nu era emisă hotărârea de Guvern de actualizare, organele statului au efectuat plățile către reclamantă, astfel că pârâții nu se mai pot prevala de această lipsă ca unic motiv de nelegalitate a încasării sumelor, recurenta a precizat că inspecția economico-financiară a avut ca obiectiv controlul ulterior privind realitatea și legalitatea datelor înscrise în Notele de fundamentare și justificare a subvențiilor/transferurilor primite de la bugetul de stat pentru transportul feroviar public de călători, întocmite pentru luna decembrie 2014 și anul 2015 de către reclamantă. Într-adevăr, acesta este obiectivul inspecției economico-financiare, dar în condițiile în care au fost acordate subvenții reclamantei în lipsa aprobării actului adițional pentru anul 2015 prin hotărâre de Guvern, nelegalitatea acordării acestora nu poate fi reținută prin prisma neadoptării acestui act administrativ. Argumentele reținute de prima instanță, care sunt suficiente pentru anularea actelor administrative contestate, sunt întărite de Legea nr. 205/2019 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 910 din 11 noiembrie 2019. Conform art. I al acestei legi, "Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 16 noiembrie 2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 29 noiembrie 2016, cu modificările ulterioare, cu următoarele modificări și completări: pct. 28 "Articolul II se modifică și va avea următorul cuprins: Compensația acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaște drept cheltuială în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor." Prin Decizia nr. 505/2019 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și a legii în ansamblul său, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și a constatat că dispozițiile art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și legea în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În decizie se menționează: "46. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul nu încalcă autoritatea de lucru judecat atașată celor două hotărâri judecătorești, ci, recunoscând deficiențele administrative, constatate prin raportul Curții de Conturi, stabilește o soluție de natură a evita situația ca neregularitatea constatată, constând într-o greșeală a administrației, să afecteze în final operatorii de transport feroviar de călători care au executat contractele de servicii publice. Soluția legislativă aleasă a fost aceea de a nu se mai recupera de la aceștia sumele de bani neregulat cheltuite/de a nu se impune o sarcină disproporționată administrației, sarcină eventual fără finalitate. (...). 48. În ceea ce privește competența Parlamentului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări de la plata unor creanțe bugetare, Curtea, prin Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, a statuat că: "Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda scutiri/facilități/eșalonări în legătură cu plata acestor creanțe, însă, în cadrul acestei competențe, legiuitorul trebuie să respecte principiul egalității" [paragraful 33]. "În acordarea regimului de scutiri/facilități, legiuitorul este ținut de o condiție de rezonabilitate (est modus in rebus), în sensul că aplicarea unui tratament juridic diferențiat [...] trebuie să fie unul justificat, iar criteriul care trebuie avut în vedere în aprecierea acestui caracter ține chiar de obligațiile din contractul la care părțile au consimțit" [paragraful 33]. Scutirea unei entități de la obligația de restituire a unei despăgubiri/prime plătite de stat în condițiile în care i s-au acordat două astfel de despăgubiri/prime, dintre care una nelegal, fără ca despăgubirea/prima să fi fost datorată pentru activitățile viitoare ce trebuie executate în considerarea vreunui contract, "apare ca fiind o abatere de la principiul egalității, scutirile putând fi aplicate numai în privința beneficiarilor unor sume de bani plătite necuvenit în executarea contractului și în considerarea cărora părțile au convenit contractul". În caz contrar, se ajunge la încălcarea "principiului egalității între beneficiarii de proiecte, constituind premisa normativă pentru îmbogățirea fără justă cauză a beneficiarilor legii criticate" [paragraful 35]. Curtea a stabilit că numai beneficiarii unor contracte de finanțare ce presupun prestații viitoare realizate în considerarea obiectului contractului pot fi îndreptățiți la diverse facilități din partea statului, dar și aceștia numai în măsura în care statul apreciază ca necesară o atare măsură [paragraful 36]. 49. Având în vedere aceste aspecte jurisprudențiale, coroborate cu eventualele greșeli de natură administrativă cu privire la faptul că actul adițional, deși încheiat, nu a fost aprobat de Guvern prin hotărâre sau că plata efectuată pe luna decembrie 2015 nu a vizat diferența dintre prestația aprobată [și executată de operator] și plățile realizate pe parcursul anului [în condițiile în care s-au plătit câte 1/12 din suma alocată aferentă prestației aprobate și executate în fiecare lună], Curtea reține că este dreptul exclusiv al statului să opteze pentru acceptarea plăților astfel executate și să procedeze la scutirea de la obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu. Curtea constată că prezenta cauză nu vizează scutirea de la restituirea unor despăgubiri acordate necuvenit pentru situații trecute, ci stabilirea drept cheltuieli în situațiile financiare ale Ministerului Transporturilor a plăților deja efectuate în considerarea unor contracte semnate și executate, astfel că, în această din urmă ipoteză, legiuitorul poate acorda facilități, ceea ce s-a și întâmplat prin exonerarea Ministerului Transporturilor de obligația de stabilire și recuperare a eventualului prejudiciu, aspect ce echivalează, ca finalitate, cu o descărcare de gestiune. Curtea nu are, în schimb, competența de a analiza rațiunea de oportunitate care a stat la baza acestei decizii a Parlamentului". În ceea ce privește susținerea recurentei că nu sunt individualizate în concret actele și operațiunile premergătoare dispoziției obligatorii nr. CRR-AIF-2153/13.07.2017, care au fost anulate de instanță, se reține că acesta este un aspect care vizează lămurirea sentinței recurate și nu o critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs invocat în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.