ÎCCJ, Decizia nr. 11/2015

Problema de drept ce a generat practica neunitară. Calificarea obiectului recursului în interesul legii În conținutul memoriului prin care s-a promovat prezentul recurs în interesul legii, problema de drept soluționată în mod neunitar de către instanțele de judecată a fost formulată de către autorul sesizării astfel: "dacă în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 și care se încadrează în dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 (în sensul că au beneficiat de reducerea vârstei de pensionare proporțional cu perioadele în care au lucrat în grupa I sau a II-a de muncă), punctajul anual se determină prin împărțirea numărului total de puncte realizat la numărul de 20 de ani (în cazul în care au lucrat în grupa I) sau la numărul de 25 de ani (pentru cei care au desfășurat activitate în grupa a II-a de muncă) sau împărțirea se face la 30 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru bărbați) sau la 25 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru femei)". S-a mai arătat, în cuprinsul memoriului, că această controversă a existat și anterior în practică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, care, prin art. 43 alin. (1), reglementează determinarea punctajului mediu anual pentru un stagiu de cotizare de 20 de ani. Totodată, prin Decizia nr. 40/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu certitudine, că pentru persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, stagiul de cotizare, în vederea determinării punctajului mediu anual, este cel în vigoare la data pensionării. Aparenta contradicție dintre dispozitivul și considerentele acestei decizii pronunțate în recurs în interesul legii a determinat scindarea în continuare a practicii și conturarea a două opinii diferite, susținute fiecare prin jurisprudența unor curți de apel. În identificarea problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești". Ca atare, obiectul sesizării cu soluționarea unui recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziție legală care a fost interpretată și aplicată în mod neunitar, așadar o problemă de drept soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești. Or, astfel cum se constată din formularea autorului sesizării, nu se indică textul sau normele legale a căror interpretare și aplicare a fost soluționată de instanțe în mod neunitar, iar generarea unei practici neunitare decurgând din aplicarea Deciziei nr. 40/2008, dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, nu poate fi reținută ca temei viabil al declanșării mecanismului de unificare a practicii prin promovare a unui recurs în interesul legii, având în vedere că o astfel de decizie interpretativă nu reprezintă o dispoziție legală susceptibilă de interpretare, ci, în condițiile art. 330 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 (sub imperiul căruia a fost pronunțată), se reglementează doar efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești al dezlegării date problemelor de drept judecate (efect al oricărei hotărâri judecătorești), astfel încât, în practica judiciară ulterioară publicării ei în Monitorul Oficial al României, aceasta este susceptibilă doar de aplicare, iar nu și de interpretare. În plus, o decizie pronunțată în interesul legii nu poate constitui temei juridic (causa debendi) al unei cereri de chemare în judecată, ci doar norma sau normele juridice ce au fost supuse interpretării prin recursul în interesul legii pot constitui cauza juridică a unor acțiuni ulterioare, astfel încât, în procesul de aplicare a legii, instanțele vor porni de la interpretarea unitară și obligatorie dată prin recursul în interesul legii, fără a mai putea proceda la o interpretare proprie. Prin urmare, este necesară identificarea dispozițiilor legale a căror aplicare a generat practica neunitară ce a prilejuit promovarea acestui recurs în interesul legii. Din lecturarea anexelor sesizării cu prezentul recurs în interesul legii reiese că problema de drept enunțată ca fiind soluționată diferit de instanțe privește procesul de recalculare a pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, adoptat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, proces precedat de o operațiune de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, procedură aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concret, textele a căror interpretare și aplicare au generat practică neunitară sunt următoarele: art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 2 alin. (1) și (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin care au fost aprobate normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare date de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, prevede: "(1) Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență." Potrivit art. 4 alin. (1) din același act normativ: "(1) Determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor și informațiilor din documentațiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operațiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000." Art. 2 alin. (1) și (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevăd: "(1) Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislația în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operațiunilor de evaluare… (3) Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977." În urma acestor operațiuni legale de recalculare a dreptului la pensie pentru cei cărora li s-a deschis acest drept în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 (sub imperiul legislației anterioare, Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare - dreptul comun în materie), instanțele judecătorești învestite cu soluționarea fie a unor contestații formulate împotriva deciziilor prin care se stabilea punctajul mediu anual prin recalcularea prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și cuantumul pensiei cuvenite în urma recalculării, fie cu acțiuni calificate ca fiind cereri în obligație de a face (îndreptarea erorilor săvârșite prin recalculare) ori cereri de revizuire a dreptului la pensie în temeiul legii noi - art. 107 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare - au dat o interpretare neunitară dispozițiilor anterior menționate cu referire la stagiul complet de cotizare reglementat de Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, utilizat la determinarea punctajului mediu anual, în special cu privire la cei care au lucrat în grupa I și grupa a II-a de muncă sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, și care se încadrau în dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare (care și-au desfășurat activitatea în grupe superioare de muncă), unele instanțe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 30 de ani (pentru bărbați) și 25 ani (pentru femei), conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, în timp ce alte instanțe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani (în cazul celor care au lucrat în grupa I de muncă) și, respectiv, de 25 de ani (pentru situația celor care au lucrat în grupa a II-a de muncă). În consecință, se apreciază că prezentul recurs în interesul legii vizează interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.

Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară (fiind atașate spre ilustrare 31 de hotărâri judecătorești), s-a reținut, în esență, că la stabilirea punctajului mediu anual recalculat trebuia utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă și, respectiv, de 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. În motivarea acestor hotărâri judecătorești, s-a apreciat că, în astfel de cauze, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (3) din Normele metodologice cuprinse în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2005, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 14 alin. (1) și (3) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, din coroborarea prevederilor menționate, rezultă că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este echivalent cu vechimea în muncă necesară pentru deschiderea dreptului la pensie, vechime prevăzută de art. 14 alin. (3) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, interpretându-se dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, s-a considerat că legiuitorul nu a urmărit doar reducerea vârstei de pensionare a salariaților care au prestat activități în grupele I și a II-a de muncă, în condițiile descrise în acest text lege, ci și reducerea vechimii totale de muncă necesare pentru pensionare, așadar, și a stagiului de cotizare. Acest punct de vedere este susținut prin hotărâri judecătorești provenind de la: Curtea de Apel Constanța (Decizia nr. 116/AS/30.09.2014; Decizia nr. 487/AS/16.10.2012; Decizia nr. 500/AS/16.10.2012; Decizia nr. 270/AS/ll.10.2011; Decizia nr. 218/AS/8.06.2010); Curtea de Apel Târgu Mureș (Decizia nr. 103/A/13.02.2014); Curtea de Apel Pitești (Decizia nr. 1.487/2012; Decizia nr. 704/2014; Decizia nr. 202/2014; Decizia nr. 317/2014; Decizia nr. 104/2014, Decizia nr. 1.487/2012); Curtea de Apel București (Decizia nr. 5.856/2011; Decizia nr. 286/2014; Decizia nr. 4.553/2013; Decizia nr. 1.300/2012; Decizia nr. 575/2012; Decizia nr. 229/2013; Decizia nr. 2.609/2011; Decizia nr. 7.249/2011; Decizia nr. 4.740/2013; Decizia nr. 7.755/2011; Decizia nr. 4.075/2011); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012; Decizia nr. 4.069/2013; Decizia 69/2014; Decizia nr. 205/2014; Decizia nr. 4.412/2012, Decizia nr. 2.876/2013), Curtea de Apel Brașov (Decizia nr. 535/2011; Decizia nr. 1.487/2011). 3.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială (ilustrată printr-un număr mai mic de hotărâri judecătorești, respectiv 20), se susține că s-au avut în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2008 date în recursul în interesul legii, apreciindu-se că au fost stabilite în mod corect drepturile de pensie ale persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, în urma recalculării pensiei din sistemul public, prin luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit acestei opinii, reglementarea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, nu este de natură a modifica stagiul complet de cotizare pentru persoanele care au lucrat în grupa I sau a Il-a de muncă, ci oferă acestora doar beneficiul acordării unor drepturi specifice la momentul pensionării (reducerea vârstei de pensionare și acordarea unei vechimi în muncă echivalente, mai mare decât cea efectiv lucrată). S-a apreciat că nu trebuie confundată vechimea în muncă cu facilitățile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, text care nu poate fi interpretat și în sensul reducerii stagiului complet de cotizare, întrucât stagiul de cotizare în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, în nicio situație, nu este mai mic de 30 de ani. A fost atașată jurisprudență în acest sens: Curtea de Apel Suceava (Sentința nr. 705/2012, irevocabilă prin nerecurare); Curtea de Apel Cluj (Decizia nr. 1.623/2007; Decizia nr. 5.686/2010); Curtea de Apel Timișoara (Decizia nr. 842/2010); Curtea de Apel Galați (Decizia nr. 1.439/2012; Tribunalul Galați - Sentința nr. 568/2014; Sentința nr. 351/2014; Sentința nr. 342/2014; Sentința nr. 573/2014; Tribunalul Brăila - Sentința nr. 129/2010 și Sentința nr. 169/2010); Curtea de Apel Bacău (Decizia nr. 1.038/2010; Decizia nr. 1.181/2010); Curtea de Apel Brașov (Decizia nr. 751/2010, Decizia nr. 1.701/2013; Decizia nr. 1.770/2013; Decizia nr. 883/2013); Curtea de Apel Ploiești (Decizia nr. 966/2014; decizia nr. 195/2013); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012). Celelalte hotărâri judecătorești atașate memoriului de recurs în interesul legii, care nu se regăsesc în enumerările anterioare, nu au fost pronunțate în această materie, ci au privit fie drepturi la pensie stabilite în temeiul legii ulterioare (Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare), iar nu în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât nu au intrat în procedura de recalculare prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare - Sentința nr. 1.693/2009 a Tribunalului Galați și Decizia nr. 1.091/2010 a Curții de Apel Brașov, fie acordarea unor alte facilități în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, aprobată prin Legea nr. 154/2009, (punctaj suplimentar pentru activități desfășurate în grupa I de muncă începând cu 1 octombrie 2008) - Decizia nr. 5.686/2010 a Curții de Apel Cluj.

Opinia Colegiului de Conducere al Curții de Apel Ploiești Colegiul de Conducere al Curții de Apel Ploiești învederează că problema supusă analizei prin prezentul recurs în interesul legii este în continuare de actualitate și prezintă interes chiar în condițiile aplicării Legii nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare (în vigoare din 1 ianuarie 2011), pentru considerentul că, pe rolul instanțelor, se găsesc litigii prin care persoane pensionate în perioada de incidență a prevederilor Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, solicită să se constate că au lucrat, în diferite perioade, în condiții care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă. S-a mai arătat că, ulterior stabilirii acestor drepturi, cu ocazia recalculării drepturilor de pensie, în mod constant casele de pensii au făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, și au stabilit un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, iar instanțele sunt învestite cu soluționarea contestațiilor formulate împotriva unor astfel de decizii prin care se solicită raportarea la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani. De asemenea, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, pensia poate fi revizuită prin adăugarea veniturilor și/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia. Pentru situațiile născute sub imperiul legii vechi, așa cum s-a stabilit cu valoare de principiu prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2008, se aplică normele legale existente la data deschiderii drepturilor la pensie, astfel că aplicabilitatea art. 14 sau a art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la stagiul complet de cotizare este, în continuare, actuală. Deși Curtea de Apel Ploiești a invocat practica unitară în sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale, Colegiul de conducere, autor al sesizării, nu opinează asupra soluției ce urmează a se pronunța în prezentul recurs în interesul legii.

Jurisprudența Curții Constituționale Curtea Constituțională a fost sesizată în numeroase rânduri cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate a diferitelor prevederi ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, care însă au fost respinse, așa cum rezultă din Decizia nr. 57/2006 prin care s-a examinat constituționalitatea dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 735/2006 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 736/2006 privind neconstituționalitatea dispozițiilor pct. IV din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 88/2007 de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.006/2008 de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.073/2008 de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.126/2008 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.300/2010 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare; Decizia nr. 1.314/2010 prin care a fost, de asemenea, respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere că, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta", este util a se enunța anumite considerente ale acestor decizii (prin care se confirmă constituționalitatea normelor analizate) ce interesează din perspectiva problemei de drept ce se impune a fi dezlegată prin acest recurs în interesul legii. Astfel, prin considerentele deciziilor enumerate s-a confirmat aplicabilitatea principiului tempus regit actum cu referire la condițiile prevăzute de legea în vigoare la data nașterii dreptului la pensie; de exemplu, prin Decizia nr. 57/2006, Curtea Constituțională a observat "că modificările succesive ale legislației fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obțină valori diferite, în raport cu legislația care a fost în vigoare la data stabilirii drepturilor lor". Același principiu este reiterat și în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 735/2006 potrivit cărora "este evident că aceste dispoziții legale (ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare ) vizează trecutul, pentru că vechimea în muncă, respectiv stagiul de cotizare au fost realizate în perioadele anterioare intrării lor în vigoare. Cu toate acestea, Curtea constată că efectele acestor texte de lege se produc în viitor, noile cuantumuri ale pensiilor recalculate fiind valabile numai pentru viitor. (...) Potrivit dispozițiilor art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, în orice situație în care din operațiunile de recorelare sau recalculare a pensiilor anterior stabilite ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată se menține cuantumul avantajos." Prin Decizia nr. 1.073/2008, instanța constituțională a reținut că: "Legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condițiile și criteriile de acordare a acestora, modul de calcul și cuantumul lor valoric, în raport cu posibilitățile create prin resursele financiare disponibile, și să le modifice în concordanță cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare. Prin urmare, situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, și nici a celor care consacră dreptul la pensie. În plus, Curtea constată că o soluție contrară celei criticate de autorul excepției, prin care legea ar schimba condițiile privind stagiul de cotizare existente la data deschiderii dreptului la pensie, ar avea semnificația unei încălcări a principiului neretroactivității legii, contravenind astfel art. 15 alin. (2) din Constituție."

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene La nivelul celor două instanțe europene nu s-a identificat jurisprudența relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei, în condițiile în care recalcularea dispusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu putea avea efectul diminuării cuantumului pensiei aflate în plată, pensii stabilite în condițiile legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare), așadar, în perioada de activitate a Legii nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare (1 iulie 1977-31 martie 2001), premisă ce ar fi putut antrena invocarea unei vătămări din perspectiva drepturilor omului (cum s-a întâmplat în cazul reducerii pensiilor speciale dispuse prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare). În acest context se impune precizarea că, date fiind dispozițiile art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare (menținerea în plată a cuantumului mai avantajos al pensiei în cazul în care în urma recalculării ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată), nu ar intra în discuție o "ingerință" a statului prin legislația adoptată ulterior deschiderii dreptului la pensie, circumscrisă în mod necesar unui scop legitim, de utilitate publică și justului echilibru între interesul general și cel particular, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa că: "Orice intervenție a unei autorități publice în respectarea liniștitei posesii poate fi justificată numai dacă servește unui interes legitim public (sau general). Datorită cunoașterii directe a societății lor și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a decide ce înseamnă «în interes public». Conform sistemului de protecție stabilit prin Convenție, este astfel în sarcina autorităților naționale să efectueze prima evaluare cu privire la existența unei probleme de interes public, adoptând măsuri care să interfereze cu exercitarea pașnică a dreptului. Noțiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de adoptare a legislației referitoare la beneficiile asigurărilor sociale va implica de obicei luarea în considerare a chestiunii economice și sociale. Curtea consideră normal ca limitele aprecierii disponibile legislaturii pentru implementarea politicilor sociale și economice trebuie să fie largi și să respecte hotărârea legiuitorului cu privire la ce este «în interesul public», cu excepția cazului când acea hotărâre este vădit fără fundament rezonabil" (paragraful 59 din Cauza Wieczorek c. Polonia din 8 decembrie 2009). Pe de altă parte, în decizia de inadmisibilitate dată în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României din 7 februarie 2012 (paragrafele 44 și 45), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că "diminuarea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii in sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a obține echilibrul bugetar și de a corecta disparitățile existente între diferitele sisteme. După exemplul Curții Constituționale, Curtea estimează că aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporționate", ținându-se "seama și de faptul că reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale dobândite în temeiul contribuțiilor plătite în timpul anilor de activitate."

Opinia procurorului general În punctul de vedere exprimat, în primul rând, s-a apreciat că problema de drept înțeleasă, fie ca obiect, fie drept cauză a recursului în interesul legii, nu își află originea în dispoziții legale interpretate și aplicate neunitar de instanțele de judecată, ci în modalitatea în care în practica judiciară s-a făcut aplicarea precedentei decizii în interesul legii, plasându-se o anumită precaritate asupra caracterului său obligatoriu. Or, în doctrina și jurisprudența de până la acest moment s-a considerat că, în general, numai textele legale interpretabile și care au ocazionat o practică neunitară determină probleme de drept care pot face obiectul recursului în interesul legii. Din aceste perspective s-a arătat că, în principal, în prezenta cauza se identifică un fine de inadmisibilitate al sesizării de recurs în interesul legii determinat de cauza practicii judiciare neunitare care, la nivel formal, nu se situează în planul interpretării și aplicării neunitare a unei norme juridice, ci în planul aplicării unei decizii în interesul legii precedente, prin invocarea unei aparente contrarietăți între dispozitivul și considerentele acesteia. În al doilea rând, s-a apreciat că sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Ploiești pune în discuție o chestiune de lămurire a înțelesului dispozitivului și a unor părți din considerentele Deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite; or, atât considerentele, cât și dispozitivul Deciziei nr. 40/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite stabilesc suficient de precis că vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, ca vechime specială, necesară deschiderii drepturilor la pensie prevăzută de legislația în vigoare la acel moment, se ia în considerare în procedura de recalculare a acestor drepturi prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, și normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare. În al treilea rând, în situația în care completul competent să judece recursul în interesul legii va constata că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, la stabilirea punctajului mediu anual recalculat, trebuie utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă sau 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare. În susținerea acestui punct de vedere s-a învederat că, sub aspectul raportului dintre vechimea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, și cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din același act normativ, vechimea prevăzută de acest din urmă text constituia o vechime specială, derogatorie de la cea instituită prin art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, fiind stabilită de legiuitor în considerarea activității desfășurate în grupe speciale de muncă. Astfel, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare - legea-cadru în materia pensiilor de asigurări sociale de stat și asistență socială în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, prevedea o vechime minimă în muncă necesară pentru deschiderea drepturilor de pensie pentru munca depusă și limită de vârstă de 30 de ani pentru bărbați și de 25 de ani pentru femei, precum și vârsta de pensionare de 62 de ani bărbații și 57 de ani femeile. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, persoanele încadrate în muncă care aveau o vechime în muncă de cel puțin 30 de ani bărbații și 25 de ani femeile erau pensionate la cererea lor și la împlinirea vârstei de 60 de ani bărbații și 57 de ani femeile. Prin urmare, vechimea în muncă, de cel puțin 30 de ani pentru bărbați și 25 de ani pentru femei, constituia vechimea în muncă aplicabilă, cu titlu de regulă generală, pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală ori de câte ori printr-o normă specială cuprinsă fie în Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, fie într-un act normativ special nu se prevedea, în același scop, o vechime în muncă mai redusă, în considerarea muncii desfășurate în anumite condiții deosebite determinate de specificul locului de muncă, sectorul de activitate etc. O astfel de vechime redusă minimă necesară pentru deschiderea la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală în muncă era cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, de 20 de ani lucrați efectiv în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă și, respectiv, de cel puțin 25 de ani lucrați efectiv în locuri de muncă care se încadrau în grupa a II-a. Prin urmare, vechimea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, ca vechime în muncă necesară deschiderii drepturilor la pensie pe baza activității desfășurate, de 20 de ani lucrați efectiv în grupa I de muncă și 25 de ani lucrați efectiv în grupa a II-a de muncă, reprezintă stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului anual, în sensul art. 2 alin. (1) și (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările și completările ulterioare. Față de conținutul art. 2 alin. (4) din aceste norme metodologice, împrejurarea că această vechime nu este prevăzută într-un act normativ special, separat de legea-cadru în materia pensiilor în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, nu poate constitui un argument pentru aplicarea, în procedura de recalculare, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă de 30 de ani prevăzute de art. 8 din Legea nr. 3/1997, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, caracterul special al unei reglementări de drept poate îmbrăca fie forma unui act normativ distinct, fie a unor articole inserate într-o lege ce are valoarea unei reglementări generale, esențial fiind ca norma să reglementeze o situație de excepție de la regula generală. Pe de altă parte, aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, de 20 de ani efectiv lucrați în grupa I de muncă și 25 de ani efectiv lucrați în grupa a II-a de muncă asigură, din perspectiva scopului declarat de legiuitor, acela de a elimina inechitățile din sistemul public de pensii determinate de reglementările diferite în raport cu anul ieșirii la pensie și actul normativ sub imperiul căruia persoana asigurată s-a pensionat, egalitatea de tratament juridic în privința acelorași categorii de persoane. Este lipsită de relevanță împrejurarea că această vechime redusă nu era prevăzută într-un act normativ special, de vreme ce rațiunile pentru care legiuitorul a instituit o vechime minimă efectivă pentru deschiderea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă și vechime integrală, mai redusă decât vechimea minimă prevăzută în același scop de norma cu caracter general, sunt aceleași și constau în acordarea unui beneficiu salariatului, în considerarea muncii desfășurate în locuri de muncă ce implică un grad mai ridicat de periculozitate, uzura stării de sănătate, suprasolicitare fizică și/sau psihică, deci a unor situații obiective excepționale, deosebite față de munca prestată în condiții normale. Dacă s-ar raționa în sens contrar și s-ar aplica, în ipotezele analizate, ca stagiu de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, pensionarii respectivi ar fi dezavantajați, întrucât suma punctajelor anuale realizate de aceștia în perioada de cotizare, determinate conform algoritmului prevăzut de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-ar împărți la un numitor comun mai mare, de 30 de ani, în condițiile în care diferența dintre această vechime și cea efectiv realizată în grupele superioare de muncă nu constituie perioadă contributivă. Totodată, s-a considerat că aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă rezultate din însumarea perioadelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, deci a vechimii fictive stabilite de legiuitor pentru deschiderea drepturilor de pensie, iar nu a celei efectiv realizate prin munca prestată în grupele superioare de muncă, conduce la același dezavantaj, expus anterior. Filosofia art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, poate fi dedusă pe calea interpretării gramaticale și sistematice a dispozițiilor alin. (1) și (2) ale acestui articol. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor care au lucrat efectiv cel puțin 20 de ani în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă sau cel puțin 25 de ani în grupa a II-a de muncă li se ia în calcul, la stabilirea pensiei, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, câte: a) un an și șase luni pentru grupa I de muncă; b) un an și trei luni, pentru grupa a II-a de muncă. Scopul acordării acestui spor de grupă este explicat în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, astfel: "Pe această bază, persoanele care au lucrat în grupele I și a II-a de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de: a) 52 ani, pentru grupa I și 57 ani, pentru grupa II, bărbații; b) 50 ani, pentru grupa I și 52 pentru grupa II, femeile." Prin urmare, sporul de grupă de 6 luni pentru un an lucrat în grupa I de muncă și, respectiv, de 3 luni pentru un an lucrat în grupa a II-a avea, la acel moment, ca finalitate și justifica deschiderea dreptului de pensie pe baza unei vechimi în muncă efective mai reduse decât vechimea minimă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, necesară deschiderii drepturilor de pensie pentru munca depusă și limită de vârstă. Aplicând aceste constatări în algoritmul de calcul al pensiilor prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare (preluat de Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare), utilizat și în procedura de reevaluare a pensiilor stabilite potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, care presupune luarea în considerare, pentru determinarea numărătorului fracției, a veniturilor realizate de persoana asigurată, iar la numitor, stagiul de cotizare (vechimea în muncă prevăzută de legea în vigoare la data deschiderii drepturilor de pensie), se observă că prin stabilirea ca stagiu de cotizare a oricărei vechimi în muncă, alta decât cea efectiv realizată de persoana asigurată, cuantumul pensiei este diminuat. Aceste aspecte rezultă și din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2008, în care se arată că bonusul acordat la stagiul de cotizare recunoscut de legislația în vigoare până la data de 1 aprilie 2001 nu reprezintă perioadă contributivă și că, deși operațiunea de recalculare a avut drept scop aplicarea acelorași principii sub aspectul modalității de calcul al punctajului mediu anual, între persoanele care au desfășurat activitate în grupele I sau/și a II-a de muncă au apărut o serie de inechități în ceea ce privește cuantumul pensiilor. Într-o jurisprudență deja unificată s-a considerat că beneficiul rezultat din recalcularea pensiei prin utilizarea ca stagiu complet de cotizare a vechimii în muncă prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, de 20 de ani pentru activitatea efectiv desfășurată în grupa I și 25 de ani pentru activitatea efectiv desfășurată în grupa a II-a de muncă nu poate fi cumulate cu beneficiul rezultat din aplicarea majorărilor de punctaj prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, exceptările prevăzute de aceste din urmă texte legale, și anume utilizarea vechimii în muncă necesare deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special, fiind aplicabile pentru identitate de rațiune, și celor care, la recalcularea pensiei, au beneficiat de creștere directă a punctajului realizat prin utilizarea, ca stagiu de cotizare, a unei vechimi în muncă mai mici decât vechimea în muncă generală prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie. Prin urmare, punctajele suplimentare prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate doar atunci când persoanele asigurate au realizat efectiv în grupele superioare de muncă un stagiu de cotizare mai mic de 20 de ani pentru grupa I sau 25 de ani pentru grupa a II-a de muncă, această soluție îndeplinind funcțiile de recompensare vizate de scopul legii.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că,