Decizia nr. 11 din 25 mai 2015

Problema de drept ce a generat practica neunitară. Calificarea obiectului recursului în interesul legii În conţinutul memoriului prin care s-a promovat prezentul recurs în interesul legii, problema de drept soluţionată în mod neunitar de către instanţele de judecată a fost formulată de către autorul sesizării astfel: „dacă în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 şi care se încadrează în dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 (în sensul că au beneficiat de reducerea vârstei de pensionare proporţional cu perioadele în care au lucrat în grupa I sau a II-a de muncă), punctajul anual se determină prin împărţirea numărului total de puncte realizat la numărul de 20 de ani (în cazul în care au lucrat în grupa I) sau la numărul de 25 de ani (pentru cei care au desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă) sau împărţirea se face la 30 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru bărbaţi) sau la 25 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru femei)”. S-a mai arătat, în cuprinsul memoriului, că această controversă a existat şi anterior în practică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care, prin art. 43 alin. (1), reglementează determinarea punctajului mediu anual pentru un stagiu de cotizare de 20 de ani. Totodată, prin Decizia nr. 40/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu certitudine, că pentru persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul de cotizare, în vederea determinării punctajului mediu anual, este cel în vigoare la data pensionării. Aparenta contradicţie dintre dispozitivul şi considerentele acestei decizii pronunţate în recurs în interesul legii a determinat scindarea în continuare a practicii şi conturarea a două opinii diferite, susţinute fiecare prin jurisprudenţa unor curţi de apel. În identificarea problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. Ca atare, obiectul sesizării cu soluţionarea unui recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziţie legală care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar o problemă de drept soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti. Or, astfel cum se constată din formularea autorului sesizării, nu se indică textul sau normele legale a căror interpretare şi aplicare a fost soluţionată de instanţe în mod neunitar, iar generarea unei practici neunitare decurgând din aplicarea Deciziei nr. 40/2008, dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nu poate fi reţinută ca temei viabil al declanşării mecanismului de unificare a practicii prin promovare a unui recurs în interesul legii, având în vedere că o astfel de decizie interpretativă nu reprezintă o dispoziţie legală susceptibilă de interpretare, ci, în condiţiile art. 330 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 (sub imperiul căruia a fost pronunţată), se reglementează doar efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti al dezlegării date problemelor de drept judecate (efect al oricărei hotărâri judecătoreşti), astfel încât, în practica judiciară ulterioară publicării ei în Monitorul Oficial al României, aceasta este susceptibilă doar de aplicare, iar nu şi de interpretare. În plus, o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic (causa debendi) al unei cereri de chemare în judecată, ci doar norma sau normele juridice ce au fost supuse interpretării prin recursul în interesul legii pot constitui cauza juridică a unor acţiuni ulterioare, astfel încât, în procesul de aplicare a legii, instanţele vor porni de la interpretarea unitară şi obligatorie dată prin recursul în interesul legii, fără a mai putea proceda la o interpretare proprie. Prin urmare, este necesară identificarea dispoziţiilor legale a căror aplicare a generat practica neunitară ce a prilejuit promovarea acestui recurs în interesul legii. Din lecturarea anexelor sesizării cu prezentul recurs în interesul legii reiese că problema de drept enunţată ca fiind soluţionată diferit de instanţe priveşte procesul de recalculare a pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, proces precedat de o operaţiune de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, procedură aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În concret, textele a căror interpretare şi aplicare au generat practică neunitară sunt următoarele: art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare date de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevede: „(1) Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.” Potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ: „(1) Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.” Art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd: „(1) Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare… (3) Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.” În urma acestor operaţiuni legale de recalculare a dreptului la pensie pentru cei cărora li s-a deschis acest drept în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 (sub imperiul legislaţiei anterioare, Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare – dreptul comun în materie), instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea fie a unor contestaţii formulate împotriva deciziilor prin care se stabilea punctajul mediu anual prin recalcularea prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cuantumul pensiei cuvenite în urma recalculării, fie cu acţiuni calificate ca fiind cereri în obligaţie de a face (îndreptarea erorilor săvârşite prin recalculare) ori cereri de revizuire a dreptului la pensie în temeiul legii noi – art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare – au dat o interpretare neunitară dispoziţiilor anterior menţionate cu referire la stagiul complet de cotizare reglementat de Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, utilizat la determinarea punctajului mediu anual, în special cu privire la cei care au lucrat în grupa I şi grupa a II-a de muncă sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se încadrau în dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare (care şi-au desfăşurat activitatea în grupe superioare de muncă), unele instanţe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 30 de ani (pentru bărbaţi) şi 25 ani (pentru femei), conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în timp ce alte instanţe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani (în cazul celor care au lucrat în grupa I de muncă) şi, respectiv, de 25 de ani (pentru situaţia celor care au lucrat în grupa a II-a de muncă). În consecinţă, se apreciază că prezentul recurs în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Examenul jurisprudenţial În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară (fiind ataşate spre ilustrare 31 de hotărâri judecătoreşti), s-a reţinut, în esenţă, că la stabilirea punctajului mediu anual recalculat trebuia utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă şi, respectiv, de 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. În motivarea acestor hotărâri judecătoreşti, s-a apreciat că, în astfel de cauze, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din Normele metodologice cuprinse în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 14 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, din coroborarea prevederilor menţionate, rezultă că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este echivalent cu vechimea în muncă necesară pentru deschiderea dreptului la pensie, vechime prevăzută de art. 14 alin. (3) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, interpretându-se dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, s-a considerat că legiuitorul nu a urmărit doar reducerea vârstei de pensionare a salariaţilor care au prestat activităţi în grupele I şi a II-a de muncă, în condiţiile descrise în acest text lege, ci şi reducerea vechimii totale de muncă necesare pentru pensionare, aşadar, şi a stagiului de cotizare. Acest punct de vedere este susţinut prin hotărâri judecătoreşti provenind de la: Curtea de Apel Constanţa (Decizia nr. 116/AS/30.09.2014; Decizia nr. 487/AS/16.10.2012; Decizia nr. 500/AS/16.10.2012; Decizia nr. 270/AS/ll.10.2011; Decizia nr. 218/AS/8.06.2010); Curtea de Apel Târgu Mureş (Decizia nr. 103/A/13.02.2014); Curtea de Apel Piteşti (Decizia nr. 1.487/2012; Decizia nr. 704/2014; Decizia nr. 202/2014; Decizia nr. 317/2014; Decizia nr. 104/2014, Decizia nr. 1.487/2012); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia nr. 5.856/2011; Decizia nr. 286/2014; Decizia nr. 4.553/2013; Decizia nr. 1.300/2012; Decizia nr. 575/2012; Decizia nr. 229/2013; Decizia nr. 2.609/2011; Decizia nr. 7.249/2011; Decizia nr. 4.740/2013; Decizia nr. 7.755/2011; Decizia nr. 4.075/2011); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012; Decizia nr. 4.069/2013; Decizia 69/2014; Decizia nr. 205/2014; Decizia nr. 4.412/2012, Decizia nr. 2.876/2013), Curtea de Apel Braşov (Decizia nr. 535/2011; Decizia nr. 1.487/2011). 3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată printr-un număr mai mic de hotărâri judecătoreşti, respectiv 20), se susţine că s-au avut în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008 date în recursul în interesul legii, apreciindu-se că au fost stabilite în mod corect drepturile de pensie ale persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în urma recalculării pensiei din sistemul public, prin luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestei opinii, reglementarea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, nu este de natură a modifica stagiul complet de cotizare pentru persoanele care au lucrat în grupa I sau a Il-a de muncă, ci oferă acestora doar beneficiul acordării unor drepturi specifice la momentul pensionării (reducerea vârstei de pensionare şi acordarea unei vechimi în muncă echivalente, mai mare decât cea efectiv lucrată). S-a apreciat că nu trebuie confundată vechimea în muncă cu facilităţile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, text care nu poate fi interpretat şi în sensul reducerii stagiului complet de cotizare, întrucât stagiul de cotizare în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în nicio situaţie, nu este mai mic de 30 de ani. A fost ataşată jurisprudenţă în acest sens: Curtea de Apel Suceava (Sentinţa nr. 705/2012, irevocabilă prin nerecurare); Curtea de Apel Cluj (Decizia nr. 1.623/2007; Decizia nr. 5.686/2010); Curtea de Apel Timişoara (Decizia nr. 842/2010); Curtea de Apel Galaţi (Decizia nr. 1.439/2012; Tribunalul Galaţi – Sentinţa nr. 568/2014; Sentinţa nr. 351/2014; Sentinţa nr. 342/2014; Sentinţa nr. 573/2014; Tribunalul Brăila – Sentinţa nr. 129/2010 şi Sentinţa nr. 169/2010); Curtea de Apel Bacău (Decizia nr. 1.038/2010; Decizia nr. 1.181/2010); Curtea de Apel Braşov (Decizia nr. 751/2010, Decizia nr. 1.701/2013; Decizia nr. 1.770/2013; Decizia nr. 883/2013); Curtea de Apel Ploieşti (Decizia nr. 966/2014; decizia nr. 195/2013); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012). Celelalte hotărâri judecătoreşti ataşate memoriului de recurs în interesul legii, care nu se regăsesc în enumerările anterioare, nu au fost pronunţate în această materie, ci au privit fie drepturi la pensie stabilite în temeiul legii ulterioare (Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare), iar nu în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât nu au intrat în procedura de recalculare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare – Sentinţa nr. 1.693/2009 a Tribunalului Galaţi şi Decizia nr. 1.091/2010 a Curţii de Apel Braşov, fie acordarea unor alte facilităţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, aprobată prin Legea nr. 154/2009, (punctaj suplimentar pentru activităţi desfăşurate în grupa I de muncă începând cu 1 octombrie 2008) – Decizia nr. 5.686/2010 a Curţii de Apel Cluj.

Opinia Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Ploieşti Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Ploieşti învederează că problema supusă analizei prin prezentul recurs în interesul legii este în continuare de actualitate şi prezintă interes chiar în condiţiile aplicării Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare din 1 ianuarie 2011), pentru considerentul că, pe rolul instanţelor, se găsesc litigii prin care persoane pensionate în perioada de incidenţă a prevederilor Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, solicită să se constate că au lucrat, în diferite perioade, în condiţii care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă. S-a mai arătat că, ulterior stabilirii acestor drepturi, cu ocazia recalculării drepturilor de pensie, în mod constant casele de pensii au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi au stabilit un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, iar instanţele sunt învestite cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unor astfel de decizii prin care se solicită raportarea la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani. De asemenea, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pensia poate fi revizuită prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia. Pentru situaţiile născute sub imperiul legii vechi, aşa cum s-a stabilit cu valoare de principiu prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008, se aplică normele legale existente la data deschiderii drepturilor la pensie, astfel că aplicabilitatea art. 14 sau a art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la stagiul complet de cotizare este, în continuare, actuală. Deşi Curtea de Apel Ploieşti a invocat practica unitară în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, Colegiul de conducere, autor al sesizării, nu opinează asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în prezentul recurs în interesul legii.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Curtea Constituţională a fost sesizată în numeroase rânduri cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a diferitelor prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, care însă au fost respinse, aşa cum rezultă din Decizia nr. 57/2006 prin care s-a examinat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 735/2006 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 736/2006 privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor pct. IV din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 88/2007 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.006/2008 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.073/2008 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.126/2008 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.300/2010 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.314/2010 prin care a fost, de asemenea, respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Având în vedere că, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”, este util a se enunţa anumite considerente ale acestor decizii (prin care se confirmă constituţionalitatea normelor analizate) ce interesează din perspectiva problemei de drept ce se impune a fi dezlegată prin acest recurs în interesul legii. Astfel, prin considerentele deciziilor enumerate s-a confirmat aplicabilitatea principiului tempus regit actum cu referire la condiţiile prevăzute de legea în vigoare la data naşterii dreptului la pensie; de exemplu, prin Decizia nr. 57/2006, Curtea Constituţională a observat „că modificările succesive ale legislaţiei fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obţină valori diferite, în raport cu legislaţia care a fost în vigoare la data stabilirii drepturilor lor”. Acelaşi principiu este reiterat şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 735/2006 potrivit cărora „este evident că aceste dispoziţii legale (ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare ) vizează trecutul, pentru că vechimea în muncă, respectiv stagiul de cotizare au fost realizate în perioadele anterioare intrării lor în vigoare. Cu toate acestea, Curtea constată că efectele acestor texte de lege se produc în viitor, noile cuantumuri ale pensiilor recalculate fiind valabile numai pentru viitor. (…) Potrivit dispoziţiilor art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, în orice situaţie în care din operaţiunile de recorelare sau recalculare a pensiilor anterior stabilite ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată se menţine cuantumul avantajos.” Prin Decizia nr. 1.073/2008, instanţa constituţională a reţinut că: „Legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare. Prin urmare, situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, şi nici a celor care consacră dreptul la pensie. În plus, Curtea constată că o soluţie contrară celei criticate de autorul excepţiei, prin care legea ar schimba condiţiile privind stagiul de cotizare existente la data deschiderii dreptului la pensie, ar avea semnificaţia unei încălcări a principiului neretroactivităţii legii, contravenind astfel art. 15 alin. (2) din Constituţie.”

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene La nivelul celor două instanţe europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei, în condiţiile în care recalcularea dispusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu putea avea efectul diminuării cuantumului pensiei aflate în plată, pensii stabilite în condiţiile legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare), aşadar, în perioada de activitate a Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare (1 iulie 1977-31 martie 2001), premisă ce ar fi putut antrena invocarea unei vătămări din perspectiva drepturilor omului (cum s-a întâmplat în cazul reducerii pensiilor speciale dispuse prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare). În acest context se impune precizarea că, date fiind dispoziţiile art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (menţinerea în plată a cuantumului mai avantajos al pensiei în cazul în care în urma recalculării ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată), nu ar intra în discuţie o „ingerinţă” a statului prin legislaţia adoptată ulterior deschiderii dreptului la pensie, circumscrisă în mod necesar unui scop legitim, de utilitate publică şi justului echilibru între interesul general şi cel particular, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că: „Orice intervenţie a unei autorităţi publice în respectarea liniştitei posesii poate fi justificată numai dacă serveşte unui interes legitim public (sau general). Datorită cunoaşterii directe a societăţii lor şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a decide ce înseamnă «în interes public». Conform sistemului de protecţie stabilit prin Convenţie, este astfel în sarcina autorităţilor naţionale să efectueze prima evaluare cu privire la existenţa unei probleme de interes public, adoptând măsuri care să interfereze cu exercitarea paşnică a dreptului. Noţiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de adoptare a legislaţiei referitoare la beneficiile asigurărilor sociale va implica de obicei luarea în considerare a chestiunii economice şi sociale. Curtea consideră normal ca limitele aprecierii disponibile legislaturii pentru implementarea politicilor sociale şi economice trebuie să fie largi şi să respecte hotărârea legiuitorului cu privire la ce este «în interesul public», cu excepţia cazului când acea hotărâre este vădit fără fundament rezonabil” (paragraful 59 din Cauza Wieczorek c. Polonia din 8 decembrie 2009). Pe de altă parte, în decizia de inadmisibilitate dată în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României din 7 februarie 2012 (paragrafele 44 şi 45), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „diminuarea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii in sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a obţine echilibrul bugetar şi de a corecta disparităţile existente între diferitele sisteme. După exemplul Curţii Constituţionale, Curtea estimează că aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporţionate”, ţinându-se „seama şi de faptul că reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale dobândite în temeiul contribuţiilor plătite în timpul anilor de activitate.”

Opinia procurorului general În punctul de vedere exprimat, în primul rând, s-a apreciat că problema de drept înţeleasă, fie ca obiect, fie drept cauză a recursului în interesul legii, nu îşi află originea în dispoziţii legale interpretate şi aplicate neunitar de instanţele de judecată, ci în modalitatea în care în practica judiciară s-a făcut aplicarea precedentei decizii în interesul legii, plasându-se o anumită precaritate asupra caracterului său obligatoriu. Or, în doctrina şi jurisprudenţa de până la acest moment s-a considerat că, în general, numai textele legale interpretabile şi care au ocazionat o practică neunitară determină probleme de drept care pot face obiectul recursului în interesul legii. Din aceste perspective s-a arătat că, în principal, în prezenta cauza se identifică un fine de inadmisibilitate al sesizării de recurs în interesul legii determinat de cauza practicii judiciare neunitare care, la nivel formal, nu se situează în planul interpretării şi aplicării neunitare a unei norme juridice, ci în planul aplicării unei decizii în interesul legii precedente, prin invocarea unei aparente contrarietăţi între dispozitivul şi considerentele acesteia. În al doilea rând, s-a apreciat că sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti pune în discuţie o chestiune de lămurire a înţelesului dispozitivului şi a unor părţi din considerentele Deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite; or, atât considerentele, cât şi dispozitivul Deciziei nr. 40/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite stabilesc suficient de precis că vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, ca vechime specială, necesară deschiderii drepturilor la pensie prevăzută de legislaţia în vigoare la acel moment, se ia în considerare în procedura de recalculare a acestor drepturi prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În al treilea rând, în situaţia în care completul competent să judece recursul în interesul legii va constata că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, la stabilirea punctajului mediu anual recalculat, trebuie utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă sau 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare. În susţinerea acestui punct de vedere s-a învederat că, sub aspectul raportului dintre vechimea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, vechimea prevăzută de acest din urmă text constituia o vechime specială, derogatorie de la cea instituită prin art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, fiind stabilită de legiuitor în considerarea activităţii desfăşurate în grupe speciale de muncă. Astfel, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare – legea-cadru în materia pensiilor de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, prevedea o vechime minimă în muncă necesară pentru deschiderea drepturilor de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă de 30 de ani pentru bărbaţi şi de 25 de ani pentru femei, precum şi vârsta de pensionare de 62 de ani bărbaţii şi 57 de ani femeile. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, persoanele încadrate în muncă care aveau o vechime în muncă de cel puţin 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile erau pensionate la cererea lor şi la împlinirea vârstei de 60 de ani bărbaţii şi 57 de ani femeile. Prin urmare, vechimea în muncă, de cel puţin 30 de ani pentru bărbaţi şi 25 de ani pentru femei, constituia vechimea în muncă aplicabilă, cu titlu de regulă generală, pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală ori de câte ori printr-o normă specială cuprinsă fie în Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, fie într-un act normativ special nu se prevedea, în acelaşi scop, o vechime în muncă mai redusă, în considerarea muncii desfăşurate în anumite condiţii deosebite determinate de specificul locului de muncă, sectorul de activitate etc. O astfel de vechime redusă minimă necesară pentru deschiderea la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală în muncă era cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani lucraţi efectiv în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă şi, respectiv, de cel puţin 25 de ani lucraţi efectiv în locuri de muncă care se încadrau în grupa a II-a. Prin urmare, vechimea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, ca vechime în muncă necesară deschiderii drepturilor la pensie pe baza activităţii desfăşurate, de 20 de ani lucraţi efectiv în grupa I de muncă şi 25 de ani lucraţi efectiv în grupa a II-a de muncă, reprezintă stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului anual, în sensul art. 2 alin. (1) şi (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Faţă de conţinutul art. 2 alin. (4) din aceste norme metodologice, împrejurarea că această vechime nu este prevăzută într-un act normativ special, separat de legea-cadru în materia pensiilor în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, nu poate constitui un argument pentru aplicarea, în procedura de recalculare, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă de 30 de ani prevăzute de art. 8 din Legea nr. 3/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, caracterul special al unei reglementări de drept poate îmbrăca fie forma unui act normativ distinct, fie a unor articole inserate într-o lege ce are valoarea unei reglementări generale, esenţial fiind ca norma să reglementeze o situaţie de excepţie de la regula generală. Pe de altă parte, aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani efectiv lucraţi în grupa I de muncă şi 25 de ani efectiv lucraţi în grupa a II-a de muncă asigură, din perspectiva scopului declarat de legiuitor, acela de a elimina inechităţile din sistemul public de pensii determinate de reglementările diferite în raport cu anul ieşirii la pensie şi actul normativ sub imperiul căruia persoana asigurată s-a pensionat, egalitatea de tratament juridic în privinţa aceloraşi categorii de persoane. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că această vechime redusă nu era prevăzută într-un act normativ special, de vreme ce raţiunile pentru care legiuitorul a instituit o vechime minimă efectivă pentru deschiderea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală, mai redusă decât vechimea minimă prevăzută în acelaşi scop de norma cu caracter general, sunt aceleaşi şi constau în acordarea unui beneficiu salariatului, în considerarea muncii desfăşurate în locuri de muncă ce implică un grad mai ridicat de periculozitate, uzura stării de sănătate, suprasolicitare fizică şi/sau psihică, deci a unor situaţii obiective excepţionale, deosebite faţă de munca prestată în condiţii normale. Dacă s-ar raţiona în sens contrar şi s-ar aplica, în ipotezele analizate, ca stagiu de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, pensionarii respectivi ar fi dezavantajaţi, întrucât suma punctajelor anuale realizate de aceştia în perioada de cotizare, determinate conform algoritmului prevăzut de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar împărţi la un numitor comun mai mare, de 30 de ani, în condiţiile în care diferenţa dintre această vechime şi cea efectiv realizată în grupele superioare de muncă nu constituie perioadă contributivă. Totodată, s-a considerat că aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă rezultate din însumarea perioadelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, deci a vechimii fictive stabilite de legiuitor pentru deschiderea drepturilor de pensie, iar nu a celei efectiv realizate prin munca prestată în grupele superioare de muncă, conduce la acelaşi dezavantaj, expus anterior. Filosofia art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi dedusă pe calea interpretării gramaticale şi sistematice a dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale acestui articol. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă sau cel puţin 25 de ani în grupa a II-a de muncă li se ia în calcul, la stabilirea pensiei, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, câte: a) un an şi şase luni pentru grupa I de muncă; b) un an şi trei luni, pentru grupa a II-a de muncă. Scopul acordării acestui spor de grupă este explicat în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol, astfel: „Pe această bază, persoanele care au lucrat în grupele I şi a II-a de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de: a) 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani, pentru grupa II, bărbaţii; b) 50 ani, pentru grupa I şi 52 pentru grupa II, femeile.” Prin urmare, sporul de grupă de 6 luni pentru un an lucrat în grupa I de muncă şi, respectiv, de 3 luni pentru un an lucrat în grupa a II-a avea, la acel moment, ca finalitate şi justifica deschiderea dreptului de pensie pe baza unei vechimi în muncă efective mai reduse decât vechimea minimă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, necesară deschiderii drepturilor de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă. Aplicând aceste constatări în algoritmul de calcul al pensiilor prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (preluat de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare), utilizat şi în procedura de reevaluare a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, care presupune luarea în considerare, pentru determinarea numărătorului fracţiei, a veniturilor realizate de persoana asigurată, iar la numitor, stagiul de cotizare (vechimea în muncă prevăzută de legea în vigoare la data deschiderii drepturilor de pensie), se observă că prin stabilirea ca stagiu de cotizare a oricărei vechimi în muncă, alta decât cea efectiv realizată de persoana asigurată, cuantumul pensiei este diminuat. Aceste aspecte rezultă şi din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, în care se arată că bonusul acordat la stagiul de cotizare recunoscut de legislaţia în vigoare până la data de 1 aprilie 2001 nu reprezintă perioadă contributivă şi că, deşi operaţiunea de recalculare a avut drept scop aplicarea aceloraşi principii sub aspectul modalităţii de calcul al punctajului mediu anual, între persoanele care au desfăşurat activitate în grupele I sau/şi a II-a de muncă au apărut o serie de inechităţi în ceea ce priveşte cuantumul pensiilor. Într-o jurisprudenţă deja unificată s-a considerat că beneficiul rezultat din recalcularea pensiei prin utilizarea ca stagiu complet de cotizare a vechimii în muncă prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani pentru activitatea efectiv desfăşurată în grupa I şi 25 de ani pentru activitatea efectiv desfăşurată în grupa a II-a de muncă nu poate fi cumulate cu beneficiul rezultat din aplicarea majorărilor de punctaj prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, exceptările prevăzute de aceste din urmă texte legale, şi anume utilizarea vechimii în muncă necesare deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special, fiind aplicabile pentru identitate de raţiune, şi celor care, la recalcularea pensiei, au beneficiat de creştere directă a punctajului realizat prin utilizarea, ca stagiu de cotizare, a unei vechimi în muncă mai mici decât vechimea în muncă generală prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie. Prin urmare, punctajele suplimentare prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate doar atunci când persoanele asigurate au realizat efectiv în grupele superioare de muncă un stagiu de cotizare mai mic de 20 de ani pentru grupa I sau 25 de ani pentru grupa a II-a de muncă, această soluţie îndeplinind funcţiile de recompensare vizate de scopul legii.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin.