Decizia nr. 10 din 25 mai 2015

Problema de drept ce a generat practica neunitară Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii, astfel cum rezultă din actul de sesizare al instanţei de trimitere, s-a conturat în soluţionarea, într-un mod diferit, a problemei incidenţei Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

Temeiul juridic al recursului în interesul legii şi prevederi legale incidente 2.1. Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 18/2011 2.1.1. Dispoziţii legale ce au făcut obiectul interpretării prin Decizia nr. 19/2011 Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare: „Art. 2. – Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază: (…) e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite; […]”; „Art. 78. – (1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice. […] (4) Punctajul asiguratului, stabilit conform prevederilor alin. (1) şi (2), se calculează la nivelul veniturilor brute realizate pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale.”; „Art. 164. – (1) La determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991. (2) La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă. (3) La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare […].” Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 1. – Pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, se recalculează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.”; „Art. 2. – (1) Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.” Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, menţiunea de la pct. VI din anexă: „Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale;”. 2.1.2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 Prin decizia anterior menţionată, în baza art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, formele de retribuire în acord global prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, la pct. IV din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sunt enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice alte venituri suplimentare, care trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă, prin dispoziţiile pct. VI, se stipulează în mod expres că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor anterioare datei de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale. S-a apreciat că această dispoziţie normativă poate fi înlăturată întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi cu Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care s-a încălcat principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, fiind legea-cadru, ordonanţa de urgenţă fiind dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă principiul fundamental al contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001. Instanţa supremă a avut în vedere conţinutul principiului contributivităţii, astfel cum a fost instituit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale român, şi, observând că acesta era prevăzut, chiar dacă nu era menţionat expres şi în Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare, a concluzionat în sensul că aplicarea acestui principiu în privinţa persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii. 2.2. Regimul juridic sub imperiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare 2.2.1. Dispoziţii legale incidente Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 2. – Sistemul public de pensii se organizează şi funcţionează având ca principii de bază: (…) c) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite; […]”; „Art. 165. – (1) La determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991. (2) La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.” Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 „Art. 127. – (1) Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15.” Menţiunea de la pct. VI din anexa nr. 15 la norme: „Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; […].” Se constată că, în reglementarea actuală, principiul contributivităţii, astfel cum a fost enunţat în art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se regăseşte în cuprinsul art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, într-o redactare identică textului avut în vedere de instanţa supremă la pronunţarea precedentei decizii în interesul legii. Dispoziţiile care se referă la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a formelor de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale sunt preluate, de asemenea, identic.

Examenul jurisprudenţial Instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor cauze care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor de stabilire sau recalculare a drepturilor de pensie, decizii emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care au ca obiect valorificarea veniturilor obţinute în sistem de acord global până în anul 1991, au statuat diferit asupra incidenţei, în aceste cauze, a Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii s-a conturat astfel: 3.1. Unele instanţe au reţinut incidenţa acestei decizii, considerând fie că, faţă de dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 330 7 alin. 4 din vechiul Cod de procedură civilă, dezlegarea problemelor prin Decizia nr. 19/2011 este obligatorie, fie că decizia dată în interesul legii îşi păstrează considerentele şi valabilitatea raţionamentelor pentru corecta interpretare a textului preluat cu conţinut identic de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. 3.2. Alte instanţe nu au reţinut incidenţa în speţă a Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe considerentul că această decizie este dată în interpretarea dispoziţiilor anterioare Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, iar litigiul urmează a fi soluţionat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens s-a argumentat că veniturile în acord global nu au făcut parte din baza de calcul al pensiei conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 şi nu pot fi avute în vedere la stabilirea punctajului mediu anual pentru recalcularea pensiei, întrucât probele administrate în respectivele cauze nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor din decizie, respectiv includerea în salariul brut a veniturilor obţinute in acord global şi plata CAS. Într-un caz se invocă art. 518 din Codul de procedură civilă pentru a justifica neaplicarea Deciziei nr. 19/2011. 3.3. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă relevante în această materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme. În problema includerii unor categorii de venituri (cum sunt cele în acord global în stabilirea punctajului mediu anual) s-au pronunţat deciziile în interesul legii nr. 30/2009*) (prin care s-a respins recursul, constatându-se că norma este clară), nr. 11/2011 (cea la care se raportează prezenta sesizare) şi nr. 19/2012 (care statuează pe baza aceluiaşi raţionament, invocând prioritatea principiului contributivităţii asupra altor categorii de venituri). *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30/2009 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. 3.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 409 din 3 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, analizând reglementarea anterioară Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pe cea a dispoziţiilor art. 164 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care aveau o redactare identică celor care fac obiectul prezentei cauze, a menţionat jurisprudenţa anterioară, respectiv Decizia nr. 356 din 23 septembrie 2004, prin care a reţinut că legiuitorul are competenţa exclusivă şi opţiunea liberă pentru stabilirea veniturilor în raport cu care se datorează contribuţia la fondul asigurărilor sociale şi în raport cu care se calculează cuantumul pensiilor şi al altor ajutoare sociale. Apreciind că cele constatate prin decizia mai sus amintită răspund criticilor invocate în actuala cauză, impunându-se o soluţie identică celei reţinute prin Decizia nr. 356/2004, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Prin Decizia nr. 466 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, invocând, de asemenea, jurisprudenţa anterioară referitoare la stabilirea bazei de calcul al pensiilor în funcţie de anumite categorii de venituri realizate de salariaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007, prin care a reţinut că „verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor, constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.” […] Curtea a reţinut, cu referire şi la deciziile nr. 19/2012 şi nr. 19/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că textul de lege criticat nu reglementează modalitatea de stabilire a salariilor brute/nete pentru perioada 1977-2001, şi anume categoriile concrete de venituri care se includ în salariul brut/salariul net. Curtea Constituţională a constatat că inegalităţile pretinse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate – constând în excluderea de la veniturile ce sunt luate în calcul la determinarea punctajelor anuale în vederea stabilirii drepturilor de pensie a veniturilor obţinute în forma de retribuire în acord global – provin din prevederile menţiunii din anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 (prevederi ce nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate), iar nu din textul de lege criticat. Totodată, Curtea Constituţională a arătat că susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate constituie aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii şi, prin urmare, acestea intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale. 3.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, Stana Neghea împotriva României, care a făcut obiectul Cererii nr. 28.699/09, a apreciat că problema în litigiu (reclamanţii s-au plâns că, pe baza documentelor eliberate de foştii angajatori, care atestau structura şi componenţa veniturilor realizate, au solicitat autorităţilor competente să le recalculeze pensiile, cu scopul de a se lua în considerare şi o parte din venituri obţinute în „acord global”, însă li s-a respins cererea, deşi au fost instanţe care au admis cererile identice ale foştilor colegi ai reclamanţilor) nu a fost determinată de existenţa unor prevederi legale ambigue, ci, mai degrabă, de aplicarea legislaţiei relevante pentru circumstanţele individuale ale fiecărei cauze. În consecinţă, problema de drept ridicată de prezenta cauză nu se referă la un conflict de jurisprudenţă în sine, ci mai degrabă la o situaţie în care instanţele judecătoreşti naţionale au pus în aplicare o dispoziţie clară a legii, în cauze în care circumstanţele de fapt erau diferite. Totodată, Curtea a reţinut că, într-un astfel de domeniu important şi complex precum asigurările sociale, schimbările frecvente legislative pot duce la o abordare oarecum incoerentă. Cu toate acestea, în speţă, reclamanţii nu au invocat o incertitudine juridică generală, ce rezultă dintr-o legislaţie incoerentă, ci s-au limitat să se plângă de modul în care cauzele lor au fost instrumentate de instanţele naţionale, în aplicarea dispoziţiilor legale relevante. Deşi este adevărat că situaţia invocată a persistat patru ani, nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în acest interval de timp, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat două hotărâri în materie, identificând, de fiecare dată, faptul că motivul care a determinant problema nu a fost legea în sine, ci mai degrabă modul în care fiecare instanţă a apreciat circumstanţele fiecărei cauze şi, prin urmare, au aplicat legea în vigoare la momentul respectiv. Prin urmare, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reacţionat în mod corespunzător, oferind orientări fără echivoc instanţelor naţionale în soluţionarea cererilor individuale aflate pe rolul lor. Mai mult, toţi reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă. 4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bacău Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, deşi a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare şi, prin Hotărârea nr. 18 din 23 februarie 2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, nu s-a pronunţat asupra orientării jurisprudenţiale pe care o consideră legală. 5. Opinia procurorului general 5.1. S-a constatat, în punctul de vedere exprimat, că sesizarea de recurs în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, caracterul neunitar al jurisprudenţei fiind dovedit prin hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare. S-a apreciat că sursa divergenţei de jurisprudenţă, înţeleasă ca sediu normativ al problemei de drept sesizate, poate fi identificată în dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă, referitoare la încetarea efectelor deciziei în interesul legii în ipoteza abrogării dispoziţiilor legale care au făcut obiectul interpretării, atunci când soluţiile legislative din actul normativ/actele normative interpretate prin decizia în interesul legii au fost preluate în noile acte normative care conţin dispoziţiile de abrogare a vechii reglementări. În această ipoteză există doar o schimbare de sediu normativ, întrucât soluţiile legislative date conceptelor juridice cu care s-a operat în cuprinsul precedentei decizii în interesul legii se regăsesc mutatis mutandis în noua reglementare. Din aceste perspective particulare, funcţia evidentă a dispoziţiilor art. 196 lit. a) şi n) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, de abrogare expresă directă a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este aceea de înlăturare a redundanţelor legislative, şi nu cea de eliminare a antinomiilor ce ar putea decurge din existenţa concomitentă a două soluţii normative diferite asupra aceleiaşi chestiuni. Pe de altă parte, s-a observat că dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă lasă la dispoziţia instanţelor aprecierea asupra încetării efectelor unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Totodată, s-a arătat că examenul jurisprudenţei anexate actului de sesizare relevă faptul că cele două orientări divergente pun în discuţie menţinerea, în noul context legislativ, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru interpretat ataşată Deciziei în interesul legii nr. 19/2011. S-a concluzionat că problema de drept ridicată prin prezenta sesizare îşi are originea în conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă şi presupune lămurirea, pe cale de interpretare, a sferei de aplicare a normei în ipoteza particulară în care, deşi a intervenit o abrogare expresă directă a normelor interpretate printr-o decizie în interesul legii, soluţiile legislative analizate prin acea decizie au fost preluate în noile reglementări. Acest demers are ca finalitate statuarea într-o modalitate formală, cu putere obligatorie, aptă să asigure previzibilitate asupra aplicării legii, pentru viitor, asupra problemelor de drept dezlegate neunitar până la acest moment cu privire la încetarea efectelor unei decizii în interesul legii în ipoteza abrogării normelor interpretate prin aceasta, atunci când operează o continuitate de reglementare în aceeaşi materie. 5.2. În ceea ce priveşte recursul în interesul legii declarat, s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, nu şi-a încetat efectele, astfel încât este aplicabilă şi în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare. În susţinerea acestei opinii jurisprudenţiale, s-a arătat că statuările din considerentele Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 asupra naturii juridice a veniturilor analizate îşi menţin valabilitatea şi în privinţa cauzelor în care aceeaşi problemă se pune în aplicarea Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa supremă a analizat, din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 57/1974, şi Legea cu privire la principiile de bază ale perfecţionării sistemului de retribuire a muncii şi de repartiţie a veniturilor oamenilor muncii nr. 2/1983, cu modificările şi completările ulterioare, natura juridică a veniturilor obţinute în acord global, observând că acestea reprezentau însăşi o formă de retribuire, nu sporuri salariale. În acest punct al analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a enunţat scopul Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi principiul fundamental în jurul căruia acest act normativ a fost conceput, acela ca orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare şi pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au/a achitat contribuţii de asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei. Aceeaşi filosofie a reglementării se identifică şi în privinţa Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Considerentele pentru care instanţa supremă a înlăturat aplicarea dispoziţiilor identice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, fundamentate pe aplicarea prioritară a principiului contributivităţii şi necesitatea respectării principiului ierarhiei actelor normative îşi menţin valabilitatea şi sunt incidente mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, indicate anterior. În principiu, pentru a se putea stabili în sensul încetării efectelor unei decizii în interesul legii ca urmare a unor evenimente legislative, precum abrogarea, ar fi trebuit fie ca noua reglementare să aducă soluţii normative diferite faţă de cele avute în vedere la pronunţarea deciziei, caz în care actul de abrogare ar fi îndeplinit funcţia de înlăturare a antinomiilor în drept, fie ca soluţia normativă asupra căreia s-a statuat prin decizia în interesul legii să fie trecută în fondul pasiv al legislaţiei ca urmare a ajungerii la termen, a căderii în desuetudine sau a declarării neconstituţionalităţii. A contrario, atunci când soluţia normativă analizată prin decizia în interesul legii este preluată de noua reglementare şi abrogarea intervine pentru evitarea paralelismelor legislative, nu există niciun motiv pentru care saturările şi consideraţiile de principiu formulate printr-o decizie în interesul legii să nu rămână aplicabile mutatis mutandis şi în noul cadru legislativ, de vreme ce există o continuitate de concepţie juridică asupra aceleiaşi chestiuni de drept. În aceste condiţii, efectele deciziei în interesul legii nu încetează, ci caracterul său obligatoriu, înţeles ca autoritate de lucru interpretat, se extinde şi în noua configurare legislativă dată problemelor de drept pe care judecătorii fondului sunt chemaţi să le soluţioneze.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat următoarele: 6.1. Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, s-a apreciat că o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic al unei solicitări referitoare la modul de aplicare a acesteia, astfel încât recursul poate fi privit ca inadmisibil. 6.2. În cazul în care se va considera admisibil recursul, întrucât vizează efectele obligatorii ale deciziei în interesul legii, astfel cum sunt reglementate de art. 330 7 din Codul de procedură civilă de la 1865, sau întinderea acestora, potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 19/2011 poate fi aplicată, pentru identitate de raţiune, în judecata proprie pe care fiecare instanţă o face în interpretarea dispoziţiilor art. 164 din Legea nr. 263/1010, cu modificările şi completările ulterioare, în litigiile privind valorificarea veniturilor obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziţie legală care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar o problemă de drept soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti. Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate reglementate de art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a dovedit faptul că problemele care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dat fiind hotărârile menţionate şi anexate la memoriul de recurs în interesul legii, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară. Ceea ce interesează este dacă obiectul sesizării reprezintă o problemă de drept în sensul legii, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în Decizia nr. 4/2012, obiectul unei astfel de examinări se referă la actele normative în înţelesul art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific de interpretare cu forţă generalizatoare a unei norme juridice pentru ca, desluşindu-i înţelesul, toate instanţele să o înţeleagă şi să o aplice în acelaşi mod, asigurându-se astfel coerenţa jurisprudenţei şi previzibilitatea acesteia. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consemnate în Decizia nr. 11/2011, „a interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înţelesul acestuia, a-l explica, a determina configuraţia reală a normei de drept”. Este adevărat că nu orice chestiune disputată în faţa instanţei de judecată este şi o problemă de drept veritabilă. În general se consideră că numai textele legale lacunare, imprecise, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii iniţiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate. În acest sens, prin Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca inadmisibil recursul în interesul legii, constatându-se că rezolvarea diferită a chestiunii deduse judecăţii nu îşi are temeiul în niciun text care să poată fi propus spre interpretare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cauză se constată că autorii sesizării nu au indicat un text de lege a cărui interpretare şi aplicare a fost făcută de instanţe în mod neunitar. Nu precizează dacă prin sintagma „incidenţa Deciziei nr. 19/2011” se urmăreşte a se supune analizei efectul obligatoriu al unui recurs în interesul legii dat în interpretarea unei dispoziţii abrogate, dar care a fost reluată în noul act normativ ce legiferează în aceeaşi materie. De asemenea, nu se solicită nici interpretarea a chiar normei de drept substanţial cuprinse în noua lege, plecând de la constatarea identităţii acesteia cu vechea reglementare şi de la interpretarea dată acestei din urmă reglementări printr-un recurs în interesul legii. Ceea ce consideră instanţa de trimitere că ar constitui obiect al recursului este efectul dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2011 asupra cauzelor având acelaşi obiect cu cel ce constituia obiectul jurisprudenţei divergente anterior, respectiv dacă veniturile obţinute din formele de retribuire în acord pot fi valorificate la calculul punctajului lunar al asiguratului căruia i s-au deschis drepturile de pensie sub imperiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Însă a analiza dacă o decizie pronunţată în interpretarea unui text de lege abrogat se aplică unei dispoziţii legale dintr-o lege nouă care a preluat reglementarea abrogată nu se circumscrie sferei de reglementare, chiar extinsă, a noţiunii de problemă de drept. Aspectul dedus judecăţii, respectiv incidenţa Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după abrogarea Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 263/2010 nu se subsumează, astfel cum afirmă Ministerul Public prin extrapolare, în încercarea de a identifica problema de drept în cauză, unei problematici generale, dezlegate neunitar până la acest moment, referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă cu privire la încetarea efectelor unei decizii în interesul legii în ipoteza abrogării normelor interpretate prin aceasta, atunci când operează o continuitate de reglementare în aceeaşi materie, având în vedere următoarele: În primul rând, din jurisprudenţa anexată nu rezultă că, în raţionamentul de aplicare, respectiv de înlăturare a Deciziei nr. 19/2011, instanţele învestite cu problema valorificării acordului global s-au prevalat (cu o singură excepţie, în demonstrarea inaplicabilităţii deciziei) de dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă. În condiţiile în care instanţele nu au avut în vedere această instituţie juridică Înalta Curte nu poate să califice din oficiu problema litigioasă ca fiind cea a interpretării art. 518 din Codul de procedură civilă (punctul de vedere al Ministerului Public nefiind echivalentul unui act de sesizare). În al doilea rând, verificând dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art. 330 7 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de vechiul cod. Spre deosebire de noua dispoziţie procesual civilă care, în art. 518 din Codul de procedură civilă, include şi o reglementare ratione temporis a întinderii efectelor juridice ale deciziilor pronunţate în interpretarea legii, vechea reglementare nu avea o astfel de normă ce ar fi putut fi interpretată cu privire la efectele Deciziei nr. 19/2011. Or, art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunţate în interesul legii după intrarea în vigoare a noului cod de procedură. În consecinţă, şi din această perspectivă, dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă nu pot constitui obiect al interpretării în această cauză care are ca obiect o decizie pronunţată în baza vechiului cod de procedură civilă. În al treilea rând, chiar dacă în cauză se pune problema dezlegării efectelor unei decizii pronunţate în interesul legii după abrogarea normei pe care o interpretează, în condiţiile în care conţinutul ei este reluat în dispoziţia legală abrogatoare, a considera că de fapt problema dedusă prezentei judecăţi este o normă procesual civilă excedează cadrului sesizării şi se îndepărtează de la domeniul concret în care se solicită unificarea practicii, şi anume regimul juridic al salarizării în acord global în procesul de stabilire a punctajului mediu anual în vederea calculării drepturilor de pensie pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis sub imperiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Excluzând, pentru considerentele expuse anterior, interpretarea Ministerului Public cu privire la obiectul sesizării, urmează a se concluziona, cu privire la obiectul de analiză al recursului în interesul legii, că interpretarea şi aplicarea unei decizii în interesul legii nu poate constitui obiect de analiză al unei alte decizii pronunţate în interesul legii. Fiind o problemă de aplicare, şi nu de interpretare a legii, rămâne la aprecierea instanţelor de judecată ca, în condiţiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenţei în cuprinsul noii reglementări a soluţiei legislative anterioare, să aplice raţionamentul juridic şi argumentele care au stat la baza acestuia şi care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de raţiune, păstrându-şi valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situaţia concretă a fiecărui angajat şi cu dovezile produse, fără a putea fi impusă, cu caracter obligatoriu, pe calea unui recurs în interesul legii, date fiind limitările obiectului de reglementare al acestuia, o astfel de soluţie. În concluzie, constatând că o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic al unei solicitări referitoare la statuarea asupra unui mod imperativ de aplicare a acesteia, recursul în interesul legii va fi respins ca inadmisibil. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,