ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2012

Ședința publică de la 23 februarie 2012 Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009, instanța a admis excepția tardivității completării acțiunii în anulare și a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinței arbitrale nr. 212 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. 743/2002 în contradictoriu cu intimații M.G. și S.G. , anulând sentința arbitrală nr. 212 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și reținând cauza pentru judecată în fond.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut în principal că au fost încălcate atât principiul contradictorialității cât și principiul dreptului la apărare. Prin sentința comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă A.V.A.S. împotriva pârâților-reclamanți M. și S.G.; s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999; s-a constatat dreptul reclamantei pârâte A.V.A.S. de a reține de la cumpărători toate sumele achitate de aceștia în contul contractului, s-a respins restul pretențiilor din acțiunea principală ca neîntemeiate; s-a respins cererea reconvențională; s-a încuviințat în parte cererea expertului S.A.

de majorare a onorariului de expertiză obligând pârâții la plata sumei de 10.000 lei reprezentând diferență onorariu expert; s-a respins cererea reclamantei A.V.A.S. de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut în principal aplicabile dispozițiile contractuale art. 8.10.1 a), art. 8.10.2 apreciind că în cauză nu s-a făcut dovada înregistrării la Oficiul Registrului Comerțului a vreunei sume de bani considerate de către cumpărători ca fiind investiție. S-a mai reținut că pârâții-reclamanți nu mai pot invoca neexecutarea obligațiilor vânzătorului stipulate la art. 10.1 câtă vreme au renunțat să dea eficiență pactului comisoriu inserat în contract corelativ acestor obligații, iar pe de altă parte cele două obligații nu sunt interdependente, efectuarea obligației de investiție nefiind condiționată de îndeplinirea obligației de eșalonare a datoriilor.

În consecință instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) 1 din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară Autoritatea va reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu până la desființarea acestuia reținând în mod corespunzător dreptul reclamantei-pârâte A.V.A.S. de a reține de la cumpărători toate sumele achitate de aceștia în contul contractului, însă a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 apreciind că prevederile legale ale textului menționat se referă la despăgubiri ce s-ar cuveni în fapt societății.

Referitor la cererea de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată s-a reținut că la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat fiind depusă numai factura fiscală iar în privința părții din onorariul expertului deja achitată s-a impus menținerea în sarcina acesteia față de soluția de admitere în parte a cererii principale. Împotriva sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a declarat recurs A.V.A.S. invocând ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: 1. au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1) 1 din O.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare; 2. în mod nelegal nu s-a restituit către A.V.A.S.

a celor 4.522.197 acțiuni deoarece ca efect al rezoluțiunii contractului instanța ar fi trebuit să dispună și în dispozitiv restituirea acestora; 3. în mod nelegal a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de avocat, onorariu expertiză, etc. Pârâții G.M., G.S. au formulat recurs împotriva sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 8799/2/2007.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 recurenții-pârâți arată că în mod netemeinic prima instanță a apreciat că: 1. s-ar fi încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității la soluționarea litigiului arbitral încheiat cu sentința arbitrală nr. 1212 din 30 octombrie 2007; 2. ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de specialitate față de complexitatea cauzei. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 recurenții-pârâții arată că concluzia instanței referitoare la interpretarea clauzei prevăzută la art. 10.1 din contract este contrară regulilor esențiale de interpretare a convențiilor și este deci în contradicție cu voința reală a părților la încheierea contractului de privatizare și cu efectele pe care părțile le-au urmărit la încheierea acestuia.

Recurenții mai arată că obligația de obținere a reeșalonării a supraviețuit în mod valabil momentului plății prețului de către cumpărători, art. 10.3 din contractul de privatizare fiind stipulat doar în scopul de a exista o reglementare contractuală a situației în care, în ciuda neprocurării facilităților promise, vânzătorul ar încerca totuși să obțină plata prețului. În consecință – arată recurenții – raționamentul instanței și modul de interpretare și aplicare al clauzelor contractuale, în special de la art. 10.1 din contract a fost unul eronat, fiind contrar scopului și întregii înțelegeri și intenții a părților să se renunțe vreodată de către cumpărători, la condițiile legate de acordarea facilităților fiscale.

Cu privire la cererea principală a A.V.A.S. recurenții arată că motivarea primei instanțe referitoare la lipsa condiționalității și interdependenței între obligația de efectuare a investițiilor și cea de acordare a facilităților fiscale este poate cea mai gravă eroare de judecată în această cauză. A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de către M.G. și S.G. împotriva sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care a solicitat respingerea recursurilor. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurenților Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurenta A.V.A.S.

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și că în mod nelegal nu s-a restituit de către A.V.A.S. a celor 4.522.197 acțiuni deoarece ca efect al rezoluțiunii contractului instanța ar fi trebuit să dispună și în dispozitiv restituirea acestora. De asemenea recurenta a arătat că în mod nelegal instanța a respins cererea de obligare a cheltuielilor de judecată deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de avocat, onorariu de expertiză, etc. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată, cea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit. Din această perspectivă precum și din criticile deciziei recurate subsumate așa cum au arătat deja motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) 1 din O.G. nr. 25/2002. Potrivit art. 21 alin. (1) 1 din O.G. nr. 25/2002, în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară pentru prejudicii cauzate Autorității cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de H.G.

nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanților de către A.P.A.P.S. în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat. Este adevărat că din prevederile dispozițiilor art. 21 alin. (1) 1 lit. b) din O.G. nr. 25/2002 rezultă că în cazul desființării contractului, pe cale convențională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorității cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, însă A.V.A.S. nu este îndreptățită să i se acorde aceste sume față de faptul că prevederile contractului nr. 145 din 19 aprilie 1999 urmat de încheierea a două acte adiționale, instituie în sarcina cumpărătorilor a obligației de diligență și nu de rezultat.

De asemenea nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că aceleași prevederi legale ale art. 21 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 25/2002 se referă în mod expres la „dividendele încasate de cumpărător” or, reclamanta A.V.A.S. nu a dovedit că pârâții ar fi încasat vreo sumă de bani cu titlu de dividende în perioada de valabilitate a contractului. De asemenea, Înalta Curte reține că față de art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 nu este justificată nici solicitarea de către A.V.A.S. a sumei de 14.000.000 dolari SUA cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății deoarece textul de lege mai sus menționat prevede că „pentru prejudiciile cauzate societății de către cumpărător, aceasta poate cere instanței judecătorești daune-interese”.

Cu alte cuvinte, cea care este îndreptățită să solicite o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat este Societatea și nu A.V.A.S. Referitor la critica recurentei A.V.A.S. în sensul că în mod nelegal nu i s-a restituit 4.522.197 acțiuni vândute către pârâți, Înalta Curte reține că este neîntemeiată față de faptul că solicitarea reclamantei de obligarea a pârâților la restituirea contravalorii vândute cu motivarea că societatea SC G.S. SA Oțelul Roșu a fost radiată a fost formulată pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. A proceda altfel ar însemna să fie încălcate două principii fundamentale care guvernează procesul civil și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

În ceea ce privește critica recurentei A.V.A.S. referitoare la nelegalitatea sentinței în sensul neacordării cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Este adevărat că față de alin. (1) al art. 274 la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală dedusă din sintagma „partea care cade în pretenții”, însă din alin. (2) al art. 274 rezultă că cheltuieli de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Or, față de faptul că reclamanta A.V.A.S. a depus la dosar doar factura fiscală privind onorariul avocațial, cunoscut fiind aspectul că factura este un document de natură financiară care face dovada livrării unui bun sau prestării unui serviciu și nicidecum dovada achitării contravalorii acestuia, rezultă că prima instanță în mod corect nu a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține că este legală hotărârea și din perspectiva achitării parțiale a onorariului expertului de către reclamantă având în vedere soluția de admitere în parte și nu în ultimul rând de faptul că administrarea probei cu expertiză a profitat deopotrivă ambelor părți. 2. Recurenții M.G. și S.G. au criticat atât sentința comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009 cât și sentința comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Critica adusă sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 se rezumă în principal la aspectul că în mod netemeinic prima instanță a reținut că ar fi fost încălcat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității la soluționarea litigiului arbitral și că s-ar fi impus efectuarea unei expertize de specialitate față de complexitatea cauzei concluzionând că în cadrul acțiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale instanța de judecată nu mai are căderea de a se pronunța asupra necesității probelor, a relevanței, pertinenței și concludenței acestora. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte reține în funcție de art. 304 1 C. proc.

civ. că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect prima instanță a reținut că în cauză față de dispozițiile art. 358 C. proc. civ. instanța arbitrală trebuia să-și fundamenteze hotărârea doar pe probele la cercetarea cărora părțile au avut acces în egală măsură. Astfel, potrivit art. 358 C. proc. civ., în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și a principiului contradictorialității. Din dispoziția legală menționată rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desființată în condițiile art. 364 lit. i) deoarece normele înscrise în art. 358 C. proc.

civ. sunt, evident, imperative. Din această perspectivă, reiese cu prisosință că în mod legal și fundamentat prima instanță a reținut că părțile nu au beneficiat de tratament egal din moment ce tribunalul arbitral și-a fundamentat hotărârea și pe „rapoartele experților” deși în cauză nu a fost încuviințată și administrată o expertiză de specialitate. Înalta Curte nu își însușește critica recurentei în sensul că în cadrul acțiunii în anulare instanța de judecată nu mai are căderea de a se pronunța asupra necesității probelor, a relevanței, pertinenței și concludenței acestora deoarece prima instanță nu a dispus anularea hotărârii arbitrale în urma analizării necesității încuviințării și administrării probelor ci și-a argumentat hotărârea arătând că a fost încălcat art. 358 C. proc.

civ., reclamanta A.V.A.S. nebeneficiind de tratament egal în ceea ce privește administrarea probelor. Faptul că prima instanță a reținut că față de complexitatea cauzei ar fi fost necesară încuviințarea unei expertize de specialitate nu înseamnă că s-a adus atingere naturii juridice a acțiunii în anulare. Dimpotrivă este un argument în plus în susținerea hotărârii date având în vedere că tribunalul arbitral în considerentele hotărârii a făcut referire la „rapoarte ale experților” deși așa cum am arătat deja în cauză nu a fost încuviințată nicio expertiză de specialitate care să asigure deopotrivă respectarea atât a principiului contradictorialității cât și a principiului dreptului la apărare.

Referitor la recursul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 în sensul că au fost interpretate eronat clauzele contractuale prevăzute de art. 10.1, art. 10.3 din contract, Înalta Curte reține că este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 10.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999 în cazul în care în termen de 40 de zile de la data semnării vânzătorul nu a finalizat sau rezolvat problemele prezentate și/sau dacă societatea va fi închisă din lipsa oricăror autorizații din cele menționate în anexa nr. 1/1, cumpărătorul poate decide desființarea de drept a contractului notificând această decizie în termen de 5 zile de la expirarea perioadei de 40 zile iar acest contract va deveni nul și neavenit.

Art. 10.3 din același contract prevede că, dacă una sau mai multe din condițiile prezentate nu vor fi îndeplinite în perioada prevăzută la art. 10.1 atunci plata prețului de cumpărare nu va putea fi cerută de vânzător de la cumpărător cu excepția situației în care cumpărătorul va renunța la condițiile de îndeplinit. Potrivit art. 5 din contract, cumpărătorul va achita prețul în două tranșe, respectiv în 48 de ore bancare de la data îndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 10.1 din contract, suma de 297.184 dolari SUA și, prin acreditiv, valabil 90 de zile de la data semnării contractului, suma de 219.836 dolari SUA, acreditiv ce urma a fi emis în 48 de ore bancare de la data îndeplinirii obligațiilor prevăzute la art. 10.1 din contract.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că prin Notificarea nr. 1/4026 din 3 iunie 1999 vânzătoarea a comunicat cumpărătorilor faptul că a îndeplinit toate condițiile prevăzute în sarcina sa, și care trebuiau a fi îndeplinite înainte de plata prețului. Prin plata prețului efectuată de către cumpărători reiese că aceștia nu au contestat notificarea și în consecință au renunțat la „condițiile de îndeplinit”. Este important de a sublinia în acest context că sintagma „Renunțare la condițiile de îndeplinit” este explicată prin art. 1.4.1 din contract în sensul că reprezintă netransmiterea notificării de către cumpărător privind desființarea de drept a contractului, conform prevederilor art. 10.1 sau plata prețului de către cumpărător.

Cu alte cuvinte, plătind prețul și netransmițând notificarea rezultă că cumpărătorii au renunțat la desființarea de drept a contractului și în consecință nu mai pot invoca neexecutarea obligațiilor vânzătorului stipulate în art. 10.1 din contract din moment ce au renunțat să dea eficiență pactului comisoriu menționat în contract. Astfel, susținerea recurenților în sensul că au fost „sancționați” prin lipsirea de efecte a clauzei de reeșalonare a datoriilor bugetare în condițiile în care au achitat prețul nu este fundamentată deoarece clauza contractuală este clară, instanța de fond interpretând-o corect în funcție de voința părților existente la data încheierii contractului.

În ceea ce privește critica recurenților în sensul că motivarea primei instanțe cu privire la lipsa condiționalității și interdependenței între obligația de efectuare a investițiilor și cea de acordare a facilităților fiscale este cea mai gravă eroare de judecată a primei instanțe în această cauză, Înalta Curte nu și-o însușește față de clauza prevăzută la art. 8.10.1 lit. a) din contract. Potrivit art. 8.10.1 lit. a) din contract, cumpărătorul se obligă să efectueze în societate, din surse proprii pe numele său sau de către un terț atras de cumpărător, pe o perioadă de maxim 5 ani începând cu data plății, investiții/aport de capital în formele prevăzute de lege, în valoare totală de 20.000.000 dolari SUA.

Față de clauza stipulată de părți în contract care reprezintă de fapt legea acestora reiese că obligația de a efectua investiția nu este condiționată de îndeplinirea vreunei alte clauze contractuale. Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16 martie 2011; va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâții G.M. și G.S., împotriva sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16 martie 2011. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16 martie 2011. Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâții G.M. și G.S., împotriva sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16 martie 2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.