ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 23 februarie 2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009, instanța a admis excepția tardivității

completării acțiunii în anulare și a admis acțiunea în anulare formulată de

reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinței arbitrale nr. 212 din 30 octombrie 2007

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a României în dosarul nr. 743/2002 în contradictoriu cu

intimații M.G. și S.G.

,

anulând

sentința arbitrală nr. 212 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României și reținând cauza pentru judecată în fond.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de fond a reținut în principal că au fost încălcate atât

principiul contradictorialității cât și principiul dreptului la apărare.

Prin sentința

comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă

A.V.A.S. împotriva pârâților-reclamanți M. și S.G.; s-a dispus rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999; s-a

constatat dreptul reclamantei pârâte A.V.A.S. de a reține de la cumpărători

toate sumele achitate de aceștia în contul contractului, s-a respins restul

pretențiilor din acțiunea principală ca neîntemeiate; s-a respins cererea

reconvențională; s-a încuviințat în parte cererea expertului S.A. de majorare a

onorariului de expertiză obligând pârâții la plata sumei de 10.000 lei

reprezentând diferență onorariu expert; s-a respins cererea reclamantei

A.V.A.S. de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de fond a reținut în principal aplicabile dispozițiile

contractuale art. 8.10.1 a), art. 8.10.2 apreciind că în cauză nu s-a făcut

dovada înregistrării la Oficiul Registrului Comerțului a vreunei sume de bani

considerate de către cumpărători ca fiind investiție.

S-a mai reținut că

pârâții-reclamanți nu mai pot invoca neexecutarea obligațiilor vânzătorului

stipulate la art. 10.1 câtă vreme au renunțat să dea eficiență pactului

comisoriu inserat în contract corelativ acestor obligații, iar pe de altă parte

cele două obligații nu sunt interdependente, efectuarea obligației de

investiție nefiind condiționată de îndeplinirea obligației de eșalonare a

datoriilor.

În consecință

instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1)

1

din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora în cazul desființării contractului pe cale

convențională sau judiciară Autoritatea va reține de la cumpărător toate sumele

achitate de acesta în contul contractului, reprezentând după caz, avans, rate,

dobânzi, penalități achitate cu orice titlu până la desființarea acestuia

reținând în mod corespunzător dreptul reclamantei-pârâte A.V.A.S. de a reține

de la cumpărători toate sumele achitate de aceștia în contul contractului, însă

a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002

apreciind că prevederile legale ale textului menționat se referă la despăgubiri

ce s-ar cuveni în fapt societății.

Referitor la cererea

de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată s-a reținut că la dosarul

cauzei nu a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat fiind depusă

numai factura fiscală iar în privința părții din onorariul expertului deja

achitată s-a impus menținerea în sarcina acesteia față de soluția de admitere

în parte a cererii principale.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a declarat recurs A.V.A.S. invocând ca motiv de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: 1. au fost încălcate

dispozițiile art. 21 alin. (1)

1

din O.G. nr. 25/2002 cu modificările

și completările ulterioare; 2. în mod nelegal nu s-a restituit către A.V.A.S. a

celor 4.522.197 acțiuni deoarece ca efect al rezoluțiunii contractului instanța

ar fi trebuit să dispună și în dispozitiv restituirea acestora; 3. în mod

nelegal a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de

judecată deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de

avocat, onorariu expertiză, etc.

Pârâții G.M., G.S. au

formulat recurs împotriva sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a

sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 8799/2/2007.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate împotriva sentinței comerciale nr. 65 din 22

aprilie 2009 recurenții-pârâți arată că în mod netemeinic prima instanță a

apreciat că: 1. s-ar fi încălcat dreptul la apărare și principiul

contradictorialității la soluționarea litigiului arbitral încheiat cu sentința

arbitrală nr. 1212 din 30 octombrie 2007; 2. ar fi fost necesară efectuarea

unei expertize de specialitate față de complexitatea cauzei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate împotriva sentinței comerciale nr. 40 din 16

martie 2011 recurenții-pârâții arată că concluzia instanței referitoare la

interpretarea clauzei prevăzută la art. 10.1 din contract este contrară

regulilor esențiale de interpretare a convențiilor și este deci în contradicție

cu voința reală a părților la încheierea contractului de privatizare și cu

efectele pe care părțile le-au urmărit la încheierea acestuia.

Recurenții mai arată

că obligația de obținere a reeșalonării a supraviețuit în mod valabil

momentului plății prețului de către cumpărători, art. 10.3 din contractul de

privatizare fiind stipulat doar în scopul de a exista o reglementare

contractuală a situației în care, în ciuda neprocurării facilităților promise,

vânzătorul ar încerca totuși să obțină plata prețului.

În consecință – arată

recurenții – raționamentul instanței și modul de interpretare și aplicare al

clauzelor contractuale, în special de la art. 10.1 din contract a fost unul

eronat, fiind contrar scopului și întregii înțelegeri și intenții a părților să

se renunțe vreodată de către cumpărători, la condițiile legate de acordarea

facilităților fiscale.

Cu privire la cererea

principală a A.V.A.S. recurenții arată că motivarea primei instanțe referitoare

la lipsa condiționalității și interdependenței între obligația de efectuare a

investițiilor și cea de acordare a facilităților fiscale este poate cea mai

gravă eroare de judecată în această cauză.

A.V.A.S. a formulat

întâmpinare la cererea de recurs formulată de către M.G. și S.G. împotriva

sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale nr. 40

din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Analizând actele și

lucrările dosarului în funcție de criticile recurenților Înalta Curte reține

următoarele:

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că au fost

încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și că în mod

nelegal nu s-a restituit de către A.V.A.S. a celor 4.522.197 acțiuni deoarece

ca efect al rezoluțiunii contractului instanța ar fi trebuit să dispună și în

dispozitiv restituirea acestora. De asemenea recurenta a arătat că în mod

nelegal instanța a respins cererea de obligare a cheltuielilor de judecată

deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de avocat,

onorariu de expertiză, etc.

Art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. prevede că modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Doctrina a statuat că

hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a

fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată,

cea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea

legii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii

înseamnă că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea

dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a

aplicat greșit.

Din această

perspectivă precum și din criticile deciziei recurate subsumate așa cum au

arătat deja motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în temeiul

dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect prima instanță a

reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1)

1

din O.G. nr. 25/2002.

Potrivit art. 21 alin.

(1)

1

din O.G. nr. 25/2002, în cazul desființării contractului pe

cale convențională sau judiciară pentru prejudicii cauzate Autorității

cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele

reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și

neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile

datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale; b)

sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de

valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind

recuperarea onorariilor de succes plătite consultanților de către A.P.A.P.S. în

cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat.

Este adevărat că din

prevederile dispozițiilor art. 21 alin. (1)

1

lit. b) din O.G. nr. 25/2002

rezultă că în cazul desființării contractului, pe cale convențională sau

judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorității cumpărătorul este obligat la

plata daunelor-interese constituite din sumele reprezentând dividendele

încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, însă A.V.A.S.

nu este îndreptățită să i se acorde aceste sume față de faptul că prevederile

contractului nr. 145 din 19 aprilie 1999 urmat de încheierea a două acte

adiționale, instituie în sarcina cumpărătorilor a obligației de diligență și nu

de rezultat. De asemenea nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest

context că aceleași prevederi legale ale art. 21 alin. (1) lit. b) din O.G. nr.

25/2002 se referă în mod expres la „dividendele încasate de cumpărător” or,

reclamanta A.V.A.S. nu a dovedit că pârâții ar fi încasat vreo sumă de bani cu

titlu de dividende în perioada de valabilitate a contractului.

De asemenea, Înalta

Curte reține că față de art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 nu este

justificată nici solicitarea de către A.V.A.S. a sumei de 14.000.000 dolari SUA

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății deoarece textul de

lege mai sus menționat prevede că „pentru prejudiciile cauzate societății de

către cumpărător, aceasta poate cere instanței judecătorești daune-interese”.

Cu alte cuvinte, cea care este îndreptățită să solicite o anumită sumă de bani

cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat este Societatea și nu A.V.A.S.

Referitor la critica

recurentei A.V.A.S. în sensul că în mod nelegal nu i s-a restituit 4.522.197

acțiuni vândute către pârâți, Înalta Curte reține că este neîntemeiată față de

faptul că solicitarea reclamantei de obligarea a pârâților la restituirea

contravalorii vândute cu motivarea că societatea SC G.S. SA Oțelul Roșu a fost

radiată a fost formulată pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise

depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. A proceda altfel ar însemna să

fie încălcate două principii fundamentale care guvernează procesul civil și

anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

În ceea ce privește

critica recurentei A.V.A.S. referitoare la nelegalitatea sentinței în sensul

neacordării cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că este neîntemeiată

având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Este adevărat că față

de alin. (1) al art. 274 la baza obligației de restituire a cheltuielilor de

judecată se află culpa procesuală dedusă din sintagma „partea care cade în

pretenții”, însă din alin. (2) al art. 274 rezultă că cheltuieli de judecată se

acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Or, față de faptul că

reclamanta A.V.A.S. a depus la dosar doar factura fiscală privind onorariul

avocațial, cunoscut fiind aspectul că factura este un document de natură

financiară care face dovada livrării unui bun sau prestării unui serviciu și

nicidecum dovada achitării contravalorii acestuia, rezultă că prima instanță în

mod corect nu a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată reprezentând

onorariul avocațial. În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține că este

legală hotărârea și din perspectiva achitării parțiale a onorariului expertului

de către reclamantă având în vedere soluția de admitere în parte și nu în

ultimul rând de faptul că administrarea probei cu expertiză a profitat

deopotrivă ambelor părți.

S.G. au criticat atât sentința comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009 cât și

sentința comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială.

Critica adusă

sentinței comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 se rezumă în principal la

aspectul că în mod netemeinic prima instanță a reținut că ar fi fost încălcat

principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității la

soluționarea litigiului arbitral și că s-ar fi impus efectuarea unei expertize

de specialitate față de complexitatea cauzei concluzionând că în cadrul

acțiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale instanța de judecată nu mai

are căderea de a se pronunța asupra necesității probelor, a relevanței,

pertinenței și concludenței acestora.

Analizând actele și

lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte reține în

funcție de art. 304

1

C. proc. civ. că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În mod corect prima

instanță a reținut că în cauză față de dispozițiile art. 358 C. proc. civ.

instanța arbitrală trebuia să-și fundamenteze hotărârea doar pe probele la

cercetarea cărora părțile au avut acces în egală măsură. Astfel, potrivit art. 358

C. proc. civ., în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților,

sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale egalitatea de tratament,

respectarea dreptului de apărare și a principiului contradictorialității.

Din dispoziția legală

menționată rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desființată în condițiile

art. 364 lit. i) deoarece normele înscrise în art. 358 C. proc. civ. sunt,

evident, imperative.

Din această

perspectivă, reiese cu prisosință că în mod legal și fundamentat prima instanță

a reținut că părțile nu au beneficiat de tratament egal din moment ce

tribunalul arbitral și-a fundamentat hotărârea și pe „rapoartele experților”

deși în cauză nu a fost încuviințată și administrată o expertiză de

specialitate.

Înalta Curte nu își

însușește critica recurentei în sensul că în cadrul acțiunii în anulare

instanța de judecată nu mai are căderea de a se pronunța asupra necesității

probelor, a relevanței, pertinenței și concludenței acestora deoarece prima

instanță nu a dispus anularea hotărârii arbitrale în urma analizării necesității

încuviințării și administrării probelor ci și-a argumentat hotărârea arătând că

a fost încălcat art. 358 C. proc. civ., reclamanta A.V.A.S. nebeneficiind de

tratament egal în ceea ce privește administrarea probelor. Faptul că prima

instanță a reținut că față de complexitatea cauzei ar fi fost necesară

încuviințarea unei expertize de specialitate nu înseamnă că s-a adus atingere

naturii juridice a acțiunii în anulare. Dimpotrivă este un argument în plus în

susținerea hotărârii date având în vedere că tribunalul arbitral în

considerentele hotărârii a făcut referire la „rapoarte ale experților” deși așa

cum am arătat deja în cauză nu a fost încuviințată nicio expertiză de

specialitate care să asigure deopotrivă respectarea atât a principiului

contradictorialității cât și a principiului dreptului la apărare.

Referitor la recursul

declarat împotriva sentinței comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 în sensul că

au fost interpretate eronat clauzele contractuale prevăzute de art. 10.1, art. 10.3

din contract, Înalta Curte reține că este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 10.1

din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999 în

cazul în care în termen de 40 de zile de la data semnării vânzătorul nu a

finalizat sau rezolvat problemele prezentate și/sau dacă societatea va fi

închisă din lipsa oricăror autorizații din cele menționate în anexa nr. 1/1,

cumpărătorul poate decide desființarea de drept a contractului notificând

această decizie în termen de 5 zile de la expirarea perioadei de 40 zile iar

acest contract va deveni nul și neavenit.

Art. 10.3 din același

contract prevede că, dacă una sau mai multe din condițiile prezentate nu vor fi

îndeplinite în perioada prevăzută la art. 10.1 atunci plata prețului de

cumpărare nu va putea fi cerută de vânzător de la cumpărător cu excepția

situației în care cumpărătorul va renunța la condițiile de îndeplinit.

Potrivit art. 5 din

contract, cumpărătorul va achita prețul în două tranșe, respectiv în 48 de ore

bancare de la data îndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 10.1 din

contract, suma de 297.184 dolari SUA și, prin acreditiv, valabil 90 de zile de

la data semnării contractului, suma de 219.836 dolari SUA, acreditiv ce urma a

fi emis în 48 de ore bancare de la data îndeplinirii obligațiilor prevăzute la

art. 10.1 din contract.

Din înscrisurile

existente la dosarul cauzei rezultă că prin Notificarea nr. 1/4026 din 3 iunie

1999 vânzătoarea a comunicat cumpărătorilor faptul că a îndeplinit toate

condițiile prevăzute în sarcina sa, și care trebuiau a fi îndeplinite înainte

de plata prețului.

Prin plata prețului

efectuată de către cumpărători reiese că aceștia nu au contestat notificarea și

în consecință au renunțat la „condițiile de îndeplinit”.

Este important de a

sublinia în acest context că sintagma „Renunțare la condițiile de îndeplinit”

este explicată prin art. 1.4.1 din contract în sensul că reprezintă netransmiterea

notificării de către cumpărător privind desființarea de drept a contractului,

conform prevederilor art. 10.1 sau plata prețului de către cumpărător.

Cu alte cuvinte,

plătind prețul și netransmițând notificarea rezultă că cumpărătorii au renunțat

la desființarea de drept a contractului și în consecință nu mai pot invoca

neexecutarea obligațiilor vânzătorului stipulate în art. 10.1 din contract din

moment ce au renunțat să dea eficiență pactului comisoriu menționat în

contract. Astfel, susținerea recurenților în sensul că au fost „sancționați”

prin lipsirea de efecte a clauzei de reeșalonare a datoriilor bugetare în condițiile

în care au achitat prețul nu este fundamentată deoarece clauza contractuală

este clară, instanța de fond interpretând-o corect în funcție de voința

părților existente la data încheierii contractului.

În ceea ce privește

critica recurenților în sensul că motivarea primei instanțe cu privire la lipsa

condiționalității și interdependenței între obligația de efectuare a

investițiilor și cea de acordare a facilităților fiscale este cea mai gravă

eroare de judecată a primei instanțe în această cauză, Înalta Curte nu și-o

însușește față de clauza prevăzută la art. 8.10.1 lit. a) din contract.

Potrivit art. 8.10.1

lit. a) din contract, cumpărătorul se obligă să efectueze în societate, din

surse proprii pe numele său sau de către un terț atras de cumpărător, pe o

perioadă de maxim 5 ani începând cu data plății, investiții/aport de capital în

formele prevăzute de lege, în valoare totală de 20.000.000 dolari SUA.

Față de clauza

stipulată de părți în contract care reprezintă de fapt legea acestora reiese că

obligația de a efectua investiția nu este condiționată de îndeplinirea vreunei

alte clauze contractuale.

Având în vedere

considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva

sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr.

40 din 16 martie 2011; va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâții G.M.

și G.S., împotriva sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de

Apel București nr. 65 din 22 aprilie 2009 și a sentinței comerciale a Secției a

VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16 martie 2011.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinței

comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 40 din 16

martie 2011.

Respinge

ca nefondat recursul formulat de pârâții G.M. și G.S., împotriva sentinței

comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 65 din 22

aprilie 2009 și a sentinței comerciale a Secției a VI-a comercială a Curții de

Apel București nr. 40 din 16 martie 2011.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

23 februarie 2012.