ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2959/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2959/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

arbitrală nr. 197 din 12 octombrie 2010, Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.G. SRL; a admis

cererea reclamantei SC B.W.I. și a obligat-o pe pârâta SC C.G. SRL, la plata

sumelor de 3.533.670 lei obligație de plată asumată prin contract, de 247.215

lei reprezentând dobânzi calculate până la 24 ianuarie 2010 și de 202.102 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta, care în motivarea acestei

acțiuni a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, a

făcut o sinteză a considerentelor sentinței arbitrale și a criticat această

sentință prin prisma prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ.,

susținând că au fost încălcate ordinea publică și dispoziții imperative ale

legii, principii fundamentate de drept procedural și substanțial.

Prin

sentința comercială nr. 27 din 10 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, a fost respinsă cererea formulată verbal la

10 martie 2011 de petentă privind restituirea cauțiunii de 23.000,50 lei,

achitată în dosarul nr.

11645/2/2010 al Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială; a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare

a sentinței arbitrale nr. 197/2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010.

În fundamentarea

acestei hotărâri, Curtea a reținut că petenta este nemulțumită în realitate, de

calificarea dată convenției de către tribunalul arbitral și de faptul că, în

baza acestei calificări, a fost posibilă antrenarea răspunderii sale civile.

Acest aspect însă, nu cade sub incidența prevederilor art. 364 lit. i) C. proc.

civ., după cum nici nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilității

și a principiului contradictorialității.

S-a reținut de

asemenea, că litigiul a fost soluționat în limitele învestirii de către Curtea

de Arbitraj, fiind analizat sub aspectul răspunderii civile decurgând din modul

în care a fost adusă la îndeplinire o obligație contractuală. Cauza a fost

soluționată după ce părțile, în condiții de oralitate, contradictorialitate și

nemijlocire, și-au expus punctul de vedere, fiind pe deplin respectate

prevederile art. 358 C. proc. civ.

Pe calea acțiunii în

anulare se pot valorifica doar motivele de nulitate prevăzute de art. 364 lit. a)-i)

C. proc. civ., iar instanța de judecată se pronunță în limitele învestirii sale

de către parte cu unul sau mai multe motive de nulitate, neavând nicio

abilitare legală a exercita din oficiu un control de legalitate.

Din acest punct de

vedere, Curtea a constatat că tribunalul arbitral a soluționat atât excepției

lipsei calității procesuale pasive, cât și problema incidenței dispozițiilor

art. 67 din Legea nr. 31/1990 în condițiile art. 360 alin. (1) și ale art. 358

11

alin. (4) C. proc. civ., respectiv potrivit intimei convingeri, iar controlul

jurisdicțional nu poate purta asupra acestui aspect decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 364 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termen legal, SC C.G. SRL solicitând modificarea

în tot a hotărârii în sensul admiterii acțiunii în anulare și pe cale de

consecință anularea sentinței arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010, cu

precizarea că motivul de recurs invocat este cel prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului se susține că hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări

și aplicări greșite a principiilor disponibilității și contradictorialității,

principii încălcate de către tribunalul arbitral la pronunțarea sentinței

atacate.

Astfel, tribunalul a

schimbat însuși fundamentul pretenției formulate, trecând peste voința

reclamantului din acțiunea arbitrală.

Analizând cuprinsul

cererii de arbitrare, prima instanță trebuia să observe că reclamanta Beechwood

a solicitat obligarea S. la plata unei sume de bani ca fiind datorată de S. în

nume propriu, conform clauzei a doua a art. 12.3 din Contractul de vânzare.

Reclamanta și-a

întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 969 – 970, precum și pe prevederile

art. 1022 și art. 1073 C. civ.

Prima instanță avea

de reținut, în opinia recurentei că, în raport de situația de fapt existentă,

reclamanta a solicitat obligarea societății pârâte la plata unei sume de bani

pe motiv că s-ar fi obligat întocmai ca pretinsul debitor.

Tribunalul arbitral a

admis pretențiile B.W.I. în raport de o altă cauză juridică, respectiv

necesitatea reparării unui prejudiciu ca efect al neexecutării unei convenții

de port fort. Așa fiind, tribunalul arbitral a încălcat obligația instituită de

art. 129 C. proc. civ. de a se pronunța în limitele învestirii, prin aceste

limite înțelegându-se nu doar pretenția concretă, ci și temeiul juridic,

fundamentul legal al pretențiilor reclamantei.

Recurenta critică

motivarea instanței în sensul că soluția tribunalului arbitral de calificare a

problemei de drept este rodul deliberării întrucât instanța trebuie să califice

în drept situația de fapt pe care reclamantul o prezintă, iar nu să califice o

problemă juridică. Pe de altă parte, deliberarea presupune în mod necesar

luarea unei decizii asupra cererilor cu care instanța a fost învestită de

părți, iar nu asupra unor cereri neformulate de părți sau, nepuse în discuția

lor contradictorie.

În opinia recurentei,

a fost respinsă în mod greșit critica privitoare la încălcarea de către

Tribunalul arbitral a principiului contradictorialității. În condițiile în care

Tribunalul arbitral nu a pus în discuție calificarea fundamentului pretențiilor

reclamantului ca fiind convenția de port – fort – promisiunea faptei altuia, în

mod evident principiul contradictorialității a fost încălcat, iar hotărârea

arbitrală este lovită de nulitate în raport de dispozițiile exprese ale art. 358

C. proc. civ.

Se mai arată că

hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a

legii. Astfel, în raport de calificarea dată de către reclamanta B.W.I. fundamentului

pretențiilor solicitate, prima instanță trebuia să constate că verificarea

calității procesuale pasive trebuie să aibă în vedere regimul juridic al

sumelor pretinse de reclamantă, respectiv regimul juridic al dividendelor, iar

nu o altă construcție juridică, neinvocată nici măcar de reclamantă – convenția

de port fort. Dispozițiile privind regimul juridic al dividendelor cuprinse în

Legea nr. 31/1990 sunt dispoziții cu caracter imperativ, astfel că încălcarea

acestora poate fi subsumată motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C.

proc. civ.

În opinia recurentei

nu se poate susține cu temei faptul că hotărârea A.G.A. G. de aprobare a

situațiilor financiare și de repartizare a profitului este suficientă pentru a

se socoti că de la data adoptării acesteia, în patrimoniul acționarilor G. s-a

născut dreptul la dividende aferente anului 2007. Se mai arată că sub aspectul

încălcării dispozițiilor de ordine publică privitoare la condițiile în care se

acoperă pierderile din activitatea curentă, necontestată fiind împrejurarea că

în anul 2008 G. a suferit pierderi, în cauză erau incidente dispozițiile

imperative din legislația fiscală, în conformitate cu care recuperarea

pierderilor raportate la nivelul anului anterior se vor acoperi din profitul

înregistrat și nerepartizat.

Tribunalul arbitral,

susține recurenta, trebuia să constate necesitatea acoperirii pierderilor, cu

atât mai mult cu cât acestea proveneau din anul financiar în care chiar

reclamanta Beechwood deținea controlul în G., transferul proprietății asupra

acțiunilor intervenind numai la data de 10 decembrie 2008.

La pronunțarea

sentinței, tribunalul arbitral, practic a favorizat partea care s-a prevalat de

propria culpă, sau, cel puțin, de propriul management defectuos.

Așadar, hotărârea

arbitrală a încălcat regimul juridic al dividendelor, reglementat de norme

juridice imperative, în condițiile în care nu numai că a reținut că recurenta

este ținută de obligația de plată a unor sume de bani cu titlu de dividende în

numele unei alte entități juridice (G., în cazul de față) ci, mai mult, a

ignorat împrejurarea că dreptul acționarilor la dividende nu era încă născut

și, în mod corelativ, societatea nu putea fi ținută de existența vreunei

obligații de plată.

În cauză, recurenta a

formulat cerere de suspendare a executării silite a sentinței arbitrale nr. 197

din 12 octombrie 2101, cerere care a fost admisă prin încheierea pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, la 22 iunie 2011.

Intimata B.W.I.I.. a

depus întâmpinare, solcitând respingerea recursului.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și

Justiție consideră recursul nefondat pentru următoarele argumente:

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea

principiului disponibilității și a

principiului contradictorialității:

Principiul

disponibilității poate fi definit ca fiind o regulă esențială, specifică

procesului civil, legată de principiul contradictorialității, și care constă în

facultatea părților de a dispune de obiectul procesului – întotdeauna

concretizat într-un drept subiectiv, material – precum și de mijloacele

procesuale de apărare a acestui drept.

Părțile au puterea de

a determina conținutul procesului, stabilind cadrul în privind obiectului

acestuia și a limitelor sale.

Din conținutul

principiului disponibilității face parte dreptul părților de a determina

limitele acțiunii.

Instanța este ținută

să se pronunțe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului – fixat de

reclamant – fără a putea depăși limitele acestuia.

Pe de altă parte,

contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind

posibilitatea recunoscută prin lege părților de a discuta și de a combate

reciproc, în fața instanței, toate elementele de fapt și de drept ale cauzei și

care pot fi folosite ulterior la pronunțarea hotărârii.

În speță, tribunalul

arbitral a făcut referire expresă la caracterul contestat al obligației deduse

arbitrajului și a consemnat poziția divergentă a părților. Acest aspect a fost

pus în discuția părților și li s-a oferit posibilitatea de a-l dezbate.

Litigiul arbitral a

fost soluționat după ce părțile, în condiții de oralitate, contradictorialitate

și nemijlocire, și-au expus punctul de vedere, astfel că nu au fost încălcate

dispozițiile art. 358 C. proc. civ., potrivit cu care: „în întreaga procedură

arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii

arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și a

principiului contradictorialității”.

În mod corect a

reținut Curtea de Apel că nemulțumirea recurentei cu privire la soluția dată de

tribunalul arbitral și invocarea unor aspecte care țin de fondul litigiului nu

reprezintă un motiv care să cadă sub incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Instanța de fond a

confirmat că cererea de arbitrare a avut drept cauză juridică răspunderea

civilă născută din neîndeplinirea unei obligații contractuale și că această

cauză juridică astfel cum a fost indicată prin cererea de arbitrare a fost

respectată de tribunal, deliberarea făcându-se în limitele cadrului procesual

stabilit de reclamantă.

Tribunalul arbitral

era îndreptățit să facă aplicarea acelei norme sau construcții juridice care

era incidentă în speță și a stabilit că este incidentă răspunderea

contractuală, astfel cum aceasta a fost invocată de reclamanta – intimată și

s-a pronunțat asupra unei obligații rezultate din contract.

Recurenta susține că

potrivit doctrinei și jurisprudenței, tribunalul arbitral trebuia să țină cont

de limitele trasate prin cererea de arbitrare, de situația de fapt și de cauza

juridică descrisă în aceasta, fără a avea dreptul de a recalifica juridic

cererea.

Din argumentarea

corectă și concisă a instanței de fond reiese în mod evident că, prin expresia

calificare juridică, aceasta nu s-a referit la cauza juridică, ci la aplicarea

în speță, a construcției juridice doctrinare și jurisprudențiale

corespunzătoare situației de fapt și cauzei juridice expuse de reclamantă,

respectiv promisiunea faptei altuia sau convenție de port – fort.

Folosind expresia

calificare juridică, instanța de fond s-a referit la calificarea dată convenției

intervenite între părți, la interpretarea acestei convenții, interpretare cu

privire la care părțile au exprimat opinii diferite și pe care tribunalul

arbitral trebuia să o interpreteze, și nu la calificarea juridică a cererii de

arbitrare.

De reținut este

faptul că tribunalul arbitral a constatat că asupra situației de fapt nu există

controverse, disputele purtând asupra înțelesului clauzei 12.3 din contractul

de vânzare – cumpărare de acțiuni.

Prin cererea de

arbitrare s-a invocat neîndeplinirea de către recurentă a unei obligații

contractuale iar cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 – 970, art.

1023 și următoarele și respectiv art. 1073 și următoarele C. civ.

Atât tribunalul

arbitral cât și instanța de fond au stabilit că disputa are la bază contractul

de vânzare – cumpărare încheiat între părți și că temeiul juridic în acord cu

situația de fapt și temeiul de drept indicate în cererea de arbitrare, l-a

reprezentat răspunderea contractuală.

Stabilirea incidenței

construcției juridice promisiunea faptei altuia s-a încadrat în conținutul

cererii de arbitrare prin care reclamanta a invocat răspunderea contractuală a

recurentei, soluția tribunalului arbitral înscriindu-se în cadrul procesual

stabilit de reclamanta – intimată prin cerere.

Faptul că tribunalul

arbitral a identificat convenția intervenită între părți ca reprezentând o

promisiune a faptei altuia nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice care a

fost răspunderea contractuală.

Tribunalul arbitral

avea dreptul, dar și obligația de a identifica și aplica textul de lege

corespunzător situației de fapt semnalate, indiferent de eventualele dispoziții

legale indicate de părți, ceea ce în mod corect și legal a făcut.

Așa fiind, au fost

respectate principiile disponibilității și contradictorialității.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a recurentei, având în vedere faptul că izvorul

pretențiilor în speță îl constituie contractul de vânzare – cumpărare de

acțiuni, în care recurenta este parte, s-a stabilit în mod corect că există identitate

între aceasta și debitoarea obligației deduse judecății.

Prin acțiunea în

anulare s-a solicitat instanței să revină asupra concluziilor reținute de

tribunalul arbitral și să stabilească în ce măsură respingerea excepției

calității procesuale pasive a SC C.G. SRL s-a făcut cu sau fără temei.

Controlul efectuat de

instanță este unul de legalitate și nu de temeinicie, iar invocarea motivului

prevăzut de art. 364 lit. i) nu poate fi un pretext pentru a solicita instanței

reexaminarea pe fond a litigiului.

Cu privire la

încălcarea normelor imperative ce stabilesc regimul juridic al dividendelor

este de reținut în primul rând, faptul că recurenta a pornit de la premisa

greșită că prin cererea de arbitrare s-a solicitat obligarea sa la plata de

dividende și pe cale de consecință, la stabilirea calității procesuale trebuia

avut în vedere regimul juridic al dividendelor.

Acest aspect a fost

dezbătut atât în fața tribunalului arbitral, cât și în fața instanței de fond.

Obiectul cererii de

arbitrare l-a constituit obligarea recurentei la plata unei sume de bani

conform clauzei a doua a art. 12.3 din contractul de vânzare – cumpărare

acțiuni încheiat între părți.

Față de faptul că

obiectul cererii de arbitrare nu l-a constituit obligarea la plata

dividendelor, evident în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privitoare la

dividende și ca atare, tribunalul arbitral nu a avut în vedere aceste

dispoziții legale.

Criticile vizând

hotărârea A.G.A. a SC G.I. SA de aprobare a situațiilor financiare și de

repartizare a profitului, precum și cele privind condițiile în care se acoperă

pierderile din activitatea curentă au fost avute în vedere de tribunalul

arbitral, fiind argumentate concluziile acestuia în sentință și nu pot

constitui un motiv care să cadă sub incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C.

proc. civ.

Acțiunea în anulare

este o cale de atac specială, iar hotărârea arbitrală nu poate fi desființată

decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute la art. 364 lit. a) – i) C.

proc. civ. În cauză, s-a apreciat în mod corect de către Curte că nu există

niciun motiv pentru desființarea sentinței arbitrale.

Față de aceste

considerente, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC C.G. SRL București împotriva sentinței

comerciale nr. 27 din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 octombrie 2011.