ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2959/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 197 din 12 octombrie 2010, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.G. SRL; a admis cererea reclamantei SC B.W.I. și a obligat-o pe pârâta SC C.G. SRL, la plata sumelor de 3.533.670 lei obligație de plată asumată prin contract, de 247.215 lei reprezentând dobânzi calculate până la 24 ianuarie 2010 și de 202.102 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta, care în motivarea acestei acțiuni a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, a făcut o sinteză a considerentelor sentinței arbitrale și a criticat această sentință prin prisma prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc.

civ., susținând că au fost încălcate ordinea publică și dispoziții imperative ale legii, principii fundamentate de drept procedural și substanțial.

Prin sentința comercială nr. 27 din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respinsă cererea formulată verbal la 10 martie 2011 de petentă privind restituirea cauțiunii de 23.000,50 lei, achitată în dosarul nr. 11645/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VI-a comercială; a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a sentinței arbitrale nr. 197/2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010. În fundamentarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că petenta este nemulțumită în realitate, de calificarea dată convenției de către tribunalul arbitral și de faptul că, în baza acestei calificări, a fost posibilă antrenarea răspunderii sale civile.

Acest aspect însă, nu cade sub incidența prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., după cum nici nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilității și a principiului contradictorialității. S-a reținut de asemenea, că litigiul a fost soluționat în limitele învestirii de către Curtea de Arbitraj, fiind analizat sub aspectul răspunderii civile decurgând din modul în care a fost adusă la îndeplinire o obligație contractuală. Cauza a fost soluționată după ce părțile, în condiții de oralitate, contradictorialitate și nemijlocire, și-au expus punctul de vedere, fiind pe deplin respectate prevederile art. 358 C. proc. civ. Pe calea acțiunii în anulare se pot valorifica doar motivele de nulitate prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc.

civ., iar instanța de judecată se pronunță în limitele învestirii sale de către parte cu unul sau mai multe motive de nulitate, neavând nicio abilitare legală a exercita din oficiu un control de legalitate. Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că tribunalul arbitral a soluționat atât excepției lipsei calității procesuale pasive, cât și problema incidenței dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 31/1990 în condițiile art. 360 alin. (1) și ale art. 358 11 alin. (4) C. proc. civ., respectiv potrivit intimei convingeri, iar controlul jurisdicțional nu poate purta asupra acestui aspect decât cu încălcarea dispozițiilor art. 364 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, SC C.G.

SRL solicitând modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii acțiunii în anulare și pe cale de consecință anularea sentinței arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010, cu precizarea că motivul de recurs invocat este cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se susține că hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a principiilor disponibilității și contradictorialității, principii încălcate de către tribunalul arbitral la pronunțarea sentinței atacate. Astfel, tribunalul a schimbat însuși fundamentul pretenției formulate, trecând peste voința reclamantului din acțiunea arbitrală. Analizând cuprinsul cererii de arbitrare, prima instanță trebuia să observe că reclamanta Beechwood a solicitat obligarea S. la plata unei sume de bani ca fiind datorată de S. în nume propriu, conform clauzei a doua a art. 12.3 din Contractul de vânzare.

Reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 969 – 970, precum și pe prevederile art. 1022 și art. 1073 C. civ. Prima instanță avea de reținut, în opinia recurentei că, în raport de situația de fapt existentă, reclamanta a solicitat obligarea societății pârâte la plata unei sume de bani pe motiv că s-ar fi obligat întocmai ca pretinsul debitor. Tribunalul arbitral a admis pretențiile B.W.I. în raport de o altă cauză juridică, respectiv necesitatea reparării unui prejudiciu ca efect al neexecutării unei convenții de port fort. Așa fiind, tribunalul arbitral a încălcat obligația instituită de art. 129 C. proc. civ. de a se pronunța în limitele învestirii, prin aceste limite înțelegându-se nu doar pretenția concretă, ci și temeiul juridic, fundamentul legal al pretențiilor reclamantei.

Recurenta critică motivarea instanței în sensul că soluția tribunalului arbitral de calificare a problemei de drept este rodul deliberării întrucât instanța trebuie să califice în drept situația de fapt pe care reclamantul o prezintă, iar nu să califice o problemă juridică. Pe de altă parte, deliberarea presupune în mod necesar luarea unei decizii asupra cererilor cu care instanța a fost învestită de părți, iar nu asupra unor cereri neformulate de părți sau, nepuse în discuția lor contradictorie. În opinia recurentei, a fost respinsă în mod greșit critica privitoare la încălcarea de către Tribunalul arbitral a principiului contradictorialității.

În condițiile în care Tribunalul arbitral nu a pus în discuție calificarea fundamentului pretențiilor reclamantului ca fiind convenția de port – fort – promisiunea faptei altuia, în mod evident principiul contradictorialității a fost încălcat, iar hotărârea arbitrală este lovită de nulitate în raport de dispozițiile exprese ale art. 358 C. proc. civ. Se mai arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, în raport de calificarea dată de către reclamanta B.W.I. fundamentului pretențiilor solicitate, prima instanță trebuia să constate că verificarea calității procesuale pasive trebuie să aibă în vedere regimul juridic al sumelor pretinse de reclamantă, respectiv regimul juridic al dividendelor, iar nu o altă construcție juridică, neinvocată nici măcar de reclamantă – convenția de port fort.

Dispozițiile privind regimul juridic al dividendelor cuprinse în Legea nr. 31/1990 sunt dispoziții cu caracter imperativ, astfel că încălcarea acestora poate fi subsumată motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. În opinia recurentei nu se poate susține cu temei faptul că hotărârea A.G.A. G. de aprobare a situațiilor financiare și de repartizare a profitului este suficientă pentru a se socoti că de la data adoptării acesteia, în patrimoniul acționarilor G. s-a născut dreptul la dividende aferente anului 2007. Se mai arată că sub aspectul încălcării dispozițiilor de ordine publică privitoare la condițiile în care se acoperă pierderile din activitatea curentă, necontestată fiind împrejurarea că în anul 2008 G. a suferit pierderi, în cauză erau incidente dispozițiile imperative din legislația fiscală, în conformitate cu care recuperarea pierderilor raportate la nivelul anului anterior se vor acoperi din profitul înregistrat și nerepartizat.

Tribunalul arbitral, susține recurenta, trebuia să constate necesitatea acoperirii pierderilor, cu atât mai mult cu cât acestea proveneau din anul financiar în care chiar reclamanta Beechwood deținea controlul în G., transferul proprietății asupra acțiunilor intervenind numai la data de 10 decembrie 2008. La pronunțarea sentinței, tribunalul arbitral, practic a favorizat partea care s-a prevalat de propria culpă, sau, cel puțin, de propriul management defectuos. Așadar, hotărârea arbitrală a încălcat regimul juridic al dividendelor, reglementat de norme juridice imperative, în condițiile în care nu numai că a reținut că recurenta este ținută de obligația de plată a unor sume de bani cu titlu de dividende în numele unei alte entități juridice (G., în cazul de față) ci, mai mult, a ignorat împrejurarea că dreptul acționarilor la dividende nu era încă născut și, în mod corelativ, societatea nu putea fi ținută de existența vreunei obligații de plată.

În cauză, recurenta a formulat cerere de suspendare a executării silite a sentinței arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2101, cerere care a fost admisă prin încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, la 22 iunie 2011. Intimata B.W.I.I.. a depus întâmpinare, solcitând respingerea recursului. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră recursul nefondat pentru următoarele argumente: În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității și a principiului contradictorialității: Principiul disponibilității poate fi definit ca fiind o regulă esențială, specifică procesului civil, legată de principiul contradictorialității, și care constă în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului – întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material – precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept.

Părțile au puterea de a determina conținutul procesului, stabilind cadrul în privind obiectului acestuia și a limitelor sale. Din conținutul principiului disponibilității face parte dreptul părților de a determina limitele acțiunii. Instanța este ținută să se pronunțe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului – fixat de reclamant – fără a putea depăși limitele acestuia. Pe de altă parte, contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părților de a discuta și de a combate reciproc, în fața instanței, toate elementele de fapt și de drept ale cauzei și care pot fi folosite ulterior la pronunțarea hotărârii. În speță, tribunalul arbitral a făcut referire expresă la caracterul contestat al obligației deduse arbitrajului și a consemnat poziția divergentă a părților.

Acest aspect a fost pus în discuția părților și li s-a oferit posibilitatea de a-l dezbate. Litigiul arbitral a fost soluționat după ce părțile, în condiții de oralitate, contradictorialitate și nemijlocire, și-au expus punctul de vedere, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 358 C. proc. civ., potrivit cu care: „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și a principiului contradictorialității”. În mod corect a reținut Curtea de Apel că nemulțumirea recurentei cu privire la soluția dată de tribunalul arbitral și invocarea unor aspecte care țin de fondul litigiului nu reprezintă un motiv care să cadă sub incidența art. 364 lit. i) C. proc.

civ. Instanța de fond a confirmat că cererea de arbitrare a avut drept cauză juridică răspunderea civilă născută din neîndeplinirea unei obligații contractuale și că această cauză juridică astfel cum a fost indicată prin cererea de arbitrare a fost respectată de tribunal, deliberarea făcându-se în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă. Tribunalul arbitral era îndreptățit să facă aplicarea acelei norme sau construcții juridice care era incidentă în speță și a stabilit că este incidentă răspunderea contractuală, astfel cum aceasta a fost invocată de reclamanta – intimată și s-a pronunțat asupra unei obligații rezultate din contract. Recurenta susține că potrivit doctrinei și jurisprudenței, tribunalul arbitral trebuia să țină cont de limitele trasate prin cererea de arbitrare, de situația de fapt și de cauza juridică descrisă în aceasta, fără a avea dreptul de a recalifica juridic cererea.

Din argumentarea corectă și concisă a instanței de fond reiese în mod evident că, prin expresia calificare juridică, aceasta nu s-a referit la cauza juridică, ci la aplicarea în speță, a construcției juridice doctrinare și jurisprudențiale corespunzătoare situației de fapt și cauzei juridice expuse de reclamantă, respectiv promisiunea faptei altuia sau convenție de port – fort. Folosind expresia calificare juridică, instanța de fond s-a referit la calificarea dată convenției intervenite între părți, la interpretarea acestei convenții, interpretare cu privire la care părțile au exprimat opinii diferite și pe care tribunalul arbitral trebuia să o interpreteze, și nu la calificarea juridică a cererii de arbitrare.

De reținut este faptul că tribunalul arbitral a constatat că asupra situației de fapt nu există controverse, disputele purtând asupra înțelesului clauzei 12.3 din contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni. Prin cererea de arbitrare s-a invocat neîndeplinirea de către recurentă a unei obligații contractuale iar cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 – 970, art. 1023 și următoarele și respectiv art. 1073 și următoarele C. civ. Atât tribunalul arbitral cât și instanța de fond au stabilit că disputa are la bază contractul de vânzare – cumpărare încheiat între părți și că temeiul juridic în acord cu situația de fapt și temeiul de drept indicate în cererea de arbitrare, l-a reprezentat răspunderea contractuală.

Stabilirea incidenței construcției juridice promisiunea faptei altuia s-a încadrat în conținutul cererii de arbitrare prin care reclamanta a invocat răspunderea contractuală a recurentei, soluția tribunalului arbitral înscriindu-se în cadrul procesual stabilit de reclamanta – intimată prin cerere. Faptul că tribunalul arbitral a identificat convenția intervenită între părți ca reprezentând o promisiune a faptei altuia nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice care a fost răspunderea contractuală. Tribunalul arbitral avea dreptul, dar și obligația de a identifica și aplica textul de lege corespunzător situației de fapt semnalate, indiferent de eventualele dispoziții legale indicate de părți, ceea ce în mod corect și legal a făcut.

Așa fiind, au fost respectate principiile disponibilității și contradictorialității. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentei, având în vedere faptul că izvorul pretențiilor în speță îl constituie contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni, în care recurenta este parte, s-a stabilit în mod corect că există identitate între aceasta și debitoarea obligației deduse judecății. Prin acțiunea în anulare s-a solicitat instanței să revină asupra concluziilor reținute de tribunalul arbitral și să stabilească în ce măsură respingerea excepției calității procesuale pasive a SC C.G. SRL s-a făcut cu sau fără temei. Controlul efectuat de instanță este unul de legalitate și nu de temeinicie, iar invocarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) nu poate fi un pretext pentru a solicita instanței reexaminarea pe fond a litigiului.

Cu privire la încălcarea normelor imperative ce stabilesc regimul juridic al dividendelor este de reținut în primul rând, faptul că recurenta a pornit de la premisa greșită că prin cererea de arbitrare s-a solicitat obligarea sa la plata de dividende și pe cale de consecință, la stabilirea calității procesuale trebuia avut în vedere regimul juridic al dividendelor. Acest aspect a fost dezbătut atât în fața tribunalului arbitral, cât și în fața instanței de fond. Obiectul cererii de arbitrare l-a constituit obligarea recurentei la plata unei sume de bani conform clauzei a doua a art. 12.3 din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni încheiat între părți. Față de faptul că obiectul cererii de arbitrare nu l-a constituit obligarea la plata dividendelor, evident în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privitoare la dividende și ca atare, tribunalul arbitral nu a avut în vedere aceste dispoziții legale.

Criticile vizând hotărârea A.G.A. a SC G.I. SA de aprobare a situațiilor financiare și de repartizare a profitului, precum și cele privind condițiile în care se acoperă pierderile din activitatea curentă au fost avute în vedere de tribunalul arbitral, fiind argumentate concluziile acestuia în sentință și nu pot constitui un motiv care să cadă sub incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. Acțiunea în anulare este o cale de atac specială, iar hotărârea arbitrală nu poate fi desființată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute la art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ. În cauză, s-a apreciat în mod corect de către Curte că nu există niciun motiv pentru desființarea sentinței arbitrale.

Față de aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 27 din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.