ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2011

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României la data de 20 octombrie 2005,

reclamanta SC I. SRL a chemat în judecată pe pârâții SC C.C. SRL, SC C.D. SRL

și C.C.A., solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să se dispună

obligarea acestora în solidar la plata sumei de 20.174,03 euro cu titlu de

preț, 20.174,03 euro penalități de întârziere calculate de la 1 aprilie 2004

până la 20 septembrie 2005.

Prin Sentința nr. 64 din 21 mai 2009 Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului C.C.A. și a neîndeplinirii procedurii de

conciliere conform art. 720 C. proc. civ. și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

în anulare a Sentinței arbitrale nr. 103 din 17 mai 2007 dată de Curtea de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României prin care s-a respins acțiunea reclamantei S.C. I. SRL.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, iar

prin Decizia nr. 2908 din 13 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul.

Împotriva deciziei sus-menționate, a formulat contestație în

anulare contestatoarea SC I. SRL București, iar prin Decizia nr. 1174 din 24

martie 2010, Înalta Curte a admis contestația în anulare și a anulat decizia

atacată, stabilind termen de judecată a recursului la 17 iunie 2010.

Prin Decizia nr. 2295 din 17 iunie 2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamanta

SC I. SRL București împotriva Sentinței comerciale nr. 64 din 21 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a modificat-o în

sensul că a admis acțiunea în anulare, a anulat Hotărârea arbitrală nr. 103 din

17 mai 2007 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâții SC C.C. SRL Constanța și C.C.A. în solidar la

plata sumei de 20174,03 euro, preț produse livrate, și la 69.933,24 RON,

penalități de întârziere.

În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în esență

că instanța de apel a încălcat, în soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii

arbitrale ordinea publică și dispozițiile imperative ale legii. Din conținutul

contractului încheiat rezultă că plata prețului trebuia făcută de C.C.A.,

aceeași persoană care este reprezentant legal al SC C.C. SRL, întrucât art. 13

din contract prevede că plata se face de SC C.D. SRL prin C.C.A.

În mod eronat, nu s-a ținut cont de încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 1042 C. civ., cât și art. 7 din contractul încheiat și s-a

ignorat faptul că Addendumul din 10 august 2003 nu poate fi considerat decât

cel mult un contract de fidejusiune din care s-ar înțelege că SC C.D. SRL s-a

obligat să facă plata datoriei către creditor, dacă debitorul nu o face și că

din textul art. 13 din Contractul din 21 aprilie 2003 nu rezultă că SC C.D. SRL

ar fi mandatată de creditoarea reclamantă să primească plata prețului de la

pârâtă, societatea neavând calitatea de mandatar.

Procedând la admiterea excepției lipsei caracterului

arbitral al litigiului față de persoana fizică s-au încălcat dispozițiile art.

364 lit. f), iar pentru motivele mai sus arătate, lit. i), s-a admis recursul,

s-a modificat Sentința nr. 64 din 21 mai 2009, în sensul admiterii acțiunii în

anulare și s-a anulat hotărârea arbitrală nr. 103 din 17 mai 2007.

Constatând că litigiul este în stare de judecată s-a trecut

la soluționarea în fond a cauzei, în limitele convenției arbitrale, conform

art. 366 C. proc. civ.

S-a reținut că prin precizările făcute la data de 9 mai

2007, reclamanta și-a stabilit cadrul procesual pasiv la SC C.C. SRL și pârâtul

C.C.A., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumelor pretinse.

În ceea ce privește clauza compromisorie, s-a reținut că

opera și asupra persoanei fizice, potrivit art. 9.1 din Contractul din 21

aprilie 2003.

Prin art. 7 raportat la art. 4 s-a stabilit că plata se face

de cumpărător, adică de pârâta SC C.C. SRL către vânzător, adică către

reclamanta SC I. SRL, iar prin art. 9.1 și art. 13 din contract, reprezentantul

legal al pârâtei s-a obligat solidar cu pârâta să execute obligațiile.

Ulterior, s-a constatat că pârâtul C.C.A. nu este

reprezentant al SC C.D. SRL, iar din conținutul Addendumului din 10 august 2003

rezultă caracterul de contract de fidejusiune, iar din textul art. 13 din

contractul inițial încheiat nu rezultă că SC C.D. SRL ar fi mandatată de

creditoarea reclamantă să primească prețul de la pârâtă.

Prin art. 7 și art. 9.1 pârâții s-au obligat să facă plata

prețului, iar clauza de la art. 13 nu poate fi de folos pârâtei atâta timp cât

a afirmat că reprezentantul legal al SC C.D. SRL este C.C.A.

Făcându-se dovada livrării cantității de semințe

contractate, pârâții au fost obligați în solidar în baza art. 1361 C. civ. și

art. 42 C. com. la plata prețului în sumă de 20.174,03 euro. De asemenea,

pârâții, potrivit clauzei penale din contractul încheiat, au fost obligați și

la plata penalităților de întârziere în sumă de 69.933,24 RON.

Împotriva Deciziei nr. 2295 din 17 iunie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, au formulat contestație

în anulare contestatorii SC C.C. SRL Constanța și C.C.A., pentru motivele

prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor invocate, contestatorii au

criticat soluția pronunțată, susținând că instanța a procedat la admiterea

contestației în anulare și a soluționat recursul în mod nelegal, față de dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Astfel, raportând prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ. la speța dedusă judecății, instanța admițând recursul,

trebuia să caseze în totalitate hotărârea recurată și să dispună trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond, Curtea de Apel București.

S-a mai susținut că potrivit art. 312 alin. (4) C. proc.

civ., în caz de casare, doar curțile de apel și tribunalele vor judeca pricina

în fond, astfel încât apreciază că Înalta Curte de Casație și Justiție nu avea

competența să judece un recurs, să admită acțiunea în anulare și să anuleze

sentința arbitrală, iar pe fond să admită cererea arbitrală.

În continuare, au susținut contestatorii că decizia

contestată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, în raport de

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în

vedere că deși la dosarul cauzei exista o cerere de amânare din partea

apărătorului ales prin care s-a solicitat comunicarea Hotărârii din 24 martie

2010, prin care a fost admisă contestația în anulare, instanța nu a dat curs

acesteia.

Examinând motivele contestației în anulare, Înalta Curte

reține următoarele:

Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

vizează situația în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență, iar potrivit art.

318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În ceea ce privește primul motiv al contestației în anulare,

motivat de faptul că prin admiterea recursului, Înalta Curte trebuia să caseze

în totalitate hotărârea recurată și să dispună trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) și

(3) C. proc. civ., se constată a fi nefondat. Astfel, este de observat că în

recursul formulat în cauză, motivele de nelegalitate invocate au fost cele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., față de care instanța de

recurs nu putea pronunța decât soluția prevăzută de art. 312 alin. (1) același

cod, respectiv modificarea deciziei și nu casarea acesteia.

Pentru aceleași considerente, nu poate fi reținută nici

susținerea referitoare la încălcarea art. 312 alin. (4) C. proc. civ., având în

vedere că dispozițiile legale enunțate statuează asupra competenței curților de

apel și tribunalelor de a judeca pricina în fond în caz de casare, însă în

speță, așa cum s-a arătat anterior, soluția a fost pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs, constând în modificarea deciziei atacate.

În realitate, dezvoltarea motivelor contestației în anulare

privește modul de aplicare a prevederilor art. 312 C. proc. civ., a căror

analiză este însă exclusă din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ.

Cu toate acestea, chiar și dacă s-ar admite incidența

dispozițiilor primei teze a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că susținerea contestatorilor nu se încadrează în noțiunea de greșeală

materială, în sensul dispozițiilor legale sus-menționate. Mai mult decât atât,

nu se susține nici afirmația acestora conform căreia instanța nu ar fi dat curs

cererii de amânare formulate, având în vedere că din practicaua deciziei

contestate rezultă că această cerere a fost analizată și apreciată a fi

neîntemeiată, astfel încât a fost respinsă, conform art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, față de cele ce preced, în temeiul

dispozițiilor art. 318 - 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta

contestație în anulare și, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va

obliga contestatorii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC l. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii

SC C.C. SRL Constanța și C.C.A., împotriva Deciziei nr. 2295 din 17 iunie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Obligă contestatorii, în solidar, la 4.000 RON, cheltuieli

de judecată către intimata SC l. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2011.