ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2003 reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SA Cluj, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 8.667.873.629 lei reprezentând contravaloare redevență și penalități de întârziere în plata acesteia calculate până la data de 26 martie 2003; s-a solicitat totodată obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente redevenței până la data achitării efective a acesteia. Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția prematurității, față de lipsa concilierii prealabile, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând suspendarea judecății motivat de faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se afla la acel moment un dosar care avea ca obiect o sumă de bani izvorând din același contract.

La data de 19 februarie 2004 prima instanță a respins excepțiile invocate, iar în data de 21 octombrie 2004 cauza a fost suspendată până la momentul soluționării irevocabile a dosarului aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 3048/2002). Prin sentința comercială nr. 5587 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, cererea reclamantei a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.739.083.568 lei vechi, reprezentând redevențe și penalități, sumă determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel, iar prin decizia comercială nr. 444 din 10 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, apelurile au fost admise, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Prin sentința comercială nr. 2206 din 9 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 7440./3/2003 (în rejudecare) a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru prima rată a redevenței și pentru penalitățile aferente acesteia, a fost admisă în parte acțiunea, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 38.749,71 lei redevență și 78.903,94 lei penalități.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în privința ratelor scadente ulterior datei de 6 iunie 2000, dreptul de a cere în justiție plata lor nu s-a prescris, întrucât au devenit scadente începând cu data de 30 iunie 2000, deci cu mai puțin de 3 ani anteriori introducerii acțiunii (19 iunie 2000). Nu au fost primite susținerile pârâtei conform cărora termenul de prescripție trebuie calculat de la data de 31 mai 2000, întrucât contractul nu a fost reziliat de drept la această dată. În situația în care nu s-a plătit rata scadentă la 31 martie 2000 erau aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) din contract referitoare la rezilierea de drept a acestuia. Pârâta nu poate invoca în apărare culpa autoarei sale, iar dispozițiile art. 5 alin. (3) nu constituie un pact comisoriu de gradul IV, iar reclamanta nu a înțeles să efectueze formalitățile necesare (notificarea rezilierii) pentru a da eficiență acestei prevederi contractuale.

S-a apreciat deci că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată doar în ceea ce privește prima rată a redevenței. Pe fondul cauzei s-a avut în vedere faptul că prin art. 5 alin. (2) din contractul de concesiune, părțile au convenit ca neplata ratelor redevenței la scadență să fie sancționată cu plata penalităților aplicate creanțelor bugetare. Alăturat cererii de majorare a pretențiilor depuse la dosar în data de 13 martie 2007, reclamanta a depus și calculul penalităților, necontestat de către pârâtă, totalul acestora, în privința cărora nu a intervenit prescripția fiind de 78.903,93 lei. Răspunzând criticilor formulate de ambele părți, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 155 din 3 martie 2010 a respins apelurile ca nefondate.

În argumentarea soluției, instanța de control judiciar a arătat că deși se susține că nu s-ar fi parcurs procedura prealabilă a concilierii, prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., aceasta a fost îndeplinită, convocarea fiind realizată prin adresa nr. 21575 din 5 martie 2003, prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire, cu indicarea datei și locului, dovada fiind procesul verbal încheiat de părți nr. 24108 din 10 iunie 2003. În cuprinsul acestuia se precizează că prin acordul ambelor părți s-a stabilit un nou termen pentru conciliere – 15 iulie 2003. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei apelante s-a constatat că aceasta a fost respinsă în mod corect ca neîntemeiată de către prima instanță.

După cum rezultă din adresa nr. 2800 din 2 aprilie 2003 transmisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Cluj și din adresa nr. 2458 din 15 aprilie 2003 comunicată de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași, anexate la dosar, SC A.T.D. Călărași, a fost radiată ca urmare a fuziunii prin absorbție cu SC A.F. SA, care a fuzionat și cu SC T.S. SA Gornești Mureș, SC C. Ciocănești SA Călărași și SC A.I. SRL Cluj. Potrivit legii, [art. 175 alin. (5) din Legea nr. 31/1990] ca efect al fuziunii, societatea care rămâne în ființă sau care rezultă din fuziune-în speță SC A.F. SA are drepturile și preia obligațiile societății care își încetează activitatea, respectiv SC A.T.

SA Dragalina. Prin urmare, fuziunea a avut ca efect transmisiunea drepturilor și obligațiilor societății care și-a încetat existența prin radiere, către pârâtă, ca societate absorbantă. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei s-a reținut în primul rând, că apelanta pârâtă nu precizează care ar fi fost, în opinia sa, termenul special de prescripție care ar fi trebuit luat în considerare de către prima instanță - cel de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 sau cel de 3 luni prevăzut de art. 32 28 din Legea nr. 99/1999. Este evident că nici unul din aceste termene nu are incidență în speță, întrucât normele speciale menționate mai sus, reglementează măsurile pentru accelerarea privatizării.

Pe de altă parte, tribunalul a procedat corect, respectând dispozițiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ. atunci când, refuzând amânarea judecății pentru acest motiv (observând și vechimea litigiului) a amânat pronunțarea, pentru ca partea să poată depune concluzii scrise. Deci acest motiv este neîntemeiat. În privința susținerii apelantei pârâte că nu i s-a prezentat modul de calcul al penalităților, s-a apreciat că la judecata în fond a cauzei modul de calcul nu a fost contestat de către pârâtă și nici cuantumul penalităților precizat în cererea depusă de către reclamantă în data de 13 martie 2007, când tribunalul i-a acordat pârâtei un nou termen tocmai pentru a lua cunoștință de cuantumul majorării câtimii pretențiilor.

Au fost înlăturate și criticile A.D.S. Astfel, s-a apreciat din conținutul înscrisurilor depuse la dosar că ultima cerere prin care partea a solicitat expres plata redevenței și penalităților până la data de 12 februarie 2007 a fost cea depusă prin adresa nr. 11936 din 12 martie 2007, cerere pe care, în mod corect, prima instanță a avut-o în vedere. Susținerea apelantei reclamante cu privire la netemeinicia dezlegării date de prima instanță excepției prescripției dreptului său la acțiune, în sensul că termenul care trebuia avut în vedere este de 5 ani [reglementat de art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003) și nu cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu a fost primită de către instanța de control.

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților decurgând din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, după cum se prevede la art. 1 alin. (1). Or, raportul dedus judecății nu este unul de drept fiscal, sumele pretinse nefiind deci creanțe bugetare, ci de drept comercial, astfel încât în mod corect termenul de prescripție avut în vedere (cu privire la prima rată a redevenței și la penalitățile aferente acesteia) a fost cel de drept comun, de 3 ani. Decizia nr. 155 din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, formează criticile recurentelor, părți în cauză, recursurile fiind declarate în termen și legal timbrate.

Ambele recurente fac referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Criticile A.D.S. fac referire la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a O.G. nr. 92/2003. Astfel se susține că prin adresele prin care și-a majorat câtimea pretențiilor nu pot fi interpretate ca cereri de renunțare a pârâtei la plata penalităților de întârziere până la data stingerii debitului. De asemenea consideră că O.G. nr. 92/2003 care reglementează dispozițiile Codului de procedură fiscală, se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, comenzi sau alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.

Recurenta-pârâtă motivează recursul, pe de o parte prin faptul că hotărârea a fost pronunțată cu ignorarea legislației privind privatizarea și, pe de altă parte, insistă asupra prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Recursurile sunt nefondate. Neacordarea de către prima instanță a reactualizării penalității până la data stingerii debitului, nu poate fi reținută întrucât prin cererea nr.11936 din 12 martie 2007 emisă de A.D.S.

și depusă la dosarul cauzei pentru termenul din data de 13 martie 2007, reclamanta a solicitat majorarea câtimii obiectului cererii în sensul obligării subscrisei la plata sumei de 1.287.703,30 Ron din care: 415.788,83 Ron reprezintă redevență neachitată la termenele scadente iar suma de 871.914,47 Ron, reprezintă penalități de întârziere calculate până la data de 12 februarie 2007, în baza contractului de concesiune nr. 260 din 22 aprilie 2000. Prin această cerere, care a fost a doua și ultima cerere prin care reclamanta și-a mărit câtimea obiectului, reclamanta-recurentă a solicitat în mod clar redevența în sumă de 415.788,83 Ron precum și penalități în sumă de 871.914,47 Ron, calculate până la data de 12 februarie 2007. Reclamanta n-a solicitat în această cerere penalitățile de întârziere până la plata efectivă a debitului.

În această situație atât instanța de fond cât și instanța de apel au dat o hotărâre corectă sub acest aspect deoarece instanțele au dat reclamantei exact ceea ce aceasta a cerut. Fiind vorba de ultima cerere și ultima voință exprimată prin care reclamanta recurentă și-a mărit câtimea obiectului, era normal ca instanțele să dea curs acestei cereri așa cum a fost formulată. Este de notorietate ca din punct de vedere juridic ultimul act de voință revoca expres sau tacit actele de voință anterioare. Susținerea recurentei-reclamante cu privire la netemeinicia dezlegării date de instanțe excepției prescripției dreptului la acțiune, în sensul că trebuia avut în vedere termenul de 5 ani, nu este susținut față de obiectul cauzei dedus judecății și conținutul Codului de procedură fiscală care reglementează drepturile și obligațiile părților decurgând din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

De asemenea urmează a fi înlăturate și criticile recurentei-pârâte având în vedere că este ținută datoare ca urmare a preluării datoriilor SC A.T. SA Dragalina în baza contractului de concesiune nr. 260 din 22 aprilie 2000, în urma fuziunii prin absorție, iar nu ca urmare a privatizării acestei societăți, astfel că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 99/1999, invocate de recurenta-pârâtă. Contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 31 din 5 septembrie 2010 rezultat în urma privatizării SC A.T.

SA Dragalina a avut ca obiect vânzarea de către Ministerul Agriculturii și Alimentației a unui număr de 539.022 acțiuni, libere de orice sarcini, reprezentând 100% din capitalul social subscris al societății privatizate către cumpărătorul A.A.T.B.”, astfel că, recurenta-pârâtă nu-și poate formula apărarea pe nerespectarea legislației privatizării, ori reaua credință a subscrisei, în prezenta cauză, în condițiile în care speța dedusă judecății nu are ca obiect vânzarea pachetului de acțiuni deținut la SC A.T. SA Dragalina. Așa cum au reținut și instanțele anterioare potrivit art. 175 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 ca efect al fuziunii, societatea care rămâne în ființă sau care rezultă din fuziune are drepturile să preia obligațiile societății care își încetează activitatea respectiv SC A.T.

SA Dragalina. Față de textul legal precitat fuziunea a avut ca efect transmiterea drepturilor și obligațiilor societății care și-a încetat existența prin radiere, către pârâta-recurentă, ca societate absorbantă. Întrucât criticile formulate nu-și găsesc corespondent în motivarea soluției pronunțate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 155 din 3 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâta SC A.F. SA Bonțida împotriva deciziei comerciale nr. 155 din 3 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2011.