ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2651/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, reclamantul A. Laurențiu, în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat: să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație și viață privată, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice și batjocoritoare la adresa reclamantului de către pârâtul C.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârșirii faptelor prin care acesta a adus atingere onoarei, demnității și reputației reclamantului, precum și să se abțină de a mai săvârși fapte de aceeași natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice și publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătorești într-un cotidian de largă audiență, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plății; pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare a cererii de chemare în judecată formulată la data de 20 decembrie 2017, reclamantul A. Laurențiu a modificat obiectul acțiunii și a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate și reputație, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice și batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârâtul C.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârșirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnității și reputației reclamantului, precum și să se abțină de a mai săvârși fapte de aceeași natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice și publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătorești într-un cotidian de largă audiență, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant, ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație, în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plății; pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea pronunțată de prima instanță

Prin sentința civilă nr. 3433 din 09 mai 2018, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată de pârât, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința civilă nr. 803 din 09 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins cererea în constatare, cele două petite în obligație de a nu face și cererea în obligație de a face, formulată de reclamantul A. Laurențiu, în contradictoriu cu pârâtul C.; a admis în parte cererea în pretenții, formulată de reclamant A. Laurențiu, în contradictoriu cu pârâtul C.; a obligat pe pârât către reclamant la plata sumei de 1000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pe pârât către reclamant la plata sumei de 10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2394 din 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 803 din 09 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj; a obligat apelantul-pârât C. la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A. Lurențiu, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul C., criticând soluția pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ca nefondată.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanțele de fond și apel au apreciat că nefiind jurnalist nu avea interesul și misiunea de a informa cetățenii, ignorând faptul că pentru a profesa meseria de jurnalist nu sunt cerute în mod expres studii de specialitate.

A susținut că instanța de apel a motivat posibilitatea neaplicării dispozițiilor art. 358 din C. proc. civ. de către instanța de fond și nu obligația acesteia de a face uz de aceste dispoziții, deși aprecierea lipsei părții adverse la interogatoriu poate valora mărturisire ori început de probă scrisă spre folosul recurentului.

Aprecierea subiectivă a instanței că în speță o asemenea situație nu era incidență, deși se corobora cu probele depuse de recurent, a fost de natură a-i afecta grav apărarea și de a favoriza partea reclamantă, cu toate că la pagina 16 instanța de apel recunoaște că jurisprudența CEDO face referire la "criteriul adevărului" și la permiterea "exagerărilor", pe care însă le-a negat pe motiv că "pârâtul nu este ziarist, un om de media (...) să justifice un drept și un interes legitim să facă astfel de acuzații publice".

A mai arătat că soluția instanței de apel este greșită, motivarea fiind insuficientă și incoerentă, căci niciunde jurisprudența CEDO nu face referire la faptul că în demonstrarea acuzațiilor, "criteriul adevărului" este aplicabil doar jurnaliștilor, în condițiile în care interesul legitim este legat de protejarea intereselor generale, care justifică acuzațiile publice probate și negate de reclamant.

A precizat că instanțele de fond și apel au judecat subiectiv și nu au ținut cont că a probat cu înscrisuri încălcările legale respective, respectând "principiul adevărului", depunând documente legate de lipsa profesionalismului reclamantului, iar aprecierea/atitudinea instanței de judecată care a acordat prevalență anumitor probe în detrimentul altora conduce la concluzia că recurentului nu i-a fost respectat dreptul la apărare în contextul luării în considerare în mod exclusiv a susținerilor reclamantului în pofida jurisprudenței CEDO în materie.

A susținut că aprecierea probelor făcută de instanța de fond și apel este discriminatorie atâta timp cât reclamantul a depus doar postări de pe o rețea de socializare pe care instanța le-a luat în considerare; lipsa răspunsurilor la interogatoriu ale acestuia echivalează cu o recunoștere a realității postărilor, iar documentele oficiale provenite de la diverse instituții probau vinovăția reclamantului sau lipsa lui de profesionalism.

A mai precizat că instanța de apel a apreciat că vinovăția reclamantului nu a fost dovedită prin existența unei hotărâri penale definitive de condamnare sau eventual a unei hotărâri definitive în materie disciplinară, ignorând situația de fapt conform căreia reclamantul fiind în conducerea societății, în poziții de top management și fiind acuzat în diversele acte de control, alături de ceilalți directori au blocat în grup orice demers juridic.

Totodată, a susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire pentru care motive a respins practica judiciară în susținerea poziției recurentului și de demontare a argumentelor reclamantului, recurentul dovedind că există diferite soluții ale instanțelor din București în sensul practicii CEDO, unde critica la adresa autorității beneficiază de spațiu larg de exprimare, atâta vreme cât este justificată prin buna-credință și acțiuni controversate ale autorității.

Raportat la prevederile art. 75 alin. (2) din C. civ., recurentul a acționat întotdeauna nu din motive de răzbunare, ci din dorința de a determina reclamantul să ia măsuri în virtutea funcției de director general adjunct al CNAIR și să întocmească proiecte care pot primi finanțare europeană pentru drumuri moderne și sigure, așa încât demersurile recurentului sunt legitime și motivate sub acest aspect.

La data de 13 ianuarie 2020, intimatul-reclamant A. Laurențiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În opinia sa, instanța de apel a apreciat în mod corect probele aflate la dosarul cauzei pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Cu referire la primul punct al motivelor de recurs, a solicitat înlăturarea susținerilor recurentului în ceea ce privește pretinsa greșeală a instanțelor de fond și apel prin raportare la considerentele decizie atacate, inserate în paginile 5-16, atâta timp cât atributul soluționării litigiilor revine instanțelor competente și nu părții recurente.

Aceeași solicitare a vizat și susținerea recurentului cu privire la faptul că acesta poate fi numit ziarist sau jurnalist fără a avea o calificare cu privire la această meserie putându-și înființa propriul ziar on-line sau propriul blog.

În ceea ce privește punctul al doilea din motivele de recurs, a arătat că recurentul a înțeles să-și facă apărările în fond și apel prin simple aprecieri cu privire la dovedirea, prin documentele depuse la dosar, a relei-credințe, lipsei de profesionalism și a corupției intimatului-reclamant.

Referitor la punctul al treilea din motivele de recurs, a arătat că argumentele recurentului în sensul că instanțele de fond și apel ar fi judecat în mod subiectiv și că ar fi probat cu documente încălcările legale restrictive nu sunt susținute de motivarea deciziei atacate în care s-a reținut că apărarea recurentului prin natura unor judecăți de valoare fondate pe o bază factuală solidă are un caracter vădit injurios al termenilor folosiți.

Astfel, așa zisa pretindere de către recurentul-pârât a calității de avertizor de integritate nu poate duce la exonerarea acestuia de răspundere civilă, deoarece legea civilă nu permite ca aceasta să fie o scuză pentru folosirea unor termeni și expresii jignitoare precum cele postate de către acesta pe pagina de D. intitulată Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

De asemenea, din examinarea considerentelor sentinței atacate, curtea de apel a constatat că nu pot fi reținute conotațiile invocate de către recurentul-pârât și nu prezintă relevanță în speța dedusă judecății nici adresa nr. x/9.01.2019, emisă de către E., în ceea ce privește conduita părții care a promovat recursul.

Concluzionând, a arătat că în speță sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în condițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., atâta timp cât recurentul-pârât nu are calitatea de avertizor de integritate, iar comportamentul și limbajul jignitor au produs reclamantului un prejudiciu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 09 decembrie 2020, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată că recursul exercitat de pârâtul C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul A. Laurențiu a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului C., pentru atingerea adusă dreptului la viață privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, demnitate și reputație, arătând că în perioada aprilie- august 2017 a fost ținta unei virulente campanii de denigrare susținută de pârât prin postările pe rețeaua de socializare "D." pe pagina "Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR SA", pe contul său "C.".

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că prin campania virulentă de denigrare a reclamantului, susținută de pârât în perioada aprilie- august 2017, în calitatea sa de administrator al contului de D. intitulat "Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A.", prin folosirea de expresii jignitoare și defăimătoare, a adus atingere demnității și reputației reclamantului.

În consonanță cu statuările primei instanțe, instanța de apel, interpretând și aplicând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, a reținut existența unui prejudiciu de imagine în persoana reclamantului, determinat de limbajul jignitor folosit de pârât, precum și imputarea celor afirmate în public, în contextul în care destinatarul acestora este o persoană publică, de notorietate, cu un anumit prestigiu, dar și cu autoritate în cadrul CNAIR S.A..

Sub un prim aspect, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Tot astfel, având în vedere cauza cererii de chemare în judecată și prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, respectiv dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în raport de care judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte legale consacrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii, instanța de recurs constată că demersul judiciar al reclamantului este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală pentru atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, propria imagine, ca elemente ale dreptului la viață privată.

În consecință, obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, îl constituie verificarea cerinței argumentării soluției adoptate de către instanța de apel prin prisma dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în contextul reținerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită în cadrul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispozițiile art. 72 din C. civ. statuează că:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

În acest sens, art. 75 din C. civ. prevede că:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune."

Conform prevederilor art. 252 din C. civ., "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Art. 253 din C. civ. prevede că:

"(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2)Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c) (...). (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. (…)."

Dispozițiile art. 1349 din C. civ. statuează că:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)."

Conform prevederilor art. 1358 din C. civ., "Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (…)."

Art. 1381 din C. civ. prevede că:

"(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor."

Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa cum s-a arătat în mod constant în literatura de specialitate și practica judiciară, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele și dispozitivul, iar, în cuprinsul considerentelor, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în cadrul căruia se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora" (cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30).

Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (cauza Hirvisaari c. Finlanda, hotărârea din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, se constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârât cu privire la neîndeplinirea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, anume lipsa prejudiciului - pârâtul necontestând efectiv întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii - cu efecte asupra aplicabilității art. 1357 din C. civ., reținând, ca și instanța de fond, că în cauză s-a făcut dovada săvârșirii unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea pârâtului pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamant.

În speță, se susține, printr-o primă critică circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva contrarietății dintre considerente și dispozitiv, precum și cea a motivării insuficiente, faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că lipsa calității de jurnalist nu justifică interesul și misiunea de a informa cetățenii și opinia publică în contextul în care exercitarea acestei profesii nu implică în mod necesar studii de specialitate.

Sub acest aspect, în opinia instanței de recurs, ceea ce prezintă relevanță în cauză pe tărâmul răspunderii civile delictuale în contextul factual descris, după cum în mod judicios a reținut instanța de apel, este conduita recurentului-pârât care a acționat din postura de consilier juridic, angajat al CNAIR S.A., în cadrul căreia intimatul-reclamant deținea funcția de director general adjunct, împrejurare care nu îl îndreptățea la proferarea limbajului injurios în contextul acuzațiilor aduse în spațiul public, atâta timp cât recurentul-pârât nu deține calitatea de jurnalist, în raport de care limitele libertății de exprimare sunt mult mai largi decât în cazul persoanelor particulare, corelativ cu o protecție sporită.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 este cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, enunțate și analizate de către instanța de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauza Cumpănă și Mazăre c. României, cauza Barb c. României, cauza Sabou și Pîrcălab c. României).

Acestor condiții legale li s-a adăugat și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă.

În acest context, trebuie subliniat că cerințele legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente, pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive, în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private, mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59.320/00, par. 57, cauza Petrina c. României, par. 35, hotărârea din 14 octombrie 2008), însă revine statului marja de apreciere în evaluarea necesității protecției acestor drepturi.

În acest sens, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică".

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la reputație, onoare și demnitate, Curtea europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care expune criticile în mod public; forma/stilul și contextul mesajului critic; amploarea afirmațiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a celui care face afirmațiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția între judecățile de valoare și imputarea unor situații faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover c. Germaniei și în cauza Axel Springer AG c. Germaniei, hotărârea din 7.02.2012, și au fost analizate distinct de către instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În speță, recurentul-pârât a afirmat că manifestările sale se circumscriu informării cetățenilor și opiniei publice asupra unor nereguli în derularea proiectelor de interes național ale companiei, susținând că acuzațiile diseminate în spațiul public au legătură cu activitatea profesională a intimatului-reclamant și nu cu persoana acestuia.

Or, în circumstanțele particulare ale speței, printr-o analiză proprie a determinării prejudiciului și a cauzalității directe între faptele imputate pârâtului și prejudiciul reclamat, în mod corect instanța de apel a reținut că afirmațiile postate în mod repetat în mediul on-line și cu aceeași lipsă a unei baze informative obiective, dublată de folosirea unor termeni și expresii cu caracter vădit injurios, sunt de natură să expună reclamantul la o afectare a imaginii publice, onoarei și reputației atâta timp cât nu justifică scopul exclusiv și onest, din punct de vedere civic, de informare publică.

Sub acest aspect, printre alte temeiuri de fapt ale acțiunii sale, relevante sunt afirmațiile făcute de pârât prin folosirea unor termeni precum "A. pe tine oricum te doare-n […] de banii companiei, că doar de aia îi dijmuiești cum vrea mușchiul tău de 10 ani de zile... în 10 ani de zile, TU, nu directorii care erau niște marionete ai cheltuit 10 miliarde de euro, de aia reziști în funcție pentru Plățile făcute! Dar eu sper că va veni și ziua plății pentru tine și TOATĂ gașca de mafioți din CNAIR!; șeful de facto al familiei mafiote din conducerea CNAIR; la furăciuni […] sunteți DOCTORI; etc."

Cum corect a reținut instanța de apel, validând raționamentul primei instanței, termenii uzitați relevă în mod vădit un limbaj trivial la adresa reclamantului și nu se circumscriu unei dezbateri serioase și reale pe teme de interes public, ci fac dovada unei conduite îndoielnice a pârâtului. Aceasta întrucât, textele publicate în mediul on-line, în legătură cu care a fost formulată cererea de chemare în judecată, denotă caracterul ilicit ce rezultă din combinarea lipsei de informație utilă, obiectivă cu cea a agresivității limbajului folosit la adresa reclamantului.

Astfel fiind, se justifică acordarea unei satisfacții echitabile de 1.000 RON reclamantului, ce corespunde nevoii imperioase de reglare a raporturilor sociale, la care face trimitere art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, furnizând în acest scop motive relevante și suficiente atunci când instanța de apel analizează modul în care prima instanță a justificat ingerința în dreptul la viața privată.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului ce vizează aprecierea subiectivă a instanței de apel cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 358 din C. proc. civ., de natură să-i afecteze dreptul la apărare și să favorizeze partea adversă, atâta timp cât înscrisurile depuse la dosar fac dovada relei credințe și lipsei de profesionalism a reclamantului.

Or, în contextul expus, este evident că aceste critici vizează modul de evaluare a probatoriului administrat în cauză, rezultând cu îndestulătoare claritate că motivele invocate nu se încadrează în cele expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor legale ce consacră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, concluzia ce se desprinde este aceea că nu este suficientă relatarea faptelor procesului atâta timp cât recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează situația de fapt, astfel cum a fost determinată și care rămâne câștigată cauzei, analizarea criticilor formulate însemnând a se face o nouă apreciere a probațiunii ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, însă și aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

În considerarea argumentelor anterior expuse, din care rezultă fără echivoc că pretinsele critici formulate de recurentul-pârât nu vizează în concret elemente de nelegalitate a hotărârii atacate, instanța de recurs constată că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat și că, prin calea de atac, raportat la punctul 6 al alin. (1) din art. 488 din C. proc. civ., se solicită practic instanței de recurs să decidă cu privire la chestiuni ce țin de temeinicia deciziei recurate, situație nepermisă în contextul reglementării actuale a căii extraordinare de atac a recursului

Ceea ce poate verifica instanța de recurs în examinarea acestui caz de casare, dincolo de analiza criticilor expuse anterior, este dacă împrejurările concrete conturează o asemenea ingerință în garanțiile procesuale recunoscute pârâtului de către legiuitor, perspectivă în raport de care se reține ca fiind corectă motivarea deciziei recurate în sensul în care instanța de prim control judiciar a apreciat că situația reglementată în condițiile art. 358 din C. proc. civ. nu este incidentă speței de vreme ce probatoriul administrat a relevat temeinicia pretențiilor reclamantului deduse judecății.

Din acest punct de vedere, în ceea ce privește aplicarea art. 358 din C. proc. civ., pe cale jurisprudențială, s-a decis că, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau re­fuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte pro­be (martori, prezumții, etc.) și numai atunci când nu s-ar mai putea administra alte probe, in­stanța ar putea considera atitudinea respectivă ca o mărturisire deplină, dacă și-a format con­vingerea în acest sens din împrejurările concrete ale cauzei.

Așadar, numai dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părții de a se înfățișa sau de a răspunde la interogatoriu va putea fi prezumat ca o mărturisire tacită, dar pu­terea doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanței.

Curtea Europenă a Drepturilor Omului a statuat că este justă o asemenea modalitate de asigurare a echilibrului probelor, în măsura în care a ob­servat că art. 225 din C. proc. civ. de la 1865 (corespondent în art. 358 din noul Cod pro­cedură civilă), nu le impune instanțelor sesizate cu o cauză să tragă vreo concluzie din re­fuzul părții de a răspunde la un interogatoriu, ci doar le oferă această posibilitate (cauza Arsenovici c. României, hotărârea din 07 mai 2008).

Câtă vreme recurentul-pârât a beneficiat de o procedură contradictorie prin intermediul căreia a fost în măsură să își pre­zin­te argumentele în combaterea demersului judiciar inițiat de reclamant, susținute de probele de care a înțeles să uziteze în cauză, nu se poate reține încălcarea dreptului său la apărare și nici discriminarea reclamată, cu consecința favorizării părții adverse.

În aceeași conjunctură se înscriu și alegațiile recurentul-pârât potrivit cu care instanța de apel a ignorat situația de fapt dedusă judecății și recunoașterile reclamantului făcute cu ocazia interogatoriului în lipsa dovedirii vinovăției reclamantului printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare sau hotărâre definitivă în materie disciplinară în cazul eventualelor abateri de la obligațiile de serviciu.

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-pârât tinde la o rejudecare a fondului, la restabilirea situației de fapt și de drept, iar sub acest aspect, instanța de recurs subliniază că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate aparține în mod exclusiv instanțelor fondului și exced controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Nu pot fi primite nici criticile cu referire la nemotivarea hotărârii recurate sub aspectul respingerii jurisprudenței CEDO și cea a instanțelor naționale, prin care s-a statuat că critica la adresa autorităților beneficiază de spațiu larg de exprimare, inclusiv pamfletărește, atâta timp cât este justificată buna-credință și acțiunile controversate ale autorității.

Este bine cunoscut faptul că instanța nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea motivelor de apel, esențial fiind ca instanța să se pronunțe în ansamblu cu referire la fiecare susținere sau critică.

Chiar dacă în considerentele hotărârii recurate nu se regăsesc trimiteri în mod expres la jurisprudența invocată de recurentul-pârât, instanța de recurs constată că criticile deduse judecății în apel au fost analizate detaliat de instanța de prim control judiciar, astfel încât motivarea este în concordanță cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența acesteia în materie.

Din acest punct de vedere, nu pot fi reținute nici conotațiile invocate de recurent în contextul aspectelor dezlegate de Curtea de Apel Brașov în cadrul litigiului de muncă ce a avut ca obiect sancțiunea disciplinară aplicată acestuia de către angajator în legătură cu aceleași postări on-line

Sub acest aspect, validând raționamentul instanței de fond cu privire la chestiunile ce au interesat depășirea limitelor libertății de exprimare și care au fost tranșate în litigiul de muncă, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că atitudinea recurentului determinată de refuzul CNAIR S.A. de a furniza relațiile solicitate nu este în măsură să justifice legal, pe tărâm delictual, jignirile aduse reclamantului.

În conexiune cu aspectele deja analizate, raportându-se la dispozițiile art. 75 alin. (2) din C. civ., se constată că recurentul-pârât a reluat aserțiunile expuse în memoriul de apel la pct. II filele x, însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, se reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că acestea se situează în afara limitelor învestirii atâta timp cât nu se circumscriu obiectului cererii de chemare în judecată și soluției pronunțate de instanța de fond.

În concluzie, reținând circumstanțele factuale în raport de care în mod corect instanța de apel a stabilit că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depășirea limitelor sale interne, cu consecința stabilirii existenței caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtului și, deci, a îndeplinirii cumulative a cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariul avocat, conform chitanței nr. x din 28 noiembrie 2019, reținând soluția dispusă în cauză, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei solicitate, pe care instanța o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de durata litigiului în fața instanței supreme, complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2020.