ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 72/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. x/2017 la data de 15.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație si viața privată, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice si batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârât; să fie obligat pârâtul la încetarea săvârșirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnității și reputației reclamantului, precum și să se abțină de a mai săvârși fapte de aceeași natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice si publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătorești într-un cotidian de largă audiență, la rămânerea irevocabilă; obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plății, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

La data de 07.12.2017, reclamantul și-a precizat acțiunea introductivă prin care a învederat faptul că înțelege să modifice obiectul acțiunii și a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate și reputație, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice și batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârâtul B.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârșirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnității și reputației reclamantului, precum și să se abțină de a mai săvârși fapte de aceeași natură, indiferent de mijloace, în viitor;obligarea pârâtului la scuze publice și publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătorești într-un cotidian de largă audiență, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant, ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație, în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plății, pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2377 din 27.03.2018, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința civilă nr. 454 din 10.07.2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosar nr. x/2018, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON, cu titlul de daune morale, către reclamant. A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel atât reclamantul A., cât și pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 2249 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât B. și de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 454 din 10.07.2019 pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosar nr. x/2018.

A respins cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în drept în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a susținut, în esență, că hotărârea recurată este criticabilă pentru existența unei contrarietăți între considerente și dispozitiv, iar instanța de apel a pronunțat o hotărâre insuficient motivată.

De asemenea, în mod greșit instanța de apel a reținut la pagina 14 din hotărâre că nefiind jurnalist, pârâtul nu avea interesul și misiunea de a informa cetățenii, ignorând faptul că pentru a profesa meseria de jurnalist nu sunt cerute în mod expres studii de specialitate.

În continuare, recurentul-pârât reia motivele de apel și arată că sunt probate, prin documentele depuse la dosarul cauzei și lipsa răspunsurilor la interogatoriu, reaua credință, lipsa de profesionalism și chiar corupția reclamantului A., documentele fiind extrem de edificatoare în acest sens, făcând o probă a "verității" celor afirmate de pârât.

Consideră că instanțele de fond nici măcar nu au citit probele de la dosar dacă ajung la concluzia că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre reclamant și vinovătia acestuia, cu consecințe sociale grave, atâta timp cât acesta pur și simplu a refuzat să își îndeplinească sarcinile de serviciu, în mod loial, față de interesul public, sens în care pârâtul dezvoltă exhaustiv probele ce dovedesc, în opinia sa, vinovăția reclamantului sub acest aspect.

Mai arată că instanța de fond și de apel au judecat subiectiv și nu au ținut cont că pârâtul a probat cu documente încălcările legale respective, respectând "principiul adevărului", fiind de neînțeles și inexplicabil din punct de vedere juridic, logic sau uman, de ce, deși a depus documente legate de lipsa profesionalismului reclamantului, instanța de apel motivează în pagina 14, la primul paragraf că "pretinsul scop urmărit de pârât, respective informarea publicului (...), nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere în contextul în care afirmațiile defăimătoare, injurioase, făcute în spațiul public au fost îndreptate împotriva reclamantului, iar nu exclusiv împotriva companiei".

Este adevărat că instanța poate da prevalentă unor probe, dar nu poate ignora cu desăvârșire probele aduse de pârât, dând atenție în mod excesiv, chiar exclusiv, doar susținerilor reclamantului, în pofida diverselor motivări de la CEDO ce constituie jurisprudență în materie.

În continuare, preluând din motivele de apel, recurentul-pârât redă parțial cuprinsul deciziei CEDO din cauza Monica Macovei versus România, susținând incidența acesteia în speța de față.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., încadrarea criticilor din recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile susținute nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În speță, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci în esență, se fac susțineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situației de fapt contestate de recurent, probele cerute și încuviințate în cursul procesului, aprecierea acestora realizată de instanța de apel și de instanța de fond, în sensul interpretării greșite a înscrisurilor, a lipsei răspunsurilor reclamantului la interogatoriu și declarațiilor martorilor de la dosarul cauzei, recurentul-reclamant susținând interpretarea greșită a probatoriului, aspect necenzurabil în recurs.

Criticile astfel invocate constituie motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Înalta Curte reține și că pentru "a motiva" recursul, pârâtul a procedat la reproducerea criticilor invocate prin motivele de apel și apărărilor formulate în fața primei instanțe, deși trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

În atare situație, cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv greșelile instanței de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat prin memoriul de recurs.

Totodată, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a actelor normative care au stat la baza apărărilor din fond, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În acest context, în ipoteza în care au fost invocate, prin memoriul de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei-, recurentul era dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei.

Din lecturarea cererii de recurs, se constată însă că recurentul-pârât a invocat doar formal dispozițiile legale sus-menționate, fără a dezvolta critici care să vizeze raționamentul adoptat de instanța de apel, susținând pretinsa lipsă de motivare și contradictorie a hotărârii recurate din perspectiva interpretării greșite a instanței de apel asupra situației de fapt, contestate de recurent, a probelor cerute și încuviințate în cursul procesului și a aprecierii acestora realizată de instanța de apel și de instanța de fond.

Or, instanța de apel a reținut, în esență, că "prin comportamentul pârâtului, s-a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamanțului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor sale sociale.

Actele defăimătoare ale pârâtului nu se înscriu în limitele libertății de exprimare care îi este recunoscută de art. 10 din Convenția EDO, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența constantă a Curții de contencios european a drepturilor omului, ci sunt de natură a afecta dreptul la reputație al pârâtului ca o componentă a dreptului la viață privată recunoscut de art. 8 din aceeași convenție."

În acest context, instanța de apel a reținut că "documentele depuse de pârât nu se circumscriu noțiunii de probă a verității, întrucât acestea vizează aspecte legate de activitatea companiei, iar nu faptele personale ale reclamantului, imputate de pârât. Împrejurarea că pe drumurile din România mor zilnic oameni nu este o probă a verității faptei de omor imputate reclamantului prin utilizarea apelativului "criminal", astfel încât, în mod legal nu au fost valorificate de tribunal.

Pretinsul scop urmărit de pârât, respectiv informarea publicului cu privire la situația organizatorică a companiei al cărei angajat este, ori cu privire la modalitatea de utilizare a resuselor financiare de către aceasta, nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere în contextul în care afirmațiile defăimătoare, injurioase, făcute în spațiul public au fost îndreptate împotriva reclamantului, iar nu exclusiv împotriva companiei."

Aspectele analizate de instanța de apel nu au fost criticate de recurent prin memoriul de recurs, aceasta reluând criticile din apel referitoare la existența vinovăției reclamantului pe baza înscrisurilor depuse de pârât în apărare, invocând, astfel, aspecte ce țin de situația de fapt a speței și de probele administrate în cauză.

Astfel, pe de o parte, simpla nemulțumire generică a pârâtului față de hotărârea recurată, sub aspectul unei pretinse lipse de motivare și contradictorie din perspectiva interpretării greșite a probatoriului, iar, pe de altă parte, modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conținutului motivelor de apel și a apărărilor de la fond, nu sunt suficiente pentru a se tinde la casarea hotărârii recurate.

Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B..

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către intimatul-reclamant A., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de criteriul de complexitate al cauzei, complexitatea speței fiind una redusă, iar activitatea desfășurată de avocat constând doar în redactarea unei întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursului, dovada cheltuielilor de judecată, efectuată în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ., aflându-se la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 29 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.