ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 87/2017

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 iunie 2017, în Dosarul nr. 176/110/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept mai sus menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 iulie 2017 cu nr. 2.182/1/2017.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secția I civilă, la data de 13 ianuarie 2016, cu nr. 176/110/2016, reclamantul X a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor acordate prin Sentința civilă nr. 1.208 din 9 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, dobânzi ce urmează a fi calculate și plătite de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin hotărârea judecătorească menționată a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău la plata de daune-interese moratorii, respectiv dobânzi legale reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite irevocabil în sarcina acestora prin titluri executorii, respectiv prin sentințele nr. 231 din 25 martie 2008 și nr. 269 din 11 aprilie 2008 ale Tribunalului Neamț - Secția civilă, nr. 167/D din 24 noiembrie 2008 și nr. 417 din 13 aprilie 2009 ale Curții de Apel Bacău - Secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, nr. 746 din 23 mai 2008 a Tribunalului Iași - Secția civilă - litigii de muncă.

Astfel, deși este în posesia unui titlu executoriu din anul 2013, până la această dată debitorii pârâți nu au înțeles să își execute obligația și să achite în întregime sumele datorate, invocând dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012), ce prevăd că plata sumelor având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar se face eșalonat conform alin. (1) al art. XI, pe o perioadă de 5 ani.

Prin Sentința civilă nr. 867 din 28 septembrie 2016, Tribunalul Bacău - Secția I civilă a admis acțiunea, a obligat pârâții să plătească reclamantului dobânda legală calculată la dobânzile acordate prin Sentința civilă nr. 1.208 din 9 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 847 din 5 noiembrie 2014 a Curții de Apel Bacău - Secția I civilă, dobânda urmând a se calcula de la data de 13 ianuarie 2016 și până la data plății. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1.489 alin. (2) din Codul civil.

Împotriva sentinței a formulat apel Ministerul Justiției, care a susținut, pe de o parte, faptul că acest minister nu calculează și nu plătește sume de bani, singura sa obligație fiind de a vira și asigura sumele necesare, iar, pe de altă parte, că doar dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi.

Prin Încheierea din 10 mai 2017, instanța, din oficiu, a dispus repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sesizarea a fost considerată admisibilă prin Încheierea din 12 iunie 2017, dată la care s-a dispus și suspendarea judecății, în condițiile art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul de judecată al Curții de Apel Bacău - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 176/110/2016, a apreciat că sesizarea este admisibilă, în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău, ca instanță competentă să judece în apel, în ultimă instanță, față de dispozițiile art. 208 și 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluția în cauză, iar chestiunea de drept este nouă, completului fiindu-i repartizată spre soluționare pentru prima oară o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept, instanța supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau cu vreo sesizare privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Apelantul-intimat Ministerul Justiției a transmis un punct de vedere ce coincide cu cererea de apel.

Celelalte părți nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

După comunicarea raportului, apelantul-pârât Ministerul Justiției a trimis, în copie, același punct de vedere pe care l-a depus la instanța de trimitere.

Intimatul-pârât Tribunalul Bacău a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 1.489 alin. (2) din Codul civil, dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg de la data cererii de chemare în judecată.

Completul de judecată care a formulat sesizarea în Dosarul nr. 176/110/2016 nu și-a expus punctul de vedere asupra problemei de drept, pentru a nu fi în situația unei recuzări după repunerea cauzei pe rol.

Jurisprudența Curții de Apel Bacău - instanța de trimitere a comunicat Decizia nr. 444 din 17 mai 2017 a Secției I civile, prin care s-a menținut soluția primei instanțe, de acordare a dobânzilor.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării în cauza de față.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național prin pronunțarea unei decizii interpretative de principiu, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează. Astfel:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Analiza critică a textelor citate induce concluzia că atât art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe cumulativ întrunite.

Aceste condiții sunt cele legate de necesitatea ca sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept să fie nouă și asupra sa Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă, să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator, aptă totodată să preîntâmpine o jurisprudență neunitară și, nu în ultimul rând, dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a duce la soluționarea cauzei pe fond.

Subliniind încă de la început că sesizarea a fost formulată în termeni și circumstanțe care solicită un considerabil efort de clarificare a datelor relevante ale litigiului, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că evaluarea acestei condiții se poate face numai la nivel de aproximare.

Astfel, din datele eliptic prezentate în actul de sesizare se reține că reclamantul a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău să fie obligați la plata dobânzii penalizatoare aferente unei sume stabilite prin Sentința civilă nr. 1.208 din 9 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, titlu executoriu.

Din modul în care instanța sintetizează în actul de sesizare cererea reclamantului se poate deduce că prin Sentința nr. 1.208 din 9 decembrie 2013 pârâtul fusese obligat la plata dobânzii legale pentru sume stabilite prin alte 5 titluri executorii, care au fost executate cu întârziere.

Cu toate acestea, autorul actului de sesizare a instanței supreme reține că prima instanță a soluționat acțiunea, obligând pârâții să plătească dobânda legală calculată la dobânda "acordată prin Sentința civilă nr. 1.024/12.06.2013 pronunțată de 1.208/9.12.2013", creând, prin lipsa de acuratețe la nivelul expunerii, o serioasă inconsecvență, care plasează circumstanțele cauzei în domeniul ipotezelor.

Operând cu aceste date, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate și nici nu trebuie să clarifice circumstanțele litigiului, acesta fiind rolul exclusiv al completului de judecată care decide sesizarea pentru declanșarea mecanismului de unificare, în aceste condiții, calitatea actului de sesizare putând fi un element care să circumstanțieze admisibilitatea sesizării.

Dincolo de aceste aspecte, din datele prea succinte ale cauzei și din modul în care s-a realizat, în esență, expunerea litigiului nu se poate stabili cu certitudine cauza pretenției ce face obiectul judecății, fundamentul esențial și juridic al acesteia, chiar dacă, printr-o paranteză, instanța care a formulat sesizarea face trimitere la Legea nr. 62/2011.

Nu se poate stabili cu precizie, așadar, dacă pricina a fost fundamentată exclusiv pe temeiul dreptului comun referitor la dobânzi, implicând competența unei instanțe apreciate în condiții generale, dacă litigiul se judecă de o instanță specializată în litigii de dreptul muncii și asigurări sociale sau, nu în ultimul rând, dacă litigiul derivă dintr-o procedură execuțională, implicând, de asemenea, particularități referitoare la stadiul dosarului și condiția ca pricina să se afle în faza judecății în ultimă instanță.

Simpla împrejurare că autorul sesizării este un complet de judecată din cadrul Curții de Apel Bacău, aflat în compunerea specifică soluționării unui apel, în lipsa statuării că instanța și-a reținut deja în competență soluționarea litigiului în ultimă instanță sau a evidențierii stadiului de soluționare a cauzei - de natură să formeze convingerea că s-au depășit chestiunile procesuale care ar putea determina soluționarea litigiului pe baza unei excepții de procedură - nu reprezintă date suficiente pentru a impune concluzia că stadiul procedurii justifică necesitatea lămuririi interpretării normelor de drept material evidențiate în sesizare.

Or, în lipsa tuturor acestor elemente apte să caracterizeze natura litigiului și subliniind că evaluarea lor trebuie să se facă numai prin datele intrinseci ale sesizării, iar nu pe baza unor date externe ale acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate aprecia în mod clar, univoc, că este îndeplinită cerința de admisibilitate analizată.

Reamintind că scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare, ca urmare a unei interpretări și aplicări diferite a unei dispoziții legale, evaluarea acestei condiții revine instanței supreme, astfel cum s-a reținut deja în decizii anterioare pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9.04.2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014 și Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014).

În acest sens, evaluarea noutății chestiunii de drept presupune ca: Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra acesteia și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare; problema de drept să fie nouă, adică să derive dintr-o dispoziție legală intrată recent în vigoare sau dintr-o dispoziție legală mai veche, a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent ori la un moment dat, determinat de anumite realități sociale sau economice; problema de drept să nu fi primit deja o anumită interpretare concretizată în jurisprudență, astfel încât să fie, de fapt, susceptibilă a fi tranșată în cadrul unui recurs în interesul legii - criteriu de evaluare a noutății care se suprapune parțial celui dintâi aflat în această enumerare.

În analiza acestei condiții se pleacă de la premisa că determinarea noutății chestiunii de drept supuse interpretării revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar că evidențierea acesteia este necesară în actul de sesizare, în măsura în care, prin dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă, instanței de trimitere îi este cerută o primă evaluare a condițiilor din textul de lege anterior.

Din acest punct de vedere, încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată are un nivel precar de argumentare, în măsura în care completul a fundamentat caracterul de noutate pe împrejurarea că i-a fost repartizată o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept "pentru prima dată".

Noutatea chestiunii de drept nu se întemeiază exclusiv pe condiția ca asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă ori să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, ci are un spectru mai larg de apreciere.

În orice caz, noutatea problemei de drept trebuie evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susține și justifica nevoia instanței de a primi o dezlegare de principiu a unei normei de drept. Instanța de trimitere trebuie să argumenteze fie că în aplicarea normei legale supuse interpretării nu se degajă o jurisprudență relevantă, fie că anumite realități socioeconomice impun o reconsiderare a conținutului acesteia.

În lipsa unor argumente specifice, evaluarea noutății chestiunii de drept nu poate avea ca unică justificare împrejurarea că o instanță se confruntă pentru prima dată cu aplicarea normelor legale care reglementează materia dobânzii.

Trecând, mai departe, la examenul jurisprudenței naționale, se observă că aceasta nu relevă direct dacă aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate până în acest moment într-o jurisprudență care să reflecte una sau mai multe orientări care rezolvă aplicarea textelor de lege enunțate în întrebarea adresată instanței supreme, deoarece deciziile evocate de către unele instanțe nu permit concluzia similitudinii de ipoteză și cauză între litigiile menționate cu cel al instanței de trimitere.

Este, pe de altă parte, adevărat că opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere nu au caracter uniform și caracterizează o anumită nevoie de clarificare a normelor de drept supuse, prin acest demers, interpretării.

Totuși, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este unul formator și teoretic, ci unul unificator și efectiv, numai în măsura în care răspunsul său se fundamentează pe necesitatea de a asigura o coeziune în plan jurisprudențial.

Așadar, noutatea, pentru a fi considerată o condiție de admisibilitate îndeplinită, în scopul declanșării mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să vădească niște tendințe jurisprudențiale concrete, astfel că nu ar putea fi fundamentată pe împrejurarea că un anumit complet de judecată a fost confruntat pentru prima dată cu aplicarea unor texte de lege care reglementează instituția dobânzii, de altfel, deloc nouă în planul legislației naționale. Sau, mai concret, pentru a vădi necesitatea unificării practicii, determinată prin noutatea problemei de drept care necesită interpretare, autorul sesizării ar trebui să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textului de lege, fie prin raportare la niște tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate care să reclame necesitatea intervenției Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Concluzionând, datele particulare ale sesizării, dublate de toate argumentele expuse în legătură cu această condiție, impun concluzia că nici cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită.

Această cerință nu se deduce decât implicit, printr-o interpretare coroborată a dispozițiilor care reglementează procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilității, își găsește justificarea în dezideratul ca intervenția instanței supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței învestite legal cu soluționarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct și efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituțional.

Nu în ultimul rând, dificultatea chestiunii de drept ține de eficiența sesizării, adică aptitudinea sa de a atinge scopul procedurii, de a obține o dezlegare de principiu a acelei categorii de dispoziții normative care sunt neclare, lacunare ori de o complexitate deosebită și care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătorești.

Tocmai de aceea, dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă imprimă necesitatea ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să se regăsească punctul de vedere al părților și al instanței asupra chestiunii de drept.

În cauza de față, actul de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părților, dar, mai cu seamă, nu cuprinde punctul de vedere al instanței asupra "fondului sesizării", motivat prin împrejurarea că membrii completului de judecată nu doresc să se plaseze, prin aceasta, într-o situație de incompatibilitate.

O asemenea abținere nu îi este însă permisă de lege inițiatorului sesizării, cu atât mai mult cu cât numai prin acest demers sunt posibile prefigurarea dificultății chestiunii de drept a cărei interpretare îi este solicitată instanței supreme și verificarea că, în esență, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este solicitată doar să se substituie obligației instanței de drept comun de a judeca litigiul.

Astfel, art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă stabilește că actul de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, motive conținute în corpul art. 519, punctul de vedere al instanței și al părților. O interpretare gramaticală a dispozițiilor evocate permite concluzia că legiuitorul imprimă, prin enumerare, două cerințe, de a reda motivele care susțin admisibilitatea, dar și de a reda punctul de vedere al părților și al instanței asupra fondului chestiunii de drept. O interpretare contrară, în sensul că obligația completului care a formulat sesizarea este de a-și spune punctul de vedere doar asupra admisibilității, ar atribui textului de lege un caracter redundant și l-ar face, prin această interpretare, lipsit de efecte.

Așadar, o primă concluzie care se desprinde este aceea că sesizarea nu îndeplinește condițiile de formă și de fond cerute de lege, iar această lacună se repercutează în mod imediat asupra condiției dificultății problemei de drept.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite și ar putea avea ca rezultat o jurisprudență neunitară. Instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte totodată și argumentele care susțin interpretările aflate în opoziție pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidența unei anumite interpretări și, implicit, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare.

Aceasta este, în temeiul art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în primul rând o obligație legală căreia autorul actului de sesizare nu i se poate sustrage, iar în al doilea rând este o cerință necesară pentru conturarea dificultății problemei de drept, ca element de structură al admisibilității.

De aceea, această condiție nu este îndeplinită, în măsura în care, în lipsa punctului de vedere al completului asupra chestiunii de drept, nu se poate stabili dacă instanța a avut o reală dificultate în interpretarea unei legi prin raportare la calitatea sa.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept are o natură sui generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Dispozițiile legale supuse interpretării - art. 1.489 alin. (2) din Codul civil, art. 8 alin. (3) și art. 18 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 - au incidență directă în materia dobânzii și se poate considera, la o primă vedere, că sunt în relație cu dreptul supus judecății în cauza ce face obiectul Dosarului nr. 176/110/2016, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău.

Cu toate acestea, pentru a verifica dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție răspunde acestei condiții, se impune instanței de trimitere o cerință implicită, dedusă din interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării - instanța de judecată care soluționează litigiul în ultimă instanță - trebuie să verifice din oficiu admisibilitatea sesizării, prezentând argumentele pentru care apreciază, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, pe lângă punerea în dezbaterea părților cauzei a posibilității sau necesității formulării unei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție, titularul acesteia va trebui să prezinte în sesizare toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea chestiunii de drept evocate de a duce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

Aceasta pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept intervenite într-un litigiu în care situația de fapt sau cauza acțiunii nu este deplin lămurită prin sesizare.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparențelor, de natură a atenua funcția hotărârii prealabile de a determina soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi disociată de contextul care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual și să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

Or, din examenul actului de sesizare - Încheierea din 12 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în Dosarul nr. 176/110/2016 - nu se pot reține cu claritate datele cauzei precursoare sesizării. Expunerea cererii de chemare în judecată permite extragerea concluziei că reclamantul se află în posesia unui titlu executoriu datând din 2013, care nu a fost executat integral la data formulării cererii de chemare în judecată, debitorii prevalându-se de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2012. Deși nu este fără echivoc, se poate deduce că titlul executoriu în cauză este reprezentat de Sentința civilă nr. 1.208 din 9 decembrie 2013, prin care debitorii au fost obligați la plata dobânzii legale aferente unui alt capital (debit principal), la rândul său constatat prin titluri executorii - sentințele nr. 231 din 25 martie 2008, nr. 269 din 11 aprilie 2008, nr. 167 din 24 noiembrie 2008, nr. 417 din 13 aprilie 2009 și nr. 746 din 23 mai 2008.

Procesul fost soluționat în primă instanță prin Sentința civilă nr. 876 din 28 septembrie 2016, prin care tribunalul a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți - debitorii - la plata dobânzii legale calculate la "dobânzile acordate prin Sentința civilă nr. 1.024 din 12 iunie 2013 pronunțată de 1.208 din 9 decembrie 2013 (...) rămasă irevocabilă (...)".

Lipsa unei necesare clarități a expunerii datelor relevante ale cauzei și lipsa unor anexe ale sesizării care ar putea lămuri cu exactitate obiectul, dar mai ales cauza cererii de chemare în judecată, a faptului că părțile sau instanța, din oficiu, au pus în dezbatere aplicarea textelor de lege solicitate spre a fi interpretate, dublate și de extrem de succinta expunere a motivelor apelului, plasează sub semnul incertitudinii dacă instanța de apel ar putea, concordant dispozițiilor art. 478 din Codul de procedură civilă, să întemeieze soluția dată pe dispozițiile legale evocate sau dacă este ținută să verifice legalitatea soluției pe alte temeiuri.

În acest context devine evident că soluționarea chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată ar putea doar să fie de natură să ducă la rezolvarea pe fond a litigiului. Or, astfel cum este stabilită condiția în art. 519 din Codul de procedură civilă - de lămurirea chestiunii de drept trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei - se deduce că această dependență trebuie să fie cert stabilită, pentru a evita lipsa de utilitate a demersului procedural.

Chiar reducând aprecierile asupra datelor cauzei la datele minimale cu care se poate opera, în funcție de datele sesizării, se poate deduce că problema esențială a cauzei derivă din posibilitatea acordării dobânzilor penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar, la rândul lor, acordate la un capital stabilit prin alte titluri executorii.

Sunt dobânzi penalizatoare - și numai acestea pot constitui obiectul litigiului - cele datorate de către debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență, astfel cum acestea sunt definite de art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011. Acestea fiind esențial distincte de dobânzile remuneratorii, legiuitorul a stabilit că ele pot avea un regim juridic diferit de cel al dobânzilor remuneratorii, de vreme ce legea operează în conținut prin diferențierea lor specifică. În acest sens, prinart. 1 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 se stabilește că "Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare".

Precizarea este importantă, de vreme ce autorul sesizării, vrând să lămurească, pe calea procedurii pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în esență, admisibilitatea aplicării dobânzii penalizatoare la dobânda legală anterior acordată tot cu caracter penalizator, include în chestiunea de drept, prin coroborarea cu art. 1.489 alin. (2) din Codul civil, art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.

Aceste dispoziții statuează: "Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi", ceea ce, prin efectul dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, exclude aplicarea acestei dispoziții și dobânzilor penalizatoare, adică celor care compun pretenția solicitată prin acțiune.

Astfel, dispozițiile art. 8 alin. (3) nu reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare și, chiar prin coroborarea acestora cu cele aleart. 1.489 alin. (2) din Codul civil, interpretarea lor nu poate folosi soluționării pe fond a cauzei.

În considerarea tuturor acestor aspecte se constată că prezenta sesizare este inadmisibilă.