ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 72/2017

Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 martie 2017, în Dosarul nr. 1.588/336/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 aprilie 2017 cu nr. 1.276/1/2017.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții X și Y au solicitat obligarea pârâtului primarul orașului Vișeu de Sus, în calitate de președinte al comisiei locale de fond funciar, la plata sumei de 109.500 lei, cu titlu de daune-interese, pentru nepunerea în posesie asupra terenului de 57,83 ha, deși această obligație era prevăzută într-o sentință definitivă, care prevedea și sancțiunea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. xxx din 6 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2015, s-a admis în parte acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere Sentința nr. xxxx din 8 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2008, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților asupra terenului de 57,83 ha de vegetație forestieră, comisia locală de fond funciar fiind obligată la punerea în posesie a reclamanților cu acest teren.

Prin Sentința nr. xxxx din 28 mai 2009, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. xxxx/336/2009, primarul orașului Vișeu de Sus, în calitate de președinte al comisiei locale de fond funciar, a fost obligat la punerea în posesie a reclamanților asupra terenului menționat, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere.

Prin Sentința nr. xxxx din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2010*, irevocabilă, s-a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune-interese în cuantum de 4.600 lei, pentru perioada 2010-2012.

Prin sentința pronunțată în cauza pendinte s-a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune-interese în cuantum de 5.100 lei, pentru perioada 2013-2015, avându-se în vedere suprafața de pădure cu care reclamanții trebuiau să fie puși în posesie, de pe care puteau exploata 60 mc de masă lemnoasă (maximum 20 m

Pentru perioada 2010-2012, instanța a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței nr. xxxx din 21 noiembrie 2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus.

La data de 7 iunie 2016, reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii acțiunii în forma inițială și a obligării pârâtului la plata sumei de 109.500 lei, cu titlu de daune-interese.

În motivarea apelului au arătat că prejudiciul efectiv nu constă doar în contravaloarea materialului lemnos ce se putea exploata, ci și în produsele nelemnoase care puteau aduce venituri, putând rezulta venituri și din fondul cinegetic. Mai mult, prima instanță ar fi trebuit să procedeze la transformarea daunelor cominatorii și pentru perioada 2010-2012, dat fiind faptul că prejudiciul suferit de apelanți este dat și de neexploatarea produselor nelemnoase.

De asemenea, reclamanții au criticat și limitarea valorii metrului cub de lemn pe picior avută în vedere de prima instanță.

Au mai învederat și faptul că nici în prezent nu au fost puși în posesie asupra terenului în litigiu.

La data de 17 iunie 2016 a declarat apel și Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar Vișeu de Sus, prin primar, solicitând schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea apelului a susținut că cererea de obligare la plata de daune cominatorii nu are legătură cu prejudiciul produs ca urmare a neexecutării obligației de către creditor, acestea urmând a fi acordate doar pentru constrângerea creditorului la executarea unei obligații care îi incumbă.

Cu privire la al doilea petit al acțiunii, și anume obligarea la plata sumei de 109.500 lei cu titlu de daune-interese, a arătat că prejudiciul pretins nu este urmarea unei fapte ilicite, punerea în posesie neputând fi realizată, întrucât în titlul executoriu (sentința) nu este identificat terenul din punct de vedere topografic. Mai mult, culpa neexecutării sentinței ar fi a reclamanților, care nu au depus la comisia locală de fond funciar vechile hărți cadastrale pentru identificarea terenului.

Prin notele de ședință din data de 9 ianuarie 2017 apelanții-reclamanți au solicitat instanței de apel, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de apel a dispus comunicarea notelor de ședință în vederea exprimării unui punct de vedere de către apelanta- intimată Comisia locală de fond funciar Vișeu de Sus.

Prin Încheierea din 21 martie 2017, instanța de apel a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a dispus suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin rezoluția vicepreședintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu Adresa din 7 aprilie 2017, s-a restituit instanței de trimitere sesizarea, cu mențiunea ca aceasta să fie înaintată conform Ghidului pentru formularea unei sesizări prealabile în materie civilă, publicat pe site-ul instanței supreme. În acest sens s-a precizat că este necesar să se transmită un exemplar original al încheierii de sesizare, semnat de toți membrii completului de judecată, și un exemplar anonimizat, precum și încheierea de amânare a pronunțării.

După recomunicarea încheierii de sesizare, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus, prin rezoluție, la data de 19 aprilie 2017, restituirea dosarului la Tribunalul Maramureș pentru a se preciza obiectul sesizării, în condițiile în care acesta nu este consemnat în conținutul încheierii.

Ca urmare a acestei dispoziții, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a înaintat o adresă prin care a menționat că "obiectul sesizării este dat de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, precum reiese din conținutul încheierii menționate (fila 3, primul paragraf), respectiv dacă în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanța este ținută exclusiv de dispozițiile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, de cantitatea de masă lemnoasă care poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an, ori poate avea în vedere și dispozițiile art. 62 alin. (1) și (2) din Codul silvic, respectiv cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată ca urmare a unui contract de exploatare, și dacă poate avea în vedere și materialele nelemnoase ori produsele cinegetice".

După înregistrarea dosarului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu Adresa din 3 mai 2017, s-a solicitat instanței de trimitere și comunicarea, în copie, a acțiunii introductive, a sentinței Judecătoriei Vișeu de Sus, a cererilor și motivelor de apel, cererii de sesizare a instanței supreme, notelor de ședință depuse de părți cu privire la această cerere și punctelor de vedere ale părților asupra cererii de sesizare, dacă există.

La 5 mai 2017, Tribunalul Maramureș a comunicat Dosarul nr. 1.588/336/2015, în copie conformă cu originalul.

Raportându-se la dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a constatat îndeplinite condițiile legale, în sensul că pricina este pe rolul unei instanțe de apel, care judecă în ultimă instanță litigiul, chestiunea de drept este nouă și nu a făcut și nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legi ori al vreunei decizii a instanței supreme.

Apelanții-reclamanți au susținut că limitarea transformării daunelor cominatorii în daune moratorii la nivelul contravalorii a 20 m

Intimata Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar Vișeu de Sus nu și-a exprimat un punct de vedere.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului a apreciat că daunele cominatorii de 100 lei/zi de întârziere au fost acordate inițial pentru faptul că nu s-a executat de către Comisia locală de fond funciar Vișeu de Sus obligația de a-i pune în posesie pe apelanți cu terenul de vegetație forestieră de 57,83 ha. Ulterior, aceste daune cominatorii, pentru perioada 2010-2013, au fost transformate în daune-interese. Instanța a avut în vedere doar prejudiciul creat prin nepunerea în posesie, raportându-se la prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, respectiv la suprafața de masă lemnoasă pe care o putea exploata o persoană fizică, fără atestare, 20 m

În prezentul dosar se solicită transformarea daunelor cominatorii în daune-interese, față de neîndeplinirea aceleiași obligații de punere în posesie asupra suprafeței forestiere, dar nu prin raportare la art. 62 alin. (3) din Codul silvic, ci la art. 62 alin. (1) și (2) din același act normativ. Practic, apelanții solicită ca în stabilirea cuantumului daunelor-interese să se aibă în vedere nu cantitatea de masă lemnoasă pe care ar putea să o exploateze ca persoană fizică (20 m

Mai mult, apelanții solicită ca aceste daune să fie cuantificate și prin raportare la materialele nelemnoase și produsele cinegetice.

Instanța de apel apreciază că neexecutarea obligației de către debitor nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului. Or, în prezentul dosar apelanții sunt obligați să facă dovada că au suferit un prejudiciu prin nepunerea în posesie, precum și privind întinderea acestuia.

Apelanții, ca persoane fizice, puteau exploata materialul lemnos în limita de 20 m

Raportarea întinderii prejudiciului la beneficiile unui eventual contract de exploatare a masei lemnoase încheiat între apelanți și un operator economic nu poate fi un criteriu clar și cert. Pe de o parte, încheierea contractului se poate realiza doar în condițiile legale și presupune îndeplinirea unor cerințe speciale raportate la obiectul contractului (masă lemnoasă). Astfel, chiar intervenirea acestui contract este nesigură, reprezintă doar o posibilitate, nu o certitudine.

Pe de altă parte, nu s-ar putea determina cu certitudine valoarea beneficiului acestui contract, atâta vreme cât există mai mulți operatori economici pe piață, părțile putând stabili condițiile încheierii și derulării contractului, potrivit principiului libertății contractuale.

În ceea ce privește produsele nelemnoase și cele cinegetice, acestea nu se încadrează în sfera art. 62 alin. (1) și (2) din Codul silvic, evaluarea prejudiciului fiind totodată incertă, neexistând un criteriu clar în stabilirea valorii acestora, raportat la împrejurarea că nu se cunoaște amplasamentul punerii în posesie.

Jurisprudența Curții de Apel Cluj - Tribunalul Maramureș a identificat Decizia nr. 675/R din 4 octombrie 2012, în cuprinsul căreia a reținut că prejudiciul care poate fi prezumat nu poate fi decât cel al unei exploatări a masei lemnoase de către o persoană fizică într-un an.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară: nicio altă curte de apel nu a identificat hotărâri judecătorești care să aibă ca obiect chestiunea de drept în discuție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și nu respectă prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. De asemenea, au reținut că nu există premisele apariției unei practici neunitare în materia ce face obiectul cauzei.

Reformarea sistemului procesual civil a impus, în mod necesar, în scopul uniformizării jurisprudenței și al asigurării predictibilității acesteia, instituirea unui mecanism procedural nou, cel al pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe lângă cel al recursului în interesul legii.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, respectiv:

În cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În evaluarea acestei condiții trebuie analizat obiectul sesizării, astfel cum este acesta individualizat de instanța de trimitere.

Potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se face prin încheiere.

Or, în Încheierea din 21 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.588/336/2015, prin care Tribunalul Maramureș a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se reține că obiectul sesizării este "dat de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol" (fila 3, primul paragraf).

Față de modul general în care este menționat obiectul sesizării, indicându-se doar dispozițiile legale deduse interpretării, respectiv art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, fără a se stabili limitele obiective în care interpretarea instanței supreme să fie posibilă, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esențială între procedura hotărârii prealabile și recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică.

În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel cum s-a arătat anterior, în încheierea de sesizare a Tribunalului Maramureș, care trebuia să cuprindă și argumentarea admisibilității sesizării sub aspectul îndeplinirii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, nu se regăsește niciun raționament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie. Instanța de trimitere nu a expus nimic din problematica de interpretare a textelor de lege enunțate ca făcând obiectul sesizării, omițând să prezinte care ar fi posibilele interpretări diferite ale acestor texte, respectiv care ar fi dificultatea generată de norma legală raportat la datele concrete ale litigiului.

Tot astfel, se constată că în apelul formulat în cauză de reclamanți nu se critică conținutul normativ al art. 63 alin. (1)-(3) din Codul silvic, ci modalitatea în care prima instanță a procedat la interpretarea și aplicarea concretă a acestor prevederi legale în cauza dedusă judecății. Or, asemenea operațiuni de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logico-juridică de stabilire a conținutului și sensului acestor norme. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete la care aceasta se referă și a se asigura astfel corecta sa aplicare. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării acesteia, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

În procesul aplicării legii judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentate, întrucât dispozițiile legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanțelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.

Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 1.588/336/2015 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 63 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, reprezintă însăși problema de fond asupra căreia apelanții-reclamanți au solicitat instanței de judecată să se pronunțe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pricinii, așa cum prevăd dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu însăși aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Cum sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, în condițiile unei sesizări lacunare, care nu justifică ivirea unei veritabile chestiuni de drept, se impune, în acord cu jurisprudența instanței supreme, respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

Pe de altă parte, analiza aspectelor generale de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie raportată la scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, la rațiunea și fundamentul său, ce privesc eliminarea riscului apariției unei practici neunitare.

Examinarea datelor comunicate de către curțile de apel relevă că, în decurs de 9 ani, perioadă care a trecut de la data adoptării Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, nicio altă instanță națională nu a fost sesizată cu cereri având un obiect similar cu cel dedus judecății instanței de trimitere.

Singura hotărâre judecătorească identificată în materia ce face obiectul sesizării, transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, este Decizia civilă nr. 675/R din 4 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș, din care rezultă că în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanța s-a raportat la dispozițiile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, apreciind că acestea instituie un criteriu cert de cuantificare a prejudiciului, și anume cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an.

Aceasta este și opinia completului care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu prezenta întrebare prealabilă.

Tot astfel, punctele de vedere teoretice și argumentele exprimate de instanțele din țară conturează, într-o majoritate covârșitoare, opinia potrivit căreia în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanța este ținută exclusiv de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, respectiv de cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an, care constituie un criteriu clar și cert în cuantificarea prejudiciului, raportarea la beneficiile unui eventual contract de exploatare a masei lemnoase neputând determina cu certitudine valoarea beneficiului contractului, câtă vreme încheierea unui astfel de contract cu un operator economic reprezintă doar o posibilitate, părțile având libertatea stabilirii clauzelor contractuale. Opinia teoretică în sensul că instanța ar trebui să se raporteze la dispozițiile art. 62 alin. (1) și (2) din Codul silvic, respectiv la cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată ca urmare a unui contract de exploatare, este una izolată, fiind exprimată doar de două instanțe, astfel că aceasta nu poate constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

În ceea ce privește materialele nelemnoase ori produsele cinegetice, opinia unanim exprimată la nivel teoretic de instanțele naționale, inclusiv de instanța de trimitere, este în sensul că acestea nu pot fi avute în vedere drept criteriu în cuantificarea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării.

În aceste condiții nu sunt create premisele apariției unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, așa încât sesizarea, privită și din această perspectivă, apare ca fiind inadmisibilă.

Totodată, examinând sesizarea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cuprinsul acesteia nu se regăsește punctul de vedere al completului învestit cu soluționarea cauzei asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiție impusă de dispozițiile art. 520 teza a doua din Codul de procedură civilă.

Textul citat impune ca actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să îndeplinească anumite exigențe de ordin formal, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și punctul de vedere al părților.

Rațiunea instituirii acestor condiții formale ale sesizării constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca prin uzitarea lui să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării sale de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii duratei procedurii judiciare și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, nu superficială.

Sub acest aspect este de observat că, după enumerarea condițiilor de admisibilitate din art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere constată formal îndeplinirea acestor condiții legale, limitându-se să afirme că este instanță de apel care judecă în ultimă instanță litigiul, iar chestiunea de drept este nouă și nu a făcut și nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii ori al vreunei decizii a instanței supreme.

O altă deficiență a încheierii de sesizare derivă din lipsa oricărei justificări, din partea instanței de trimitere, a noutății chestiunii de drept, instanța limitându-se să afirme că aceasta este nouă, fără nicio referire la criteriile de determinare a caracterului de noutate.

De asemenea, așa cum s-a arătat anterior, din încheierea de sesizare lipsește total argumentarea admisibilității sesizării instanței supreme, sub aspectul îndeplinirii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată. În raport cu considerentele reținute (paragraful 48 din prezenta decizie), instanța de trimitere era ținută, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică, sens în care trebuia să justifice faptul că textele de lege enunțate ca făcând obiectul sesizării sunt susceptibile de interpretări diferite și să arate care sunt acestea.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, nu au fost respectate dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă și nici nu există premisele apariției unei practici neunitare în materia ce face obiectul sesizării.