Decizia nr. 399/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1630/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale privind dezlegarea următoarei probleme de drept: Dacă, în interpretarea art. 430 din Codul de procedură civilă, art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat în situaţia în care, după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, se solicită, de către aceeaşi parte, pentru o perioadă ulterioară, recalcularea drepturilor salariale fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere că, până la momentul pronunţării deciziei de apel în cea de-a doua cauză, au fost pronunţate mai multe decizii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut acest drept la nivelul familiei ocupaţionale „Justiţie”.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 20 martie 2025, în Dosarul nr. 18.219/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 7 august 2025, cu nr. 1.630/1/2025. II. Normele legale incidente

Codul de procedură civilă ” Art. 430. – (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; (…) Art. 38. – Aplicarea legii (…) (6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta persoană fizică a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.J. recalcularea drepturilor salariale (indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente) la nivelul maxim recunoscut în cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei, fără a opera plafonarea la care face referire art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, plata diferenţelor rezultate începând cu 7 mai 2017, actualizate, şi plata în continuare a indemnizaţiei şi sporurilor corespunzătoare după algoritmul de calcul prevăzut la capătul nr. 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 450 din 6 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14 iunie 2020 şi a respins acţiunea ca prescrisă, iar pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Referitor la prescripţie, faţă de data introducerii acţiunii, 14 iunie 2023, a rezultat că dreptul material la acţiune al reclamantei pentru pretenţiile scadente anterior datei de 14 iunie 2020 este prescris.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin promovarea acestui demers judiciar, reclamanta tinde la recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din aceeaşi familie ocupaţională (consilieri de probaţiune din Direcţia Naţională de Probaţiune sau judecători), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente acestora raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei.

Totodată, s-a reţinut că între părţile din dosar s-au mai derulat proceduri judiciare, prin Decizia nr. xxxx din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti admiţând în parte cererea de chemare în judecată şi obligând pârâtul, începând cu 7 mai 2017 până la zi şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, la plata către reclamantă a diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei, respectiv diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, actualizate.

Hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efect care cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală şi aceea de prezumţie. Dacă, în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 430 din Codul de procedură civilă (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Aşadar, văzând că prin decizia Curţii de Apel Bucureşti reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei, însă, cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, s-a constatat că, prin efectul puterii de lucru judecat, reclamantei nu îi poate fi stabilit un alt drept decât cel consfinţit de instanţă în mod definitiv în procesul anterior. O eventuală admitere a prezentei acţiuni nu ar fi reprezentat decât o reformare a hotărârii anterioare, constituind astfel un act procesual nelegal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii acţiunii formulate, iar în cadrul soluţionării căii de atac s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Cu privire la situaţia de fapt s-a arătat că apelanta-reclamantă face parte din categoria personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul M.J.

Prin Decizia civilă nr. xxx din 3 iunie 2021 a fost obligat intimatul-pârât M.J. la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei, respectiv diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, diferenţă actualizată, începând cu 7 mai 2017 până la zi şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Conform modalităţii de redactare a dispozitivului deciziei civile anterior menţionate („până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare”), aceasta produce efecte până la data emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. xxxx, prin care s-a recunoscut stabilirea drepturilor salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei, cu respectarea art. 38 alin. (6) şi a art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, pentru perioada ulterioară datei de 30 decembrie 2021, apelanta-reclamantă nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să fi fost analizate şi stabilite drepturile sale salariale în raport cu pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză.

În drept, se pune problema aplicabilităţii în cauză a art. 430 din Codul de procedură civilă, art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În prezenta cauză, efectul pozitiv al judecăţii anterioare, finalizate prin Decizia civilă nr. xxx din 3 iunie 2021, s-ar opune înlăturării plafonului instituit de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind vorba despre o chestiune litigioasă ce a fost tranşată în mod definitiv de către o instanţă de judecată.

Cu toate acestea, ulterior pronunţării deciziei menţionate, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a conturat o soluţie juridică diferită, fiind recunoscut, în cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, dreptul la o remuneraţie stabilită pe baza valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei, fără aplicarea plafonului prevăzut de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017, anume Decizia nr. 43/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 37 şi 38).

Conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, „Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (…)”.

În esenţă, problema ce se ridică în cauză este dacă autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive anterioare se opune pronunţării într-un litigiu ce vizează aceleaşi pretenţii, dar pentru o perioadă ulterioară, a unei soluţii diferite de cea stabilită în litigiul precedent, dar în acord cu soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile pronunţate ulterior în soluţionarea unor chestiuni de drept.

Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completate cu cerinţele regăsite în art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată vizează plata unor diferenţe salariale în beneficiul personalului din cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, ce reprezintă personal plătit din fondurile publice, încadrându-se în aria de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Totodată, din art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se desprind celelalte condiţii de sesizare, anume completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, să existe o chestiune de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Legiuitorul nu a mai făcut referire la cerinţa noutăţii chestiunii de drept, regăsită în art. 519 din Codul de procedură civilă, dar condiţia ca respectiva chestiune de drept să fie dificilă trebuie să fie îndeplinită, fiind consemnată atât în jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În consecinţă, s-a reţinut că aceste cerinţe sunt îndeplinite, în sensul că instanţa este învestită cu soluţionarea pricinii în etapa apelului, iar de modalitatea de dezlegare a chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 430 din Codul de procedură civilă, art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea căii de atac declarate, în sensul de a se stabili dacă aceasta poate beneficia de calculul drepturilor salariale prin raportare la un V.R.S. în cuantum de 605,225 lei, fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) ulterior datei de 30 decembrie 2021.

Asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior şi această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 33. Şi caracterul dificil al chestiunii de drept este regăsit în speţă, acesta decurgând din necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 430 din Codul de procedură civilă, art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 în vederea stabilirii limitelor autorităţii de lucru judecat, inclusiv prin prisma caracterului obligatoriu al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată

La nivelul instanţei de trimitere s-au conturat două puncte de vedere: a) într-o primă opinie s-a apreciat că autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. xxx din 3 iunie 2021 se impune în prezentul litigiu, chestiunea de drept de care depinde soluţionarea procesului şi care a fost deja tranşată în litigiul anterior nemaiputând fi pusă în discuţie; b) într-o altă opinie s-a considerat că, ulterior definitivării procesului anterior, au intervenit elemente noi, respectiv decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a căror analiză se impune în noul litigiu, prin prisma caracterului lor obligatoriu, astfel că nu s-ar mai putea reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta-reclamantă a apreciat că existenţa autorităţii de lucru judecat nu se poate reţine, deoarece cea de-a doua cauză are un alt obiect, anume recalcularea drepturilor salariale fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Aşadar, nu există autoritate de lucru judecat, instanţa sesizată cu cea de-a doua cauză este îndreptăţită să judece dosarul în acord cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a recunoscut acest drept la nivelul familiei ocupaţionale „Justiţie” şi nu există niciun motiv pentru sesizarea instanţei supreme în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Intimatul-pârât a arătat că, în cauză, sunt incidente prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul instanţei supreme au fost identificate atât decizii ale Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii [a)], cât şi ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept [b)]: a) Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: „Drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri şi, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor şi nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.”; – Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, s-a stabilit că: „Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte.”; – Decizia nr. 9 din 16 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 21 iulie 2025, prin care s-a stabilit că: „Majorarea cuantumului brut al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Justiţie», acordată în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, exclude o nouă majorare cu 25% a valorii de referinţă sectorială, de la 605,225 lei la 756,53 lei, în temeiul aceloraşi prevederi legale.”; – Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale.”; b) Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizaţiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Justiţie», stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.” Prin aceeaşi decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în ceea ce priveşte chestiunea de drept subsecventă referitoare la (in)aplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depăşirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială (de 605,225 lei), supusă sau nesupusă majorării prevăzute de art. 38 alin. (3) din aceeaşi lege-cadru, subliniindu-se, în considerente, faptul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât instanţa supremă a statuat, prin deciziile de recurs în interesul legii nr. 3 din 11 martie 2024 şi nr. 4 din 11 martie 2024, cu privire la neaplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială (paragrafele 88-99); – Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, prin care, în interpretarea şi aplicarea art. I alin. (1) şi (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, a stabilit că personalul din familia ocupaţională „Justiţie”, ale cărui drepturi salariale au fost calculate, prin acte administrative ale ordonatorilor principali de credite, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără a se ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu beneficiază de majorarea de 5% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, începând cu 1 ianuarie 2024. De asemenea, au fost admise sesizările formulate şi s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea art. III pct. 3 şi art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023, cu trimitere la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, structurile subordonate ale A.P.I.A. şi Inspecţiei Muncii nu beneficiază de dreptul la majorare cu 5% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2023 a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare brute lunare cuvenite de la 1 ianuarie 2024, cu excepţia situaţiei în care din aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 ar rezulta o majorare a salariilor de bază mai mică decât procentul prevăzut la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, situaţie în care se aplică procentul de 5% la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023.”; – Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.”; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.; – Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind dezlegarea următoarelor probleme de drept: „Din interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu?; Din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme?”. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, această ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect recalcularea drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în ultimă instanţă, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Astfel, în Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 16 noiembrie 2017, cu privire la cerinţa chestiunii de drept, s-a arătat că, „în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile” (paragrafele 51 şi 52).

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun drept condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei chestiuni de drept, iar noţiunea de „chestiune de drept” are, în acest context, înţelesul dat de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede ca „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest sens, jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat, în mod consistent şi lipsit de echivoc, necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia în sensul că, odată îndeplinite cerinţele de admisibilitate de la paragraful 37 de mai sus, lit. a), b) şi d), sesizarea devine obligatorie (a se vedea, exemplificativ, deciziile nr. 54 din 21 octombrie 2024, nr. 86 din 18 noiembrie 2024, nr. 77 din 18 noiembrie 2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Aceleaşi decizii subliniază cu claritate necesitatea ca instanţa de trimitere, cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de motivare a încheierii de sesizare, să procedeze la argumentarea caracterului dificil al chestiunii de drept prin prezentarea motivelor pentru care norma legală a cărei interpretare se cere este neclară sau susceptibilă de interpretări diferite, ceea ce ar face necesară declanşarea mecanismului de unificare de faţă.

Această necesitate a fost subliniată în multiple decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Bunăoară, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2025 a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 19 februarie 2025) s-au reţinut următoarele: ” 71. Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de «faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept». 72. Nu poate fi omis în acest sens că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară. 73. Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 4 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021). 74. Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, exemplificativ, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul mecanismului formal de unificare a jurisprudenţei, respectiv Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; Decizia nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).”

În acest context normativ şi jurisprudenţial, în contrast cu aprecierile instanţei de trimitere, este necesară, în primul rând, existenţa unei chestiuni de drept, în sensul mai sus dezvoltat, iar primul examen de admisibilitate în acest sens va fi realizat de instanţa chemată a aprecia asupra necesităţii de a dispune sesizarea, care nu este obligată a proceda conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ci este ţinută a „verifica” şi „constata” dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru sesizare. În al doilea rând şi cumulativ primei condiţii, este necesară prezentarea în încheierea de sesizare a argumentelor ce conturează existenţa în speţă a unei atari chestiuni dificile de drept, noţiunii de „chestiune de drept” neputându-i fi subsumat însuşi obiectul cererii de chemare în judecată.

Cuprinsul încheierii de sesizare relevă faptul că în speţă nu a fost identificată, în concret, o normă legală al cărei înţeles să fie neclar, lacunar ori susceptibil, în mod rezonabil, de interpretări divergente, lipsind orice argument privind caracterul neclar sau echivoc al vreunei norme juridice ori posibilitatea ca aceasta să fie susceptibilă de mai multe interpretări.

Pe de altă parte, instituţia autorităţii de lucru judecat, ca efect esenţial al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie contencioasă, beneficiază de o reglementare legală expresă şi totodată de o jurisprudenţă bogată a instanţelor judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme, context în care se impunea o referire motivată la dezlegările constante şi recunoscute ale practicii judiciare şi doctrinei, precum şi motivarea existenţei unei chestiuni de drept veritabile cu privire la care nu există deja conturate dezlegările necesare rezolvării cauzei deduse judecăţii.

Autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci doar arată că există două opinii (menţionate la cap. V din prezenta decizie). Aşadar, dilema instanţei este dacă să ţină seama sau nu de deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ulterioare Deciziei nr. xxx din 3 iunie 2021, care are autoritate de lucru judecat.

Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme norma de drept incidentă raportului juridic litigios.

În egală măsură, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu -, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite.

Examenul atent al deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare menţionate la cap. VIII din prezenta decizie relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acestora din urmă.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare, între altele, la următoarea chestiune de drept: „Din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme?”

În motivarea soluţiei, instanţa supremă a statuat următoarele: ” 139. Din modul de formulare a întrebării rezultă că instanţa care judecă procesul ar tinde să ia în considerare că statuările instanţelor care au judecat anterior cererile de obligare la plata de penalităţi, respectiv de fixare a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi de întârziere, se bucură de autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 din Codul de procedură civilă, dar apreciază că un asemenea efect ar putea veni în coliziune cu o interpretare care ar putea fi dată prin mecanismul sesizării prealabile, printr-o hotărâre obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 140. Or, incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ca o chestiune litigioasă, care şi-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăţi ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată şi fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanţa ulterioară. 141. Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante. În aceste condiţii, hotărârea care tranşează litigiul se bucură de autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuţie în alte procese ulterioare, fireşte, intrând în autoritatea lucrului judecat numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluţia adoptată prin dispozitiv, precum şi cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă. 142. Evaluarea problemei existenţei sau nu a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluţionate (…) 144. Aşadar, problema pe care o ridică instanţa de trimitere constă în modalitatea de rezolvare a unui concurs între ceea ce se consideră a fi efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat a considerentelor apreciate decizorii din hotărârile judecătoreşti anterior amintite, prin care s-a tranşat posibilitatea creditorului de a cere fixarea repetată a sumei datorate cu titlu de penalităţi de întârziere, pe de o parte, şi interpretarea care va fi dată prin hotărârea prealabilă ce va fi pronunţată, în măsura în care dezlegarea în drept ar fi similară celei cuprinse în Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat, în esenţă, că în materia contenciosului administrativ fixarea definitivă a sumei datorate cu titlu de penalităţi este posibilă doar o singură dată, fără a fi permisă de lege formularea unor cereri subsecvente de aceeaşi natură. (…) 146. Din această perspectivă, se constată că prin întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dezlege, cu valoare de principiu, o veritabilă chestiune de drept cu aplicabilitate generală, ci să ofere un răspuns la o chestiune punctuală, referitoare strict la relaţia dintre părţile litigiului şi la modalitatea în care au fost rezolvate anterior raporturile juridice dintre acestea, aprecieri care sunt specifice judecăţii de fond, pe care numai completul învestit cu soluţionarea cauzei le poate face. 147. Rezolvarea raporturilor juridice dintre părţi presupune, în mod necesar, o aplicare a normei de drept la situaţia de fapt, pentru că acesta este conţinutul funcţiei jurisdicţionale, respectiv de a spune dreptul situaţiei de fapt (da mihi factum dabo tibi ius), aşa încât evaluarea compatibilităţii unei calificări juridice făcute în legătură cu un raport juridic concret şi o dezlegare impersonală a unei chestiuni de drept, prin intermediul instrumentului procedural reglementat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, constituie o chestiune pe care numai instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei o poate evalua. 148. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu verificarea circumstanţelor factuale ori aplicarea legii în scopul soluţionării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând şi fiind necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.”

Prin urmare, răspunsul la întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu comportă nicio dificultate, judecătorul cauzei fiind ţinut să dea dispoziţiilor legale subsumate întrebării prealabile sensul ce rezultă fără echivoc din dezlegările date asupra aspectului ce face obiect al sesizării din Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023.

Instanţa supremă reiterează că revine instanţelor învestite cu soluţionarea respectivelor cauze atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente c