Decizia nr. 410 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.671/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.156/110/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, fiind formulat un punct de vedere la raport de către pârât.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 aprilie 2025, în Dosarul nr. 3.156/110/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pentru funcţionarii publici cu statut special – ofiţeri de poliţie judiciară -, ale căror posturi au fost înfiinţate în anul 2019, compensaţia lunară pentru chirie se calculează prin raportare la salariul de bază stabilit în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data încadrării în funcţia respectivă sau prin raportare la nivelul salariului de bază al unei funcţii similare existente la 31 decembrie 2009? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) ” Art. 31. – (1) Poliţistul numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul şi care nu deţine locuinţă proprietate personală în acea localitate, nici el şi nici soţia/soţul acestuia, în situaţia în care nu i se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, are dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din salariul lunar, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condiţiile legii. (…)”

Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 284/2005) ” Art. 1. – (1) Poliţiştii aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 31 alin. (1), (1 1 ) şi (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie, calculată în raport cu salariul lunar corespunzător lunii pentru care se cuvine acest drept, în cuantum de: a) 50% din salariul lunar aflat în plată, dacă locuinţa închiriată se află în municipii, staţiuni turistice ori balneare sau în localităţi cu situaţii deosebite, dar nu mai mult decât este prevăzut în contractul de închiriere; (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Art. 28. – Stabilirea salarizării pentru funcţii specifice (…) (2) Salariile de bază ale personalului încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţionarii publici, prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege şi aplicabile categoriei de personal respective. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P. A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând instanţei să dispună anularea parţială a dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei Române nr. x/27.06.2024, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a sintagmei „cuantum ce se calculează pentru funcţia similară stabilită prin încadrarea ipotetică la data de 31 decembrie 2009” şi obligarea pârâtului la recalcularea cuantumului compensaţiei de chirie în procent de 50% din valoarea salariului lunar aflat în plată la 31 decembrie 2021, precum şi obligarea acestuia la plata diferenţelor financiare rezultate şi la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală calculată de la data exigibilităţii sumelor şi până la data plăţii efective.

Pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că, potrivit prevederilor legale, compensaţiile de chirie se stabilesc în funcţie de nivelul şi structura bazei de calcul în vigoare la 31 decembrie 2009, dat fiind faptul că ulterior intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 284/2005 au fost adoptate acte normative succesive care au plafonat acest cuantum. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, vizează conţinutul unor drepturi de natură salarială, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluţioneze pricina în primă instanţă.

A mai arătat că modul de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate, din perspectiva stabilirii salariului de bază la care se raportează compensaţia lunară de chirie, constituie problema însăşi a speţei, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la acordarea compensaţiei de chirie prin raportare la salariul de bază stabilit la 31 decembrie 2021, în timp ce pârâtul a calculat această compensaţie prin raportare la nivelul şi structura bazei de calcul al salariului de bază în vigoare la 31 decembrie 2009.

În opinia tribunalului, chestiunea de drept identificată prezintă şi caracter de dificultate, fiind îndeplinită şi ultima condiţie, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege şi nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Cu referire la această condiţie, s-a mai menţionat că prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 şi ale art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 reglementează dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din salariul lunar în plată, însă printr-o serie de acte normative cuantumul compensaţiei lunare pentru chirie a fost plafonat la nivelul existent la 31 decembrie 2009, aspect ce poate fi de natură a determina existenţa unei practici neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse interpretării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al reclamantului a fost în sensul că dreptul la compensaţia pentru chirie se calculează prin raportare la nivelul drepturilor salariale în vigoare la data ocupării postului de către acesta.

Punctul de vedere al pârâtului a fost în sensul că nu este îndeplinită condiţia dificultăţii interpretării prevederilor legale incidente, apreciindu-se că normele legale sunt clare şi previzibile, nefiind necesare lămuriri ale instanţei supreme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a menţionat că dreptul la compensaţia lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 şi art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având ca obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înfiinţării şi ocupării postului de către reclamant, faţă de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcţiilor noi cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la această lege şi aplicabile categoriei de personal respectiv. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că majoritatea instanţelor (cu excepţia Curţii de Apel Ploieşti) nu au identificat practică judiciară, nefiind învestite cu soluţionarea unor asemenea cauze, astfel că nu au fost în măsură să formuleze nici puncte de vedere teoretice.

Curtea de Apel Ploieşti a transmis o singură hotărâre ce vizează problema de drept expusă, prin care acţiunea reclamantului a fost respinsă. S-a reţinut că baza de calcul asupra căreia se calculează compensaţia lunară pentru chirie este reprezentată de salariul de bază din decembrie 2009, cu majorarea de 15% stabilită expres de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, prin care s-a statuat expres că compensaţia lunară pentru chirie se stabileşte în raport cu baza de calcul din actele normative în vigoare pentru luna octombrie 2010, majorată cu 15%, fără însă ca legiuitorul să fi reglementat o altă bază de calcul printr-un act normativ primar sau din legislaţia secundară, cum sunt hotărârile de Guvern.

Opinia teoretică exprimată de judecătorii Curţii de Apel Bucureşti şi ai Curţii de Apel Iaşi a fost în sensul că dreptul la compensaţia lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, în raport cu prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcţiilor noi cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la această lege şi aplicabile categoriei de personal respectiv, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având ca obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înfiinţării şi ocupării postului.

S-a argumentat că, în absenţa unor distincţii legislative exprese, normele legale de plafonare se aplică tuturor categoriilor de personal care beneficiază de drepturile enumerate în cuprinsul normei, conform principiului de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept invocată. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale care să prezinte relevanţă pentru chestiunea de drept ce face obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar conform art. 1 din actul normativ menţionat, domeniul de aplicare cuprinde procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanţa de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În contextul normativ evocat mai sus, admisibilitatea sesizării prealabile întemeiate pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) sesizarea să fie formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) obiectul procesului să se încadreze în categoriile prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (iii) sesizarea să vizeze o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dispoziţiile citate anterior au caracterul unor norme speciale în raport cu normele de drept comun prin care este reglementată sesizarea prealabilă în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, cuprinse în art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa însă cu acestea, în mod corespunzător, aşa cum prevede expres art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Verificând condiţiile de admisibilitate astfel prezentate, se constată că în cauza de faţă acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea Inspectoratului General al Poliţiei Române la acordarea în favoarea reclamantului (ofiţer de poliţie judiciară) a compensaţiei lunare pentru chirie, în temeiul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

Cauza în care s-a formulat sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Rezultă, aşadar, că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Însă, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de interpretare juridică ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Astfel, în Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 16 noiembrie 2017, cu privire la cerinţa chestiunii de drept, s-a arătat că, „în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile” (paragrafele 51 şi 52).

În egală măsură, astfel cum s-a arătat anterior, prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun drept condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei chestiuni de drept, iar noţiunea de „chestiune de drept” are, în acest context, înţelesul dat de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest sens, jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat necesitatea analizării condiţiei ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia că sesizarea devine obligatorie odată îndeplinite celelalte cerinţe de admisibilitate (Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025; Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2025).

Aceleaşi decizii subliniază cu claritate necesitatea ca instanţa de trimitere, cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de motivare a încheierii de sesizare, să procedeze la argumentarea caracterului dificil al chestiunii de drept, prin prezentarea motivelor pentru care norma legală a cărei interpretare se cere este neclară sau susceptibilă de interpretări diferite.

În acest context, se observă că, deşi apreciază că se impune sesizarea instanţei supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, instanţa de trimitere nu prezintă argumente referitoare la o atare chestiune, din încheierea de sesizare rezultând că existenţa dificultăţii este corelată exclusiv cu faptul că instanţa supremă nu a statuat asupra acesteia prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege şi nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, judecătorul cauzei notând, totodată, că riscul apariţiei unei practici neunitare ar fi determinat de succesiunea actelor normative referitoare la problema de drept.

Se impune astfel reiterat faptul că exigenţa legală impusă de dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu privire la motivarea condiţiei existenţei unei chestiuni de drept este considerată respectată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atunci când încheierea de sesizare relevă reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020).

Or, expunându-şi punctul de vedere asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanţa de trimitere arată în mod neechivoc că dreptul la compensaţia lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 şi art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înfiinţării şi ocupării postului de către reclamant, faţă de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcţiilor noi cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la această lege şi aplicabile categoriei de personal respectiv.

Aşadar, în cadrul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a propus o soluţie argumentată, fără însă a identifica în prealabil diferite interpretări posibile ale textelor legale. Însă, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

În această situaţie, se constată că instanţa nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmăreşte obţinerea unei confirmări a soluţiei care urmează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului.

În plus, jurisprudenţa înaintată de instanţele naţionale, precum şi opiniile teoretice prezentate ilustrează faptul că, într-o orientare unanimă, instanţele au adoptat soluţia de respingere a acţiunilor de tipul celei în care a fost formulată prezenta sesizare.

S-a argumentat că, indiferent de data înfiinţării sau ocupării efective a postului de către beneficiar, compensaţia lunară pentru chirie se calculează prin raportare la salariul de bază al unei funcţii similare existente la 31 decembrie 2009, având în vedere că, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, funcţiile noi sunt asimilate cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute de anexele la această lege şi aplicabile categoriei de personal respective.

Circumstanţele expuse în cele ce precedă relevă că în cauză nu se poate identifica o chestiune de drept care să necesite declanşarea mecanismului de unificare de faţă, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării, în condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă.