Decizia nr. 402 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.648/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.824/93/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi. Se mai referă că Ministerul Afacerilor Interne a depus un memoriu amicus curiae în sensul că exerciţiul dreptului în discuţie este suspendat şi în prezent.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 23 mai 2025, în Dosarul nr. 1.824/93/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă suspendarea exerciţiului dreptului militarilor/poliţiştilor/funcţionarilor publici cu statut special prevăzut de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, acţionează şi în prezent sau a încetat la data abrogării acestui act normativ?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 1 august 2025 cu nr. 1.648/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010): ” Art. 20. – (1) La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, astfel: Vechime efectivă: – până la 5 ani – un ajutor egal cu 3 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – între 5-10 ani – un ajutor egal cu 6 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – între 10-15 ani – un ajutor egal cu 8 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – între 15-20 ani – un ajutor egal cu 10 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – între 20-25 ani – un ajutor egal cu 12 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – între 25-30 ani – un ajutor egal cu 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază; – peste 30 ani – un ajutor egal cu 20 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază. (2) Personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, mai beneficiază, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare sau, în situaţia în care pot desfăşura activitate peste această limită, până la limitele de vârstă în grad la care pot fi menţinute în activitate categoriile respective de personal, de un ajutor egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază. (3) Prevederile alin. (2) nu se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care beneficiază de plăţi compensatorii. (4) În caz de deces al beneficiarului înainte de data plăţii ajutorului, acesta se acordă soţiei sau soţului supravieţuitor ori copiilor, iar în lipsa acestora, părinţilor, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (1) şi (2).”

Legea-cadru nr. 284/2010 s-a aflat în vigoare de la 1 ianuarie 2011 până la 30 iunie 2017, fiind abrogată prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017). III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant ce a fost trecut în rezervă în perioada 1.01.2011-30.06.2017 cu drept la pensie, în conformitate cu art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda/salariul funcţiei de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală remuneratorie.

Reclamanţii, trecuţi în rezervă (cu drept la pensie de serviciu) în perioada 1.01.2011-30.06.2017, solicită, în baza dispoziţiilor art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă, amânate la plată în mod continuu de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi până în prezent, chiar dacă legea care a prevăzut dreptul a fost abrogată între timp la data de 1 iulie 2017 prin Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin întâmpinare, pârâta Baza de Aprovizionare, Gospodărire şi Reparaţii a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

A precizat că dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 nu s-au aplicat în integralitate, având în vedere evoluţia actelor normative emise anual de legiuitor, acte care au stabilit salarizarea şi alte drepturi ale personalului plătit din fonduri publice, începând cu anul 2010 şi continuând cu fiecare act normativ emis anual, până în momentul abrogării.

De asemenea, a invocat Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la natura drepturilor acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, prin care s-a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora şi nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor.

Anterior abrogării dispoziţiilor art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, a existat o dezlegare a instanţei supreme asupra acestei chestiuni, dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015, prin care s-a statuat că dispoziţiile legilor anuale de salarizare au vizat exerciţiul dreptului, şi nu existenţa acestuia, dezlegare în baza căreia instanţele au respins ca premature acţiunile. Ulterior momentului abrogării normei, instanţele au pronunţat în majoritate soluţii de respingere pe fond a acţiunilor.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a precizat că acţiunea este nefondată. Motivele invocate în apărare sunt similare cu cele ale pârâtei Baza de Aprovizionare, Gospodărire şi Reparaţii.

Pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, prin întâmpinare, a învederat cele statuate prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 5 din 5 martie 2018.

În acest context, văzând anul încetării raporturilor de serviciu ale reclamanţilor şi dispoziţiile legale aplicabile în fiecare an, a apreciat că se impune respingerea ca prematură a acţiunii formulate.

În dezacord cu cele invocate de reclamanţi, a precizat că dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), recunosc posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea problemei de drept incidente în cauză, arătând că dreptul prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat succesiv, iar Decizia de recurs în interesul legii nr. 5 din 5 martie 2018 şi Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, nu au lămurit problema suspendării drepturilor, în mod clar, în dispozitiv.

La nivelul instanţelor din întreaga ţară s-au pronunţat hotărâri similare (după ce Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României), de respingere a acţiunilor ca prematur formulate, chiar la nivelul instanţelor de apel/recurs.

Reclamanţii au considerat că doar o altă decizie expresă a instanţei supreme poate stabili clar, în dispozitiv, dacă suspendarea exerciţiului dreptului continuă şi în prezent sau a încetat la momentul abrogării legii care a prevăzut dreptul, respectiv Legea-cadru nr. 284/2010.

Pârâţii nu au depus puncte de vedere faţă de solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că: Dosarul nr. 1.824/93/2024 are ca obiect pretenţii derivând din raportul de serviciu dintre reclamanţi şi pârâţi şi se află în faza de judecată a fondului pe rolul Tribunalului Ilfov – Secţia civilă; cererea este judecată în primă instanţă de completul specializat în contencios administrativ; existenţa unei chestiuni de drept veritabile, care să prezinte un grad de dificultate de natură să justifice intervenţia instanţei supreme, motivată de soluţii divergente asupra problemei de drept, astfel cum s-a reliefat de către reprezentanţii părţilor din cauză, normele juridice aplicabile putând fi interpretate într-o manieră diferită, de natură a da naştere unei practici judiciare contradictorii; obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamanţilor de a fi obligaţi pârâţii la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât soluţionarea pe fond a litigiului depinde de chestiunea de drept invocată.

Specific speţei este aspectul că reclamanţii, trecuţi în rezervă (cu drept la pensie de serviciu) în perioada 1.01.2011-30.06.2017, solicită în baza dispoziţiilor art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă, amânate la plată în mod continuu de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi până în prezent, chiar dacă legea care a prevăzut dreptul a fost abrogată între timp la data de 1 iulie 2017 prin Legea-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte condiţia ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, instanţa de trimitere nu a identificat nicio hotărâre privind exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei sesizări.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, instanţa supremă a statuat că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept invocate.

Opinia asupra dezlegării chestiunii de drept a completului de judecată al instanţei de trimitere este că, de la momentul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010, a dispărut temeiul juridic în baza căruia reclamanţii aveau dreptul de a solicita acordarea ajutoarelor la ieşirea la pensie.

Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea este fundamentat şi de Decizia nr. 22 din 20 mai 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 18 iulie 2024, reţinând ca relevante considerentele de la paragrafele 111, 112 şi 117-119 ale acestei decizii.

Totodată, instanţa de trimitere a menţionat că, deşi situaţia pendinte vizează o altă categorie de funcţionari şi norme juridice distincte, raţionamentul instanţei supreme poate fi aplicat şi în speţa de faţă. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul sesizării adresate instanţei supreme s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor judecătoreşti pentru comunicarea practicii judiciare. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu chestiunea de drept sesizată, în procedurile de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat următoarele decizii care prezintă relevanţă, în ordine cronologică: – Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015, prin care s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie- 31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept.”; – Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, stabilindu-se următoarele: ” Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ. Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.”; – Decizia nr. 9 din 19 februarie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 7 iunie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 cu privire la faptul dacă, la încetarea raporturilor de serviciu/trecerea în rezervă/retragere, poliţiştii/militarii beneficiază de ajutoarele prevăzute de aceste prevederi în situaţia în care legiuitorul, prin acte normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar, a stipulat că aceste prevederi nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă”; – Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi stabilirea „modalităţii în care mai pot fi considerate suspendate ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, ulterior datei de 1 iulie 2017, dată la care au fost abrogate aceste drepturi prin Legea-cadru nr. 153/2017”; – Decizia nr. 22 din 20 mai 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 18 iulie 2024, prin care au fost admise sesizările conexate şi s-a stabilit că: ” Prevederile art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, au avut un efect de suspendare a exerciţiului acestui drept, fără ca dreptul subiectiv să fi redevenit actual. Măsura prevăzută de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, fără ca dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare să redevină actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.” VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat prin dispoziţiile art. 1, care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea, recalcularea, revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect solicitarea reclamanţilor, trecuţi în rezervă (cu drept la pensie de serviciu), la plata ajutorului cuvenit fiecărui reclamant ce a fost trecut în rezervă în perioada 1.01.2011-30.06.2017 cu drept la pensie, în conformitate cu art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda/salariul funcţiei de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, fiind îndeplinite primele două condiţii de admisibilitate a sesizării, dat fiind că litigiul cu care instanţa de trimitere a fost învestită vizează drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, făcând deci parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, şi este în curs de judecată, în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Ilfov – Secţia civilă.

Nu sunt însă întrunite cerinţele ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, nici cea care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate.

Din perspectiva primului aspect se subliniază că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii judiciare neunitare.

În legătură cu acest aspect se reţine că, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept”, identic reglementării din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare al hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie deturnat de la scopul său firesc şi să nu fie utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă reală de drept, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară.

În strânsă legătură cu această condiţie de fond, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare a instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept trebuie să respecte dispoziţiile art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, de la care norma specială nu derogă. Aşadar, încheierea trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, fiind necesară o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept invocate.

Cu alte cuvinte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât analiza încheierii de sesizare demonstrează că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuţie, expunând un punct de vedere clar şi argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta şi alte posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de trimitere, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 22 din 20 mai 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu toate consecinţele ce decurg din stabilirea efectelor abrogării unei norme juridice anterior expirării perioadei de suspendare (în acest sens, a se vedea paragrafele 111, 112, precum şi 116-119 din decizia menţionată anterior).

Prin urmare, întrebarea adresată prin sesizare nu se circumscrie exigenţelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi dezlegare de principiu a unei chestiuni dificile de drept, iar instanţa de trimitere nu a relevat caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor a căror interpretare o solicită.

Este în căderea instanţei de sesizare sarcina de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei concrete cu care a fost învestită, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, instanţa de trimitere identificând hotărârile prealabile ce oferă repere în soluţionarea cauzei, însă a apreciat în mod greşit asupra necesităţii apelării la mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest punct al analizei trebuie subliniat că, în cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci pe acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului.

Prin instituirea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi a sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

Cum, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă o hotărâre prin care oferă o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost învestită, instanţele naţionale, verificând jurisprudenţa instanţei supreme, ar trebui să aplice hotărârile de unificare adoptate deja, iar nu să înainteze sesizări în mod repetat, pe o chestiune de drept ce a fost dezlegată.

În jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea acestui mecanism de unificare (a se vedea Decizia nr. 68 din 3 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025), s-a precizat că evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare în chestiuni asemănătoare, care sunt de natură a oferi instanţelor repere suficiente, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu care explicitează nu doar o soluţie de admitere, ci şi pe una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, pentru rezolvarea cauzelor.

Aşadar, în măsura în care există dezlegări asupra unor situaţii similare, fiind suficiente preluarea raţionamentului juridic şi aplicarea lui în cauză, acestea constituie repere utile în procesul de interpretare a normei juridice şi astfel chestiunea de drept îşi pierde caracterul dificil, susceptibil de a sta la baza dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare.

Concluziv, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în înţelesul dat acesteia conform jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,